blog.revistacultura.ro

Liceenii, în 53 de ore și ceva de Adrian Popovici

review de CĂTĂLIN OLARU

Așteptat încă din 2009, acest autointitulat sequel al unui blockbuster antedecembrist nu a reușit să strângă, în a treia zi de la lansare, într-o duminică după-amiază și într-o sală destul de frecventată a unui cinematograf bucureștean din centru, mai mult de zece spectatori. Până la sfârșitul filmului, numărul stoicilor se diminuase simțitor, reacțiile acestora variind de la stupefacție totală la o saturație ușor amuzată.

Fanii fenomenului kitsch al lui Nicolae Corjos ar face mai bine să aștepte o redifuzare a originalului (judecând din experiență, n-ar trebui să aștepte prea mult). Această nouă realizare a temerarului Adrian Popovici, autor al memorabilelor „Vlad Nemuritorul” sau „Eva – Povestea unui secol”, e atât de incoerentă, încât singura sa performanță e că reușește să valorizeze originalul: n-o fi fost cine știe ce film „Liceenii” din 1987, dar măcar înțelegeai ce hram poartă fiecare personaj în parte. În noul „Liceenii”, îndeplinirea acestei cerințe minime a oricărei narațiuni e îngreunată de o intrigă absolut imposibilă, de o imagine atât de proastă, încât nici ceea ce ar trebui să se vadă nu se vede, și de un sunet în care nici măcar replicile în limba română nu sunt 100% inteligibile. Camera încadrează la un moment dat monitorul unui calculator. Pe el, prima pagină a unui viitor roman. Ce scrie acolo, nu se știe, fapt e că ne chiorâm la ea degeaba secunde bune. Tot degeaba ciulim urechile și atunci când intră în scenă Gonzales, care vorbește în dialectul Berceni al limbii spaniole, sau prietenii săi, care aleg engleza pentru a dialoga cu partenerii români. Ce spun ei, numai Dumnezeu și Popovici știu. Read the rest of this entry »

Medeea Iancu, Divina tragedie, Editura Brumar, Timișoara, 2011, 92 p.

Greu de explicat cum unul dintre cele mai frumoase volume de poezie de anul acesta a fost cu totul ocolit de comentariile criticilor. Cu atât mai mult cu cât cartea Medeei Iancu, „Divina tragedie”, beneficia, măcar în punctul de pornire, de atenția unor experți în domeniu: juriul concursului de poezie „ProVERS” (organizat anual de Luigi Bambulea la Nicula) era alcătuit din personalități precum Ion Mureșan, Ioan Es. Pop, Liviu Ioan Stoiciu, Nichita Danilov sau Daniel Cristea-Enache, iar pe coperta a patra o recomandă entuziast chiar vârfurile criticii noastre de poezie, Ion Pop și Al. Cistelecan… Slaba difuzare a editurii Brumar, precum și atenția exclusivă a recenzenților pentru cărțile publicate la case de producție mai mari aproape că au scos remarcabila plachetă dintr-un circuit normal. Read the rest of this entry »

Wall Street, partea a treia: Margin Call de J. C. Chandor

CĂTĂLIN OLARU

Precum mai multe dintre proiectele recente ale lui George Clooney, „Margin Call” se revendică de la o religie a adevărului al cărei zel demistificator este rezultatul unor rațiuni mai întâi sociologic-predicatoare (a arăta societatea contemporană așa cum e ea), și abia apoi cinematografice. E drept că poziţia pe care filmul o adoptă nu cere prea mult curaj: adevărul pe care „Panică pe Wall Street” îl spune se referă la realități pe care lumea întragă le știe. Acest debut în lungmetraj al regizorului J. C. Chandor are toate datele unui disaster movie: are drept subiect o calamitate care afectează un număr mare de oameni (pe toți, mai exact), are în distribuție un număr mare de staruri (Kevin Spacey, Jeremy Irons, Demi Moore, Stanley Tucci și Paul Bettany), iar personajele sale încearcă să evite dezastrul, să scape de consecințele lui sau să acomodeze cu noile condiții pe care acesta le creează. Prăpădul în cauză este criza economică mondială, vinovații pot fi găsiți în birourile de pe Wall Street, iar principalul mandat al filmului e de a oferi o satisfacție simbolică celor pe care criza i-a făcut șomeri, desenându-le acestor finanțiști un portret deloc măgulitor. Read the rest of this entry »

Despre opera lui Marx şi despre posibilitatea unei revoluţii

CLAUDE KARNOOUH

A venit poate vremea să încercăm să evaluăm situaţia reală a modernităţii noastre târzii raportând-o la opera teoretică şi practică a lui Marx. Din această operă de vaste proporţii, rămân de o frapantă actualitate paginile de economie politică – respectiv structura capitalismului, unele dintre mecanismele sale fundamentale şi singulara sa ontologie a cupidităţii (pentru a le pricepe, e suficient să citim sau să recitim de pildă pasajul consacrat diverselor tipuri de credit în „Critica economiei politice” (1)).

În schimb, filosofia politică a lui Marx îmi pare nu depăşită – căci este evident datată şi sub acest aspect interesează totuşi istoria ideilor – ci în parte ieșită din uz (ca şi filosofia hegeliană a istoriei), din pricina dinamicii dezvoltării reale a modernităţii târzii: istoria, la urma urmelor, după cum nu e desăvârşirea Spiritului, nu e nici sfârşitul necesităţii… Istoria apare din ce în ce mai mult ca o acumulare infinită de lucruri care fac ca lumea, lumea noastră (căci alta nu mai e) să se confunde cu lucrurile şi, dincolo de lupta de clasă, aflată mai degrabă în adormire în Occident la momentul de faţă, lupta esenţială, cvasi-metaistorică (agôn), să se identifice cu lupta eternă a statelor (oricare ar fi forma lor politică sau socio-economică) pentru putere, pentru păstrarea şi pentru sporirea acesteia. La scară metaistorică, Pământul nostru chiar a ajuns acel „Mare cimitir de sub Lună”, pentru a aminti frumoasa expresie a lui Bernanos, – un şir de masacre fără sfârşit gustând grandoarea şi decadenţa, al căror exemplu canonic rămâne cel al romanilor…

În plus, trebuie să admitem că sociologia lui Marx şi Engels este, şi ea, în mare parte apusă. Nu neapărat întrucât oferă strict o justă descriere a situației sociale din vremea lor, ci ca model de bază, ca etalon al unei analize a prezentului nostru. Într-adevăr, după cum am arătat deja pe site-ul CriticAtac (cf. „Proletarul astăzi… continuare, transformare, reînnoire, destin?”), proletariatul din Occident nu e câtuşi de puţin acela descris şi interpretat în „Lupta de clasă” ori în „Situaţia clasei muncitoare din Anglia”. Aşa că tinerii marxişti ar trebui să accepte evidenţa acestei căderi în desuetudine – care ne obligă însă a regândi în termeni noi devenirea noastră. Read the rest of this entry »

Bianca Burţa-Cernat, Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2011

review de COSMIN BORZA

Aproape mereu tânără şi ferice, cultura română s-a raportat preponderent adolescentin la cele mai influente direcţii artistico-literare sau critico-teoretice occidentale. Ceea ce alţii experimentează cu mult (ori destul) timp înainte stârneşte, la noi, fiorul noutăţii absolute. Read the rest of this entry »

Lucian Dan Teodorovici,  Matei Brunul, Editura Polirom, Iași, 2011, Colecția „Fiction-Ltd”

review de COSMIN BORZA

Până la „Matei Brunul” (2011), Lucian Dan Teodorovici a scris preponderent proze scurte cu aspirații romanești. Impresia de minimalism era la el mai degrabă un efect al numărului redus de pagini, căci problematicile abordate accesau mereu registre grave, după cum personajele sale (loseri de profesie, sinucigași burlești și farsori, indivizi anodini, blazați și mediocri) etalau metamorfoze psihologico-existențiale neverosimil de complexe ori se individualizau prin excursuri cvasi-filosofice. Inspirata metaforă a lui Alexandru Vlad –scriitorii-vânători folosesc gloanțe pentru a obține o „lovitură” (nuveliștii) sau apelează la alice sperând să se mândrească la un moment dat cu un „dublet” (romancierii) – nu se potrivește și autorului „Celorlalte povești de dragoste”. „Gloanțele” epice ale lui Lucian Dan Teodorovici camuflează mai întotdeauna o puzderie de „alice”. Read the rest of this entry »

Marius Ianuș, de la „hârtie igienică” la „fularul alb”

Marius Ianuș este, în ordine cronologică, primul poet cu relevanţă paradigmatică al perioadei postcomuniste. În raport cu literatura optzeciştilor sau chiar cu a nouăzeciştilor (Cristian Popescu, Daniel Bănulescu sau Ioan Es. Pop, care debutaseră sau ar fi putut să debuteze la sfârşitul anilor ’80), poezia lui se distinge prin cel puţin patru aspecte Read the rest of this entry »

Buha pe moloz. Discuri cu romanţe

DAN UNGUREANU

Lumea nu prea mai ascultă discurile cu romanţe şi cîntece de voie bună ale PDL Records. La fereastra unde doarme o pisică, fostul hit al lui Teodor Baconsky, rămîne nevîndut, nici măcar cu  bonusul gratuit Trecea fanfara militară interpretat de Valeriu Stoica. Mai mişcă puţin cele de populară, Să ne puie-n copîrşeu de Emil Boc, şi Traian Igaş, De-om muri ne-or pune-n groapă, Monica Iacob-Ridzi, Şapte lanţuri şi-o cătuşă. Dar lumea cere MC Djwaner, Lil Ponta şi DJ Q-reen. 

PDL Records trimite la casare Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraza în interpretarea Elenei B., vedetă efemeră,  pune în cutia pe care scrie “Numai pentru hîrtie şi carton” portretele cu autograf ale Sorinei Plăcintă, şi se apucă de treabă.  Tehnica de înviere a măgarului mort se numeşte, în marketing, brand cannibalization. Cînd un brand nu mai vinde marfă, el e crîmpoţit  în branduri mai mici. În locul unui singur PDL, melomanii vor putea alege ”o gamă variată de sortimente” (Traian Igaş) : Centrul  de Analiză şi Dezvoltare Instituţională, CADI, Institutul de Studii Populare, Fundaţia Creştin-democrată, Noua Republică,  Mişcarea Populară.

Casa de impresariat PDL a descoperit şi promovează un nou Fuego, pe Mihail Neamţu. Lansat cu albumul Buha pe moloz, el interpretează, pe CD-ul Elegii conservatoare, cîteva cîntece de jale.  Primul se numeşte Reinventarea elitei. O altă tînără speranţă a PDL Records e Toader Paleologu, interpret al popularului şlagăr De ce-ai plecat din gara noastră mică ? Read the rest of this entry »

Lars Von Trier, Melancholia

review de CĂTĂLIN OLARU

Dacă „Melancholia” al lui Lars Von Trier pare a fi împărţit în două segmente distincte având prea puţine în comun unul cu celălalt, lucrurile stau aşa deoarece, ca în cazul oricărui alt film al cineastului danez, şi acesta este mai întâi despre însuşi Von Trier şi abia apoi despre altceva. Scopul pentru care el există e să ne pună faţă în faţă cu măreţia propriului său creator, iar natura schizoidă a filmului e dată de faptul că prima parte se revendică de la Von Trier cel de până la „Antichrist”, în timp ce partea secundă se încadrează într-un stil de dată recentă şi pe care e posibil să-l întâlnim şi pe viitor în opera cineastului. Read the rest of this entry »

Să pătrundem în abisurile vocabularului: canalişti, papagali de presă, habarnişti de vocaţie, şpagatişti, conştiinţe cu chelie şi cu ochii umflaţi în cap, politicieni de duzină (imaturi, prostănaci şi tontănaci), că e nashpa, fără să o dau prea mult cotită, batalioane de gherţoi ai presei de la noi, Mircea Geoană (ins prostănac care avea, în campania electorală din 2009, un breloc zgomotos numit Victor Ponta), oameni care făcuseră coadă la în poziţia echer la Mircea Geoană-moscovitul…

Cred că sunteţi de acord că orice comentarii sunt de prisos. Nu ar fi rău să ne întrebăm ce i-a provocat autorului cuvintelor de mai sus o atare reacţie turbulentă. Ei bine, cuvintele mâzgălite nervos s-au vrut a fi o demonstraţie la o „ticăloşie de proporţii“ generată de nişte „gherţoi“ care nu s-au prins că asistă „realmente la un moment ISTORIC“, ba chiar „un moment astral“. Şi ca să nu mai prelungim suspansul, vom spune că gherţoii reprezintă denominaţia pentru acei ziarişti care nu au ridicat în slăvi vizita preşedintelui Traian Băsescu la Washington, adică momentul istoric, astral al preşedintelui şi al României în definitiv. Autorul scabroaselor rânduri de mai sus (scrise pe blogul personal), pe numele domniei sale Cristian Pătrăşconiu, se vrea a fi unul preocupat de dreapta intelectuală de la noi. Penibil! (Aurelian Giugăl)