blog.revistacultura.ro

Moartea lui Steve Jobs, care a însămânțat câteva pogoane cu comparații deșanțate având ca plan de referință cu precădere Renașterea (Michelangelo, Leonardo) și care a produs un gol enorm în stratosferă (de parcă ar fi fost extrasă de acolo Ridichea Uriașă), se pare că nu rămâne fără ecouri stilistice nici în Ro.

Astfel, în revista Money Express, chiar în același număr în care Costi Rogozanu deconstruiește mitul „zeului mărului”, iată ce  poate descoperi cititorul articolului Atacul și apărarea:

Nu întâmplător, pentru un vizionar ca Florin Talpeş, jocul‑cheie a început să se joace pe cea mai efervescentă piaţă a IT‑ului mondial…

etc.etc.

Ca profesor, Eugen Negrici e o pasăre rară. Prilejurile de a-l vedea în acțiune nu coincid întotdeauna cu mediocra regularitate promisă de orarul facultății. Pe holurile de la Litere, apariția lui elastică și ciolănoasă, compensându-și înălțimea printr-o ușoară aducere din umeri, are totuși un caracter frecvent: deși relativist și sceptic, profesorul înțelege totuși să-și facă datoria prezentându-se la serviciu. Restul – cum ar fi prezența la cursuri – ține însă de factori mai volatili. Unii studenți se laudă că l-au văzut, de-a lungul unui semestru, doar de două ori. Eu l-am avut profesor la Masterat și, mai norocos, l-am ascultat în cinci rânduri.

Deși pășește săltat, Eugen Negrici intră în sala de curs cu o anume dificultate, ca și cum s-ar împotrivi unui magnetism de respingere sau ar rezista unei rime nefericite. Read the rest of this entry »

Eugen NEGRICI:  [După 1989] Am crezut într-o schimbare vizibilă de optică şi de habitudini şi am sperat ca spiritul critic să se radicalizeze şi să se situeze cu orice preţ în sinceritate. Nu am avut însă parte, imediat după ʼ90, nici măcar de o explorare rece şi precisă a peisajului bolnav al literaturii din comunism. Avântul revizuirilor s-a domolit neaşteptat de repede, diagnosticele conjuncturale şi interpretările inerţiale ale istoriilor literare nu au fost repuse în discuţie, nivelul însuşi teoretic al cercetărilor a rămas cam acelaşi cu cel din anii 70. Chiar renunţând la meseria de cronicar literar, inductorii de opinie ai anilor 70 şi 80 au continuat să fie, ca să zic aşa, prezenţi şi influenţi, căci ierarhiile, sistemul de valori, tipul de critică, modalităţile de abordare şi de înţelegere a fenomenului literar au fost adoptate de foştii lor studenţi, azi comentatori literari cu vise de inductori.

Am constatat cu dezgust cum, după surprinzător de puţin timp, coteriile, sistemul clientelar, găştile literare au reapărut şi cum conducătorii de reviste s-au străduit să refacă sau să mimeze polarizarea culturii, de parcă de ea era nevoie acum. Editurile în competiţie tind să-şi arondeze criticii literari talentaţi care cu greu vor izbuti să-şi păstreze libertatea opţiunilor, dacă vor putea şi vor mai dori.

Starea însăşi a literaturii de creaţie ameninţate de concurenţa strivitoare a „culturii” divertismentului va activa din nou, a câta oară în istoria noastră, sentimentul difuz al primejdiei, declanşând mecanismul psihologic de compensare-idealizare (…), anemiind spiritul critic şi înmulţind cronicile complezente.

fragment dintr-un interviu care va fi publicat în Cultura săptămâna viitoare, în cadrul unui dosar intitulat Eugen Negrici – 70

Criza vârstei de mijloc: 3 de Tom Tykwer

CĂTĂLIN OLARU

Cel mai nou film lui Tom Tykwer este întâi de toate suma unor discuţii şi a unor monoloage artistic-cultural-filosofice al căror principal atu e ritmul în care sunt enunţate. Precum în serialul de televiziune „Gilmore Girls”, contează mai puțin ceea ce se zice: Hanna (Sophie Rois), Simon (Sebastian Schipper) şi Adam (Devid Striesow) turuie cu un elan uimitor, ceea ce e de ajuns pentru ca dialogurile lor să pară inteligente. Read the rest of this entry »

De la etnologia la ontologia (etno-)națiunii române

prefață de SORIN ANTOHI la

CLAUDE KARNOOUH

INVENTAREA POPORULUI-NAȚIUNE

CRONICI DIN ROMÂNIA SI EUROPA ORIENTALÀ 1973–2007

TRADUCERE DE

Teodora Dumitru

Idea Design & Print Edituræ, Cluj, 2011

L-am întîlnit pe Claude Karnoouh – prin Catherine Durandin – în 1991, la Paris, unde am trăit cam tot timpul între jumătatea lui noiembrie 1990 și începutul lui decembrie 1992, cu o bursă a Guvernului francez.[i] Cumpărasem de ocazie, la scurt timp după sosirea în capitala Franței (pe Boul’ Mich, la Gibert Joseph), și citisem splendida lui L’Invention du Peuple. Chroniques de Roumanie.[ii]

Fusesem impresionat. O consider și astăzi, la douăzeci de ani de la prima lectură, una din cele mai bune analize ale culturii și societății românești publicate vreodată, ca și o reflecție inovatoare și fundamentală asupra întîlnirii arhaismului est-european cu modernitatea, asupra rezultatului ineluctabil și în esență metapolitic al acestei ciocniri istorice și metafizice amorsate de Aufklärung, instituționalizate sistematic de proiectele succesive de modernizare (moderne, moderniste – fasciste ori comuniste –, postmoderne) – dispariția comunităților țărănești. Mai exact, e vorba de două cărți în una, corespunzătoare celor două jumătăți ale titlului original: (a) capitolele III-V, o incredibil de inteligentă și lucidă analiză a etnismului național românesc (de la caracterologia națională, trecând prin folclorism, la ceea ce eu numesc „ontologie etnică“[iii] – operele lui Blaga, Băncilă, Vulcănescu, Cioran, Noica –  primul și ultimul sînt examinați magistral de autorul francez) și (b) capitolele I-II și VI, o mereu captivantă și adesea mișcătoare colecție de note de călătorie, notații pe baza conversațiilor cu „băștinașii“ din tot spectrul antropologic, de la țărani săraci și țigani la intelectuali, între care și marele său mentor român „M.“, Mihai Pop, precum și marele său mentor maghiar ardelean întîlnit la Budapesta, Zádor Tordai (caracterul interdisciplinar, intergenerațional și intercultural al scrierilor lui Claude Karnoouh solicită cititori pe măsură),  impresii fulgurante și observații etnologice, scrise cu eleganța lui Paul Morand, cu profunzimea analitică „spectrală“ a lui Keyserling și cu pătrunderea lui Troțki (v. scrierile sale despre România din epoca războaielor balcanice). Read the rest of this entry »

Forumul Social CriticAtac

CE OPŢIUNI AVEM?

Bucureşti / UNAgaleria  -  Str. General Budişteanu nr. 10 / 25 – 26 noiembrie 2011

Criza economică ce a cuprins lumea începînd din 2008 a atins azi nivelul politic într-o manieră imperativă, iar România nu face excepţie. Privite, de o parte a spectrului ideologic, drept gesturi anarhiste marginale, iar de cealaltă parte, ca justa reclamare, de către cei mulţi, a dreptului la o viaţă demnă, manifestările populare recente pun sub semnul întrebării fundamentele şi consecinţele pe termen lung ale politicilor economice şi sociale actuale. O nouă abordare prinde contur, punînd faţă în faţă piaţa concurenţială şi economia bunurilor comune într-o democraţie reală.

Dominată, aproape 20 de ani după Revoluţie, de discursul lipsei de alternativă electorală şi, prin extensie, politică, tranziţia românească aşteaptă acum un răspuns al stîngii la necesitatea revendicării egalităţii drepturilor, egalităţii de şanse şi participării politice. Read the rest of this entry »

Dragomir: Aşa, şi Vali…

Procuror: Care Vali?

Dragomir: Valentin Alexandru. El şi “Zimbru’”…

Procuror: Care “Zimbru’”?

Dragomir: Mircea Cezar Ionescu.

Procuror: Bun, dar revenind la legitimarea lui Găman şi Bărboianu…

Dragomir: Aici e problema comisiei! Ei răspund!

Procuror: Care comisie?

Dragomir: Compartimentul Competiţii al LPF!

Procuror: Deci compartiment, nu comisie.

Dragomir: E răspunderea următoarelor persoane: Alexandru Valentin şi Ionescu Cezar Mircea.

Procuror: A, deci Vali şi “Zimbru’”!

Dragomir: Exact!

sursa: Gazeta sporturilor

Din comentariile lui Horia Gârbea, “bucureştean, inginer constructor, profesor universitar”, preşedinte ASR şi membru al consiliului director USR, pe propriul său blog:

<Atenție! Limbaj șocant!> Read the rest of this entry »

Radu Mareş, Când ne vom întoarce, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010

Am ajuns la acest roman incitată de câteva cronici elogioase şi, evident, de prestigiosul premiu al Uniunii Scriitorilor pentru proză primit de Radu Mareş în 2010. Decisiv însă a fost entuziasmul colegului de redacţie Alex Goldiş, cu care rareori s-a întâmplat să am divergenţe de gust semnificative.

Presentimentul disocierii, de această dată, de verdictul lui Alex Goldiş l-am avut de la primele pagini. Nu era un dezacord violent, ci mai degrabă un aspect de teorie a romanului: Goldiş vorbea, în cronica sa („Un roman excepţional”, „Cultura”, 2 iunie 2011), de „realismul” cărţii, iar mie îmi părea că asist mai degrabă la relatarea scrisă a unor segmente cinematografice. Intrarea unui tren în gară, de pildă:

„Desprinsă de garnitură ca să-şi refacă plinul de apă la pompă, locomotiva şuieră scurt, şi un nor dens de aburi îmbrăţişă, acoperi toate vagoanele din partea din faţă a garniturii. Cele două siluete ale unicilor pasageri coborâţi din tren putură fi, din cauza asta, doar ghicite, mai întâi ca nişte umbre negre în norul de aburi”.

Două siluete ca umbre negre în norul de aburi al locomotivei nu mai reprezintă, astăzi, o imagine „realistă”, ci una culeasă din cărţi sau din filme; după cum un roman cu trăsuri şi domni înmănuşaţi nu mai e roman realist, ci prelucrare livrescă, ficţiune istoriografică etc. Romanul balzacian – ca reflectare a problematicii socio-economice a epocii – ar trebui să însemne astăzi o scriere în care eroii sunt patroni de corporaţii sau aspiranţi, urcători şi coborâtori din SUV-uri sau, după caz, din metrou. Alt exemplu: „Pavajul curat al peronului lucea, dar luceau şi obrajii raşi cu briciul la sânge, lucea şi sticla afumată a cerului ud.” Din nou: livrescul pur. Şi nu problema unei judecăţi de valoare se punea aici, autorul conformându-se unei constrângeri generalisime: nimeni nu se mai poate raporta la o perioadă pe care n-a trăit-o altfel decât livresc/ documentar. Discutabilă mi-a părut, aşadar, la primul contact cu acest roman, doar receptarea lui ca „frescă” sau ca „document” al interbelicului românesc.

Prima lectură curge, în rest, fără alte mari provocări „teoretice”, simplă relatare la persoana a treia a unor evenimente plasate în interbelicul româno-bucovinean, în jurul anului de graţie 1935, când protagonistul Gavril M., proaspăt numit administrator la o „fermă” din Bucovina, descinde pe peronul gării din localitatea X. Miza aparentă a romanului este tratarea în cheie clasică (narator omniscient şi omniprezent) a unei istorii „de dragoste şi de moarte”, într-un decor divers etnic şi antropologic (suntem la graniţa dintre imperii), în care se amestecă deriva identitară şi ideologia – tânărul cuplu Gavril M. şi Katria (Ecaterina) Suhoverschi fiind sacrificat absurd pe altarul prigoanei legionare.

Dar autorul a vrut mai mult decât atât. Read the rest of this entry »

“Uşa interzisă se deschide pentru francofoni”, sună o știre RFI România.

Despre ce e vorba?

Ușa interzisă de Gabriel Liiceanu a apărut de curând la Humanitas, București, într-o versiune franceză semnată de Michelle Dobré și Marie-France Ionesco.

Gabriel Liiceanu repetă astfel, fără să vrea, experiența încercată în timpul regimului comunist de a publica traduceri – în engleză, franceză ș.a. – din autori români… la București.

Cu ce efecte planetare îi rămâne dlui Liiceanu să redescopere.