blog.revistacultura.ro

“Uşa interzisă se deschide pentru francofoni”, sună o știre RFI România.

Despre ce e vorba?

Ușa interzisă de Gabriel Liiceanu a apărut de curând la Humanitas, București, într-o versiune franceză semnată de Michelle Dobré și Marie-France Ionesco.

Gabriel Liiceanu repetă astfel, fără să vrea, experiența încercată în timpul regimului comunist de a publica traduceri – în engleză, franceză ș.a. – din autori români… la București.

Cu ce efecte planetare îi rămâne dlui Liiceanu să redescopere.

În Observator cultural, interviu cu Linda Hutcheon.

Carmen Mușat intreabă:

Există obiceiul, în Canada sau în America de Nord, ca persoane angajate în edituri să scrie cronici în presa scrisă?

Linda Hutcheon răspunde:

Dacă s-ar întîmpla așa ceva, ar da de bănuit, oamenii nu ar avea încredere, așa că, în Canada și în America de Nord, astfel de practici nu prea există.

Desigur, cine crede că dna Mușat bate într-unul dintre colaboratorii Observatorului cultural, Daniel Cristea-Enache, dându-i un avertisment mai mult sau mai puțin subtil, se înșală.

În întrebare formulată fals genuin de Carmen Mușat trebuie descifrat Read the rest of this entry »

Gasesc pe blogul lui Horia Garbea urmatoarea informatie:

Comitetul Nobel al Academiei Suediei a adresat o scrisoare Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor solicitînd propuneri pentru Premiul Nobel (secțiunea literatură) pe anul 2012 – o operațiune de rutină de altfel.

Comitetul USR, întrunit la Alba Iulia ieri, în ziua de 17 noiembrie, unde a beneficiat de impecabila ospitalitate a Filialei USR Alba-Deva, a primăriei și Consiliului județean Alba (voi reveni) a recomandat Comitetului Nobel să ia în considerare atribuirea premiului scriitorilor români Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu și Nicolae Breban.

Propunerea subsemnatului și a lui Gabriel Coșoveanu de a îl include în listă pe Varujan Vosganian, pe temeiul că este un autor intens tradus, mediatizat în Europa și posesor al unul lobby semnificativ, a fost retrasă la cererea explicită a scriitorului.

Trecand peste momentul comic oferit de dnii Garbea si Cosoveanu pe spinarea autorului “intens tradus, mediatizat în Europa și posesor al unul lobby semnificativ”, sper ca Consiliul Director a avut pe agenda si alte activitati; zic asta pentru ca “recomandarea” facuta Comitetului Nobel nu are nici o valoare.

Conform regulamentului Comitetului Nobel, toate nominalizarile trebuie sa fie secrete. Read the rest of this entry »

Radu Vancu, Eminescu. Trei eseuri, Editura InfoArt Media, Sibiu, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2011

review de COSMIN BORZA

A devenit un clișeu exegetic observația că o carte de critică spune aproape la fel de multe despre autorul ei ca despre problematica abordată. Read the rest of this entry »

Hanna Bota, Ultimul canibal. Jurnal de antropolog, Cartea românească, București, 2011, 440 p.

review de MIHAELA URSA

Istoria antropologiei românești este destul de puțin consistentă. La începutul secolului trecut, Ioan Gh. Botez punea bazele unei școli preocupate mai ales de paleontologie, care – deși va asuma achizițiile structuralismului funcționalist și metodologia lui Bronislaw Malinowski – se va lăsa cucerită masiv de etnologie până în anii ’90. De atunci, istoria disciplinei se diversifică, integrând tot mai multe forme de cercetare și demontând monopolul etnografic. Una dintre lucrările cele mai importante, dacă nu chiar cruciale pentru redefinirea contemporană a antropologiei românești este lucrarea de antropologie urbană semnată în 2000 de Liviu Chelcea și Puiu Lățea (formați în Statele Unite), dedicată „României profunde sub comunism”. Momentul trebuie semnalat cu atât mai mult cu cât marchează noua preferință disciplinară națională pentru cercetările de antropologie urbană sau socio-politică.

În acest context, cartea Hannei Bota, intitulată „Ultimul canibal. Jurnal de antropolog” (Cartea Românească, București, 2011), este atât o apariție cu totul exotică în peisajul autohton, cât și o lucrare de cea mai mare importanță, bazată pe o cercetare cât se poate de tradițională. Cercetător științific la Institutul de Istorie Orală din Cluj, Hanna Bota s-a format – aflăm de pe manșonul copertei a doua – în teologie și filologie, ajungând la antropologia culturală prin intermediul etnologiei și etnografiei. Această educație umanistă multiplu etajată nu trădează, în cazul său, intenții de epatare sau vreo indecizie disciplinară, ci, foarte probabil, mărturisește o constantă de personalitate, respectiv aplecarea către explorare, sub orice formă și în cât mai multe câmpuri. Read the rest of this entry »

Un nou cargo-cult : investitorii străini

DAN UNGUREANU

lui Lucian Boia

Europa s-a laicizat lent, aproape leneş, începînd din secolul XVIII. În secolul XXI, religiile vechi supravieţuiesc molcom, molfăind patrimoniul de prestigiu acumulat de secolele precedente.  Ultimele ţări în care încă apar religii noi, ca dintr-un vulcan clocotitor, sînt două ţări cu popoare credule şi nătîngi, Statele Unite şi Papua-Noua Guinee.

Triburile papuaşe au intrat în contact cu armata americană, în timpul războiului mondial. Soldaţii au lăsat în urmă haine, conserve cu mîncare, cuţite şi topoare, bunuri care i-au îmbogăţit pe oamenii trăitori încă în epoca pietrei. Aceste bunuri s-au numit simplu cargo, încărcătură, fiindcă veneau încărcate pe nave sau erau paraşutate din avioane. Papuaşii s-au hotărît să capete în continuare cargo, iar după război au organizat mici turnuleţe din palmieri, în vîrful cărora un foc şi hăulitul unui paznic arătau avioanelor unde să arunce pachete cu mîncare şi unelte.  Aceste quasi-religii se perpetuează şi azi, sînt polimorfe, şi se numesc cargo-cults. O parte au croit în junglă piste de aterizare, cum văzuseră în timpul războiului.

Ce misionari papuaşi au infiltrat facultăţile române de politologie, management şi relaţii internaţionale Read the rest of this entry »

Ștefan Manasia, Motocicleta de lemn, Editura Charmides, 2011, 110 p.

În doar câțiva ani, Ștefan Manasia a devenit una dintre cele mai importante figuri ale poeziei noastre de azi. Și nu mă refer aici doar la activitatea lui poetică propriu-zisă (dacă lăsăm la o parte plachetele underground, autorul a publicat deja trei volume), ci și la prezența pregnantă în spațiul public(istic). Pe de o parte pentru că, în calitate de redactor al revistei clujene „Tribuna”, cam îmbătrânită și inertă în ultima vreme, Manasia s-a străduit să aducă în paginile ei cele mai valoroase nume ale tinerei generații, de la critici până la colegi poeți. Pe de altă parte, autorul „Amazon”-ului e și inițiatorul discret, dar tenace, al celor mai importante cenacluri și cluburi de lectură din Clujul ultimilor ani. Mulți scriitori de generație nouă din toată țara, cu sau fără cărți publicate, au trecut deja prin „cafeneaua literară” a lui Ștefan Manasia, „Nepotul lui Thoreau”. Mai degrabă taciturn și zgârcit în comentarii, fără „stofă” de animator cultural și lipsit de ambițiile creatorului de direcție, poetul a reușit în schimb să creeze o atmosferă de discuție boemă și relaxată, receptivă față de tendințele cele mai diverse. Alături de clubul de lectură bucureștean – ceva mai academic – condus de Claudiu Komartin, „Nepotul lui Thoreau” poate fi considerat deja o mică instituție a literaturii tinere (și nu numai).  Read the rest of this entry »

Liceenii, în 53 de ore și ceva de Adrian Popovici

review de CĂTĂLIN OLARU

Așteptat încă din 2009, acest autointitulat sequel al unui blockbuster antedecembrist nu a reușit să strângă, în a treia zi de la lansare, într-o duminică după-amiază și într-o sală destul de frecventată a unui cinematograf bucureștean din centru, mai mult de zece spectatori. Până la sfârșitul filmului, numărul stoicilor se diminuase simțitor, reacțiile acestora variind de la stupefacție totală la o saturație ușor amuzată.

Fanii fenomenului kitsch al lui Nicolae Corjos ar face mai bine să aștepte o redifuzare a originalului (judecând din experiență, n-ar trebui să aștepte prea mult). Această nouă realizare a temerarului Adrian Popovici, autor al memorabilelor „Vlad Nemuritorul” sau „Eva – Povestea unui secol”, e atât de incoerentă, încât singura sa performanță e că reușește să valorizeze originalul: n-o fi fost cine știe ce film „Liceenii” din 1987, dar măcar înțelegeai ce hram poartă fiecare personaj în parte. În noul „Liceenii”, îndeplinirea acestei cerințe minime a oricărei narațiuni e îngreunată de o intrigă absolut imposibilă, de o imagine atât de proastă, încât nici ceea ce ar trebui să se vadă nu se vede, și de un sunet în care nici măcar replicile în limba română nu sunt 100% inteligibile. Camera încadrează la un moment dat monitorul unui calculator. Pe el, prima pagină a unui viitor roman. Ce scrie acolo, nu se știe, fapt e că ne chiorâm la ea degeaba secunde bune. Tot degeaba ciulim urechile și atunci când intră în scenă Gonzales, care vorbește în dialectul Berceni al limbii spaniole, sau prietenii săi, care aleg engleza pentru a dialoga cu partenerii români. Ce spun ei, numai Dumnezeu și Popovici știu. Read the rest of this entry »

Medeea Iancu, Divina tragedie, Editura Brumar, Timișoara, 2011, 92 p.

Greu de explicat cum unul dintre cele mai frumoase volume de poezie de anul acesta a fost cu totul ocolit de comentariile criticilor. Cu atât mai mult cu cât cartea Medeei Iancu, „Divina tragedie”, beneficia, măcar în punctul de pornire, de atenția unor experți în domeniu: juriul concursului de poezie „ProVERS” (organizat anual de Luigi Bambulea la Nicula) era alcătuit din personalități precum Ion Mureșan, Ioan Es. Pop, Liviu Ioan Stoiciu, Nichita Danilov sau Daniel Cristea-Enache, iar pe coperta a patra o recomandă entuziast chiar vârfurile criticii noastre de poezie, Ion Pop și Al. Cistelecan… Slaba difuzare a editurii Brumar, precum și atenția exclusivă a recenzenților pentru cărțile publicate la case de producție mai mari aproape că au scos remarcabila plachetă dintr-un circuit normal. Read the rest of this entry »

Wall Street, partea a treia: Margin Call de J. C. Chandor

CĂTĂLIN OLARU

Precum mai multe dintre proiectele recente ale lui George Clooney, „Margin Call” se revendică de la o religie a adevărului al cărei zel demistificator este rezultatul unor rațiuni mai întâi sociologic-predicatoare (a arăta societatea contemporană așa cum e ea), și abia apoi cinematografice. E drept că poziţia pe care filmul o adoptă nu cere prea mult curaj: adevărul pe care „Panică pe Wall Street” îl spune se referă la realități pe care lumea întragă le știe. Acest debut în lungmetraj al regizorului J. C. Chandor are toate datele unui disaster movie: are drept subiect o calamitate care afectează un număr mare de oameni (pe toți, mai exact), are în distribuție un număr mare de staruri (Kevin Spacey, Jeremy Irons, Demi Moore, Stanley Tucci și Paul Bettany), iar personajele sale încearcă să evite dezastrul, să scape de consecințele lui sau să acomodeze cu noile condiții pe care acesta le creează. Prăpădul în cauză este criza economică mondială, vinovații pot fi găsiți în birourile de pe Wall Street, iar principalul mandat al filmului e de a oferi o satisfacție simbolică celor pe care criza i-a făcut șomeri, desenându-le acestor finanțiști un portret deloc măgulitor. Read the rest of this entry »