blog.revistacultura.ro

 Historie du snobisme, aparuta la Flammarion, in 2008, vine, in mod sigur, in cupeu cu un regiment de fani apriorici. Care, de cand se stiu ei, asteapta un astfel de tip de istorie, chiar daca nu stiau c-o asteapta. Etc. Fiindca ea raspunde unor ingerinte stringente si unei varste a culturii care o motiveaza superlativ si nu se poate misca din loc in lipsa ei. Etc. etc. Probabil asa si este. Regimentul fanilor apriorici autohtoni mai are insa de asteptat pana s-o gasi cineva s-o traduca/ editeze. Pana atunci, gasit una bucata recenzie in Le Figaro la acest fenomen din care spicuiesc mai jos.

Frédéric Rouvillois, personaj versat in studiul suprafetelor sociale, autor si al unei istorii a politetii, isi asaza Istoria… sub teza conform careia „snobismul este departe de a fi un fenomen specific unui anume tip de societate. El este, mai repede decat bunul simt cartezian, lucrul cel mai raspandit in lume, care face ravagii in lungul si in latul claselor sociale, de la cea mai modesta la cea mai pretentioasa.” O data suspendate suspiciunile luptei de clasa, „istoria” lui Rouvillois poate sa gliseze, intr-un climat curat ideologic, de la Aristotel la Ibsen, Wagner Proust si alti centri de alimentare a snobismului si a polului minus inerent, anti-snobismul. Discurs persuasiv si probabil antrenant, mai ales in zona delimitarii snobismului de dandysm.

Atuul istoriei lui Rouvillois pare sa stea insa, deduc din recenzie, nu acolo unde adanceste glosele altora pe urmele snobismului asa-zis cultural, ci in cartografierea unor teritorii prezumate ca netangente cu fenomenul snobismului: catolicismul (prin extensie, religia si Biserica) si francmasoneria („o societate secreta unde burghezul ordinar e indreptatit sa-l traga de de sireturi pe domnul din inalta societate” in virtutea piciorului de egalitate prin care sunt stipulati in cadrul acestei internationale fratietati de interese).

Cat despre sutana ca trambulina spre inalta sotietate, acesta e un procedeu cu multe nume care, iata, mai primeste unul si de la Rouvillois. Plauzibil insa doar daca snobismul isi largeste intr-atat definitia incat sa inghita arivismul, travestiurile luptei de clasa, orgoliul brut, elemente de selectie darwiniana, forme complexe ale manipularii aproapelui s.a. Astept sa citesc.  

Am cumparat Republik, primul numar din seria noua, dintr-o marunta curiozitate. Cine a venit in locul echipei lui Chirilov? Incep cu raspunsul in care am investit 10 lei. Iata noua distributie. Director Bruno Andresoiu, Director executiv Adrian Ciocazanu, redactori: Miruna Antonescu, Giulia Dobre, Mihai Dobre, Ana Elefterescu, Claudia Falutoiu, Malina Ionescu,  Monica Jitaru, Alexandru Molico, Smaranda Nicolau, Alexandra Olivotto (care nu stiu ce cauta printre atatea identitati exceptionale), Andrei Rus, Marilena Stanciu.

Numarul m-a enervat de la inceput prin editorialul Republik is not dead, ba!, scris intr-o stilistica otarat-chinuita de noul director. Iata ce zice, apropo de trecerea de la vechiul la noul Republik: „Ca o sa credeti sau nu, biologia functioneaza si in cazul formelor de viata de tipul Republik. Dupa nastere si primele gangureli, copilaria inconstienta sfarseste odata cu pubertatea  dificila, plina de cosuri si revolte – deschizand drumul, prin adolescenta, catre maturitatea bogata, creativa si responsabila. Din fericire, la Republik blocajele puberale s-au dovedit insurmontabile, anatomia refuzand sa isi asume modificarile evolutiei. Pubertatea teribilista – simpatica o vreme – s-a cam eternizat, generand comportamente deviante si pozitii discutabile. O operatie genetica cu aport masiv de hormoni urbani de pozitii variate se impunea ca o necesitate vitala, conditie a insasi existentei viitoare.”

Bruno Andresoiu pare sa fie mai ofticat decat cei care au plecat. Chestie care, pe langa ca il pune explicit in pozitia de complexat, e o miscare proasta de marketing. Nu dai cu pietre dupa cei care au creat brand-ul pe care incerci tu sa il duci acum mai departe: o faci doar daca ai mai multa treaba cu agricultura decat cu urbanul.

Incearca mai intai sa te califici la locul de munca si – oh, yeah – invata sa scrii.

Textele lui Bruno cu schimbarea genetica sunt triste de-a binelea pentru oricine citeste/ rasfoieste revista. Diferenta majora dintre vechea si noua echipa e ca aia aveau personalitate si scriau bine (bine, minus Cristi Marculescu, care era ff agramat), pe cand astia de acum sunt niste imitatori – poate involuntari – care scriu si ei cum pot, fara sa poata prea mult.

Pe scurt: ok, Republik n-a murit.

Si ce daca?

Metallica: The Day That Never Comes

Am citit intr-un ziar de moartea lui Vintila Ivanceanu, poet si prozator „onirist” emigrat in anii 70 in Austria. Cititi-i, daca aveti noroc si gasiti prin vreun anticariat, Milorad de Bouteille (1970), capodopera a prozei noastre manieriste (o puteti lua si ca pomo inainte de pomo).

În continuare, unul dintre hiturile lui Ivanceanu.

Moartea trubadurului

Vintila IVANCEANU

Iubito, ma gandesc la tine

Ca un borfas la ceasul unui lord!

Dar se ciocnesc in carnea mea drezine

Si caii au atac de cord.

Vezi in oglinzi un san de-al tau

Cu steagul alb infipt in el?

A fost muscat de-un caine rau

Si sarutat de Wilhelm Tell.

Si parul galben ca un galben,

Parul albastru, parul rosu –

O! Parul tau si mortii tai si Amen

Cand ti-ai taiat iubita mea cocosu’.

Si mana ta pupata de mireni,

Ciorapii tai mirositori de dama

Prinsi cu lassoul ca batranii reni…

Si eu intors pe partea treia,

Cum se intoarce mortu-n groapa

Si-si vede in pamant femeia

Facand amor cu doi barbati de apa.

Si eu iubito, eu sarmanul,

Zvarlit cu degetul la risca,

Mortul cand ia in gura banul

Sa treaca apele in brisca.

Reprodus dupa Vintila Ivanceanu, Cinste speciala, Editura pentru Literatura, 1967

Alain Badiou, Sfantul Pavel. Intemeierea universalismului, Editura Tact, traducere de Andreea Lazar, 2008, 132 pagini, 29 lei

Va recomand o carte amuzanta. Tres funny. Alain Badiou, Sfantul Pavel. Intemeierea universalismului.

Badiou il citeste pe Pavel ca pe Lenin sau pe Mao! Ati citit ceva mai viagrant de la Sioran, care il declara pe fostul ciomagar, viitorul apostol – „agent electoral”?

Care sunt problemele lui Badiou? Ce-l face sa scrie cartea asta? Sa vedem. Comunismul a cazut. Ceva mai actual? Da: globalizarea reusit. E rau? Nu. De ce? Pentru ca a spus-o Marx („o predictie geniala” – una dintre ele): „lumea in sfarsit configurata, dar ca piata, ca piata mondiala.”

„Aceasta articulare este constrangatoare in raport cu orice proces de adevar. Ea este in constitutia sa organica fara adevar.”, spune Badiou, pentru care toata voga leftista a subansamblurilor (gen lupta minoritatilor pentru parohia lor) face jocul capitalului. „Aceste enunturi minoritare sunt propriu-zis barbare”, in sensul grecesc al cuvantului, sens care echivaleaza faptul e a fi grec cu universalitatea, mai mult, cu existenta, si restul cu barbaria. Capitalul tine aceste grupuri – care nu pot aspira la conditia de centralitate – pe tusa: le face sa se tina singure pe tusa. Mai mult, le transforma in produse, in marfuri care augmenteaza minciuna diversitatii pietii. Le formalizeaza in marea fictiune a „abstractiunii monetare capitaliste”.

Deci aceasta articulare este fara adevar, spune Badiou. Ce este adevarul? Here comes Paul. Si aici incepe sa nu-mi mai placa Alain.

Ceea ce face el e in esenta ceea ce facea Sienkiewicz acum 100 de ani cand isi scria trilogia istorica: convoca istoria pentru a imbarbata inimile prezentului. Cum o convoca? Simplu: cum voia el.

Pavel este pentru Badiou un nettoyeur. Ce il pune Badiou sa faca, printre altele? Iaca: sa lichideze, pentru uzul contemporanilor nostri, aceasta trista moda a memoriei. Prea mult Gulag (chiar daca astfel se pierde Holocaustul; dar poate fi dezgropat oricand dupa ce Gulagul a fost uitat in cimitir). „Pavel… nu crede ca este cu putinta sa existe un «adevar istoric». Sau mai curand, nu crede ca adevarul tine de istorie, de marturie sau de memorie.” Limpede? Clar. „Un apostol nu este nici un martor al faptelor, nici o memorie. Intr-un timp in care suntem chemati din toate partile la „memorie”, ca paznica a sensului, si la constiinta istorica drept substitut al politici, forta pozitiei lui Pavel nu avea cum sa ne scape.”, pune sare pe rana Badiou. Pentru ca totul sa fie cristal.

Sigur, toata afacerea are cateva aspecte jenante pentru un stangist. Invierea lui Cristos: iata unul dintre ele. Ce cauta un ateu – cum Badiou vrea sa fim siguri inca din Prolog – in zona asta? Omul se scuza cum poate. „La urma urmei, invierea nu este decat o asertiune mitologica. … Cezura paulina se refere in realitate la conditiile formale.” Cafea fara cafeina. Dulciuri no sugar. Tigari fara cancer. Isus fara Isus.

Oricum, istoria ne invata ca revolutia mai curand survine decat urmeaza unei pregatiri a ei. Revolutionarul de top e cel care stie cand sa isi faca siesta in Elvetia si cand sa sara in tren.

Problema cea mai mare a marxismului nu e cum se savarseste o revolutie, ci: ce facem dupa aia? Problema nu e Marx, poate nici Lenin, e Stalin. Iata o problema de studiat adevarata: papa Borgia si de altfel tot ce vine dupa Pavel si transforma toata povestea intr-un balci dogmatic. La ce foloseste ca Pavel omoara Legea? E o simpla lichidare a elementului etnic din ea: Legea va reveni mai puternica. Intoarcerea refulatului e un truc care reuseste intotdeauna.

Deci, de ce are Badiou nevoie de Pavel?

In fond, ce vrea mai nou stanga? Sa schimbe lumea? Nu mai vrea asta. Sa o constientizeze. Stanga e acum mai mult budhista decat crestina.

Badiou nu face decat sa faca jocurile antimarxistilor care reduc pe Marx la isteria profetilor. Daca s-a tot vorbit de sursele religioase ale marxismului, Badiou nu contrariaza aceste vorbe; dimpotriva, le confirma.

Sunt foarte clare mecanismele de definire („adevarul este un proces si nu o iluminare”, „este cu totul subiectiv (este de ordinul unei marturisiri care atesta o convingere cu privire la eveniment)”) si de publicitare a adevarului la Pavel – Badiou se descurca minunat aici. Dar care este intemeierea adevarului? Daca tema lui Badiou nu este Pavel, ci marxismul, iar lectura este alegorica (si este: cartea are un fund dublu: partea vizibila e o fantasma, partea reala e ceea ce e dincolo de oglinda), care este atunci in naratiunea marxista corespondentul drumului Damascului? Faptul ca Pavel este un excelent PR nu escamoteaza conditiile in care a primit jobul de PR: printr-o actiune verticala. Nu suficienta, capisco, dar necesara si verticala.

S-ar putea scrie de altfel o carte corporatista despre actiunea lui Pavel. Multinationalele nu fac in principiu altceva decat sa anuleze Legea si sa si-o promoveze pe a lor (universalista, uniformizatoare si pacificatoare – vezi legea conform careia intre doua tari care detin franciza McDonald’s nu vor porni conflicte). Ca lucrurile au un mic aspect comercial si ca multiationalele vand hamburgheri in loc de mantuire, care e problema?

Cum ajunge un marxist la adevar, in conditiile in care acest adevar nu se gaseste in gradina, dupa cateva prospectiuni sumare? Care este sursa adevarului? Exterioara? Nu: in exterior este Legea care trebuie depasita. In interior? They call it schizofrenia. 

Daca „subiectul crestin [marxist] nu preexista evenimentului pe care il marturiseste (Invierea lui Cristos [lupta de clasa])”, care e tragaciul care il scoate afara? Pana si Neo are nevoie de o pilula, nu?

Ei bine, raspunsul lui Badiou  - in cheia cartii – este ca pentru a fi marxist ai nevoie de o revelatie verticala de tip religios.

Asta ma scoate din minti.

Originea inspirata a crestinismului determina originea inspirata a marxismului. Credeam ca cred intr-o chestie stiintifica sau macar laica; dupa Badiou, intre mine si unul care are viziuni in plin camp nu e nici o diferenta.

Comunisti din toate tarile, uniti-va si nu-l mai lasati pe Badiou sa bata campii!

Daca ati avut drum pe Magheru in ultimul timp veti fi observat ca magazinul Eva s-a transformat in Diverta. Neavand amintiri prea placute cu Eva (am asteptat odata CINCI MINUTE pe careva sa-si aleaga un mic detaliu vestimentar), m-am bucurat, chit ca de obicei cumpar de la Carturesti. De curiozitate, ca sa vad ce si cum, am dat o tura, prilej cu care am cumparat o ciocolata de jumatate de kilogram care s-a dovedit chiar buna in scurta viata care i-a ramas dupa evadarea din magazin. In rest, nu m-am omorat dupa atmosfera dinauntru, care era destul de rece. Electronice proaste si scumpe, carti ca peste tot (no entry pentru editurile mici), nu doar nereduse, dar chiar ceva mai expensive, personal cam in contratimp si nu foarte dumirit etc.

Anyway. Pentru azi, miercuri 10 septembrie, era anuntat un eveniment Metallica: cine cumpara un album de-al lor primeste un tricou original. Am aflat asta dintr-un pliant primit la Romana in jur de 1 septembrie, mi-a reconfirmat-o site-ul Diverta. OK: la primele ore ale diminetii, care pentru mine s-au nimerit sa fie undeva in jurul orei 1 p.m., m-am infatosat la Diverta sa cumpar albumul si sa primesc tricoul.    

Intru deci in Diverta, fosta Eva, cumva anxios ca se terminasera tricourile. Deocamdata, inauntru nu identific nimic la tema. Nici un stand cu CD-uri pus in fata, nici un poster, nici un abtibild. Urc la etajul unu, unde sunt CD-urile. Identific rapid sectorul, dar… nici urma de Metallica. Fata din personal pe care o intreb de promotie da din umeri. A doua, idem. Zice sa-l caut pe resposabilul de la media: nu-l gasesc. Cobor la parter. Acostez un tip (tot din personal, evident) care mi se pare ca aduce vag a rocker. Asta da din umeri. La insistentele mele (depasisem momentul in care ma simteam ca in Philip Dick si incepusem sa ma enervez) se duce sa-l intrebe pe un altul. Ala pare sa stie ceva: „dom’le, trebuia sa fie ceva, da’ ne-au sunat azi-dimineata ca s-a amanat pe maine.” De ce nu au pus si pe site informatia asta (verificasem pe la 12), asa, just in case vreun fraier ca mine decide sa-si miste fundul pana la magaoaia lor de magazin? Tipul n-a stiut, evident, sa raspunza.

Asa ca:

Draga Diverta, nu doresc ca micile mele randuri sa te puna pe ganduri. Iti doresc doar, in loc de alt super-eveniment, FALIMENT!

P.S. Vineri iese „Death Magnetic”. Cumparati-l! De la Carturesti.

 Puteti citi saptamana asta in Cultura un dosar pe tema Disparitia competitiei, facut de sussemnatul & Daniel Cristea-Enache. Raspund Eugen Suman (care zice ca refuza sa intre “intr-o discuti in care initiatorul nu stapaneste terminologia” – cred ca la mine se refera -, dar totusi intra), Alex Matei, Sorin Lavric (care aminteste in treacat de “cei care ne supravegheaza ideologic si ne monitorizeaza fiecare articol scris”) si Victor Kapra (raspunsul cel mai lung si mai elaborat; spre rusinea mea, nu-l prea monitorizasem pe tip, ‘ce ca are 47 de ani si e jurnalist specializat in Tehnlogia Informatiei, New Media Content Manager la Publimedia International: promit ca o sa fiu mai vigilent de acu’ inainte) .

Iata si intrebarile/ introducerea dosarului. Daca gasiti ceva nasol p-aci, dati vine pe mine (ca sa va arunc dup-aia de la obraz ca confundati autorul cu naratorul ).

Jean-Luc Marion scria recent in Le Figaro despre voalarea sau chiar disparitia sportului: „Sportul intră in declin si s-ar putea, intr-o zi, să dispară cu totul.” Cauze? Disparitia identitătilor nationale (sunt de actualitate echipele de club cu componentă internatională), atingerea unui plafon al performantei care nu mai poate fi depăsit decât prin stimulare chimică (dopajul), disparitia prin urmare a fictiunii identificării noastre in ei.

Nu sunt singurele argumente: competitia a fost confiscată de show. Asa cum in filmele cu arte martiale luptele sunt coregrafiate doar pentru ca să arate bine, competitiile sportive vor sfârsi sau deja sfârsesc pentru a impacheta produse publicitare, pentru a organiza dialectici intre Adidas si Nike, si nu pentru a spune ceva despre natura umanului si depăsirea limitelor (sau spune ceva despre acestea din urmă doar pentru a vinde Nike si Adidas). Sportul, pe scurt, a fost inghitit de ideologia divertismentului, unde totul este simulat, aranjat.

La fel se intâmplă, s-ar putea extrapola, si in cultura propriu-zisă, nesportivă, dar animată de resorturi sportive (competitia, topul etc). Competitia intre valori cuantificabile cât de cât „obiectiv” s-a transformat in competitia „cea mai” obiectivă a ratingului: in competitie intră imaginea si aproape numai imaginea (de altfel, in treacăt fie spus, arta cel mai bine remunerată in secolul 21 este crearea de imagini/branduri). Există de asemenea tendinta (din ce in ce mai legiferată) de a considera ideea de competitie o formă de discriminare si a descuraja valorizarea negativă (ceea ce e aproape totuna cu anularea valorizărilor).

Pe de altă parte, prin ieftinirea accesului la suportul public, toată lumea s-a transformat in scriitor: vezi blogurile, unde până si compilatia medievală a fost rebrevetată glorios ca formă de autor-itate, de scriere originală. Efectul? Nu bloggerii s-au transformat in scriitori, ci scriitorii in bloggeri.

Reprezintă cele de mai sus o fictiune pesimist-conservatoare sau o naratiune cu valoare descriptivă? Cum vedeti lucrurile ca autor/ comentator/ consumator român? Este competitia un cliseu fascist care ii discrimineează pe cei slabi? Este neutralizarea ei in show supărătoare?

P.S.: Stiu ca fazele astea gen moartea poeziei, moartea filosofiei, moartea caprioarei suck big time, totusi ideile mele geniale de la sedintele de sumar au si ele o limita .

Un interviu recent din „Le Monde” acorda spatiu nelinistilor lui Jacques Rancière legate de viitorul filosofiei „autentic populare” intr-o societate care privilegiaza gaselnitele cool si pop.

Filosoful isi asaza interventia in siajul dialecticii saisoptiste/ anti-saisoptiste, declarand ca actualul divort dintre filosofia academica, inaccesibila, specializata si filosofia „pentru toti” (descendenta a tezelor din Mai ’68 care militau pentru scoaterea filosofiei „in strada”) este vinovat de deprecierea conceptului de filosofie populara. Reactiile anti-68-tiste, postuleaza Rancière, au generat nociva polarizare a acestor doua maniere de a concepe filosofia, respectiv izolarea in universitate si in Academie a manierei „hard”, hiperspecializate, si izolarea „in public” a manierei populare. Consecintele acestei a doua izolari, caci despre ea trateaza interviul, departe de a conferi o oarecare stare de prestigiu conceptului de filosofie populara, o scade in postura unei „terapeutici a mofturilor curente”, a unei tarabe fara standarde, de unde fiecare ia ce crede ca-i trebuie.

Iritat la ideea proliferarii acestui tip impostor de filosofie „populara”, vechiul combatant alaturi de Althusser pe baricadele „Capitalului” marxist simte nevoia unei puneri la punct: filosofia populara nu este o filosofie joasa, „pentru popor”, ci un tip de disponibilitate intelectuala cu o paleta larga de expresie. Filosofia „pentru toti” nu inseamna declasarea jargonului, plebeizarea unor achizitii seculare, ci o operatie de adecvare la aptitudini si conditii individuale. „Filosofia populara, sintetizeaza Rancière, reprezinta un tip de filosofie care apeleaza la o capacitate de a gandi comuna [nu in sensul de „ordinara”, ci in acela de „majoritara”, ori de „larg reprezentata”, n.m.], si in care se poate intra prin multiple cai de acces”.

In alta ordine de idei, insinueaza filosoful francez, filosofia „pentru toti”, asa cum apare ea azi, declasata la rangul unui produs de consum curent/ „reteta a fericirii”, reprezinta o oferta reala livrata unei cereri false.

Excedentul acestei oferte, care isi suprasatisface consumatorii, a acumulat si un revers: filosofia ne-populara, hard, are mai multi adepti decat s-a banuit. Impotriva falsului mit al filosofiei pop dorite peste tot, Rancière instrumenteaza trei cazuri din cariera sa de profesor, a caror morala este ca filosofia hard atrage cel putin la fel de mult ca si avatarii sai de consum: 1. multi dintre studentii sai interesati de filosofia „hard” terminasera un liceu cu profil tehnic – nu trebuie asadar, sa fi gustat filosofia din fasa si sistematic pentru a-ti lega destinul de ea; 2. a fost martor la succesul intregistrat la Orange de o conferinta, de asemenea, „très «hard»” a lui Toni Negri despre Spinoza, in fata unor insi nepreparati pentru eveniment – deci nu trebuie preparatii speciale pentru a obtine ratingul unei conferinte specializate, si 3. stie de existenta unor „asociatii locale” in cutare orase, interesate de formele nu imediat accesibile ale filosofiei.

„Daca filosofia trebuie sa se popularizeze, conchide profesorul emerit de la Sorbona – asa trebuie sa o faca [adica iesind in piata mare pentru a audia niste glose complexe apud Negri, de exemplu, sau concoctand cutare sufix paleogrecesc sub umbrela unor „asociatii locale” ?? n.m.], nu punandu-se la indemana oricarui ignorant sau ocupandu-se de problemele existentiale ale fiecaruia. Nimeni nu e obligat sa faca filosofie, asa cum nimeni nu e obligat sa se apuce de literatura sau de muzica, dar aceia care doresc sa faca filosofie stiu ca ea cere timp si munca.” Iar aceste „timp” si „munca” n-au nimic de-a face cu politicile care vor sa „reduca” „distanta” care separa gandirea sau arta de „popor”.

Pe scurt, toate manevrele neo-stangiste de imblanzire, eclectizare, diseminare utilitara a unor specialitati rezervate traditional unei elite intelectuale nu fac decat sa subrezeasca mostenirea franceza in domeniu (Rancière vizeaza filosofia, dar banuim ca nici celelalte umanioare popularizabile, deja pomenise de literatura si de muzica, nu stau mai bine) – si asa destul de prost administrata in scoli si universitati. Strangerea de inima a lui Rancière e sporita, in plus, de contraexemplul american, care a stiut sa-si ingrijeasca „monopolul”, pastrand rangul filosofiei analitice, ferind-o de vertijul spatiului public.

Nici dupa 40 de ani de la scoaterea filosofiei in strada, cu toate „restauratiile” organizate intre timp, situatia nu i se pare multumitoare filosofului francez, fiindca „Pe de o parte, ideea legaturii organice dintre filosofie si republica franceza protejeaza aceste manevre de aducere a filosofiei in spatiul public. Pe de alta insa, da unda verde noului dogmatism si arogantei unor datatori de lectii care, de la Luc Ferry la Alain Finkielkraut, pretind ca intrupeaza traditia franceza a Luminilor si a spiritului republican. Sa nu aveti incredere in profesorii de filosofie care se pretind niste formatori ai spiritului critic si ai unor minti luminate, gata sa intre in arena dezbaterilor publice”. „Spiritul critic nu se preda la scoala.”, transeaza Rancière.

Odata parcurs interviul, am constatat cu placere ca filosoful nu largeste spectrul si vinovatia acestui populism dincolo de arealul francez, ca nu e atras de corolare facile de tipul pop-culture & postmodernism, ca nu vorbeste „in gol”, de la tribuna planetara, asa cum m-am temut si cum, in genere, sfarsesc astfel de discutii, preferand sa se serveasca de un racord precis, respectiv de anamneza frantuzeasca a fenomenului, saisoptism & reactiune etc. Productiv si aplicat, Rancière a reusit sa nu (apreciez alonja acestui abstinent „sa nu”, mai mult decat alonjele generalizante, mondialiste) modeleze discutia in termenii unei crize generale, universale, a filosofiei, ci strict in termenii unui impas francez.

P.S.: De aceea, in interiorul acestei placute constatari, mi-am permis si minuscula neplacere de a constata cum se poate aburi mecanismul (pasajul care descrie succesul filosofiei „très hard” de la Orange, in fata unui „public” neutru) atunci cand Rancière trece din Franta in colonii si de la studentii sai la natura umana in general: cum a cuantificat, de exemplu, succesul obtinut de Negri in fata unei multimi nepregatite? Prin faptul ca s-au adresat conferentiarului intrebari cu talc (?) ori ca nu s-a aruncat cu rosii?

Andrei Plesu, Despre bucurie in Est si in Vest si alte eseuri, Editura Humanitas, 2006, 138 pagini

Nu ma voi referi la ultimul volum de pana acum al lui Andrei Plesu (o colectie de patru conferinte tinute in strainatate in perioada 2000-2003) in termeni de performanta literara. Scaderea pe care mi-o asum e de a lasa deoparte virtutea cea mai consistenta, mai certa si spectaculoasa a lui Andrei Plesu. Altminteri, aceasta scadere va ingadui o mai buna focalizare a ideilor pe care Andrei Plesu le avanseaza in spatiul circumstantial – dar prin asta nu mai putin caracteristic – al conferintelor.

De fapt: circumstantial si tocmai prin asta caracteristic. Revin imediat.

Volumasul contine patru conferinte tinute in fata unui public germanic: „Despre bucurie in Est si in Vest”, „Despre elite in Est si in Vest”, „Toleranta si intolerabilul. Criza unui concept”, „Ideologiile intre ridicol si subversiune”. Cea de a treia e singura care a fost reluata in varianta romaneasca – „la inceputul anului 2005, in seria de prelegeri organizata de saptamanalul (de fapt lunarul – n.m., M.I.) Cuvantul.”

„Nu e vorba de studii aprofundate, ci de expuneri destinate unui public larg”, se justifica, pe jumatate, Andrei Plesu intr-o „nota lamuritoare”.

Se justifica – de ce? Ce este nou?

Circumstantial si caracteristic

Teoria literara a pus in circulatie conceptul de naratar, de cititor implicat de un text. Problema cu textele lui Plesu nu e ca circumstanta x a facut ca textul y sa fie adresat „unui public larg”; e ca mizeaza pe un naratar cu handicap, obtinandu-si efectele din cooptarea lui in text ca interlocutor/ rezoneur.

Un naratar buimac, nedumerit, un om al vechiului regim cu probleme de adaptare si de intelegere. Andrei Plesu este inteligent in relatia dialectica pe care o fixeaza cu un astfel de interlocutor.

Sa luam exemplul editorialelor sale. Acolo, Andrei Plesu descopera de regula cate ceva care a incetat de multa vreme sa mai reprezinte vreo noutate; sa zicem, Internetul. Bun: Andrei Plesu descopera Internetul si serbeaza aceasta descoperire, intr-o prima miscare, mimand ca retraieste spaima simtita de pieile-rosii la aparitia primului tren. Internetul apare drept ceva sumbru, neguros si rapace; drept ceva fundamental incognoscibil, ca Dumnezeul lui Spencer, dar negresit periculos, ca Dumnezeul lui Israel. Urmeaza miscarea a doua: acum, Andrei Plesu pare sa descopere in propriile-i premise sumbre o umbra de sens, pe care cu sfortari demne, de geometru, o largeste incet-incet. Asa se ajunge la pasul al treiea, in care Andrei Plesu concede ca Internetul, folosit cu prudenta si civilitate, are avantajele lui.

Dincolo de spectacolul literar intotdeauna delectabil, sub raportul ideii astfel de texte sunt nule. Lucrurile pe care le descopera adesea Andrei Plesu intra in plaja de rutine a oricarui ins mediu adaptat la viata curenta. 

Nu reduc la strategia retorica de mai sus intreaga literatura a lui Andrei Plesu, care contine lucrari de specialitate stimabile sau eseuri de o perfecta cinetica a inteligentei speculative („Minima Moralia”). Ma refer doar la textele in care Andrei Plesu se expune ca intelectual public: articole, editoriale, conferinte. Prin acestea, si mai putin prin „Despre ingeri”, participa Andrei Plesu la dinamica spatiului public.

Sa ne intoarcem la volumasul despre care spuneam ca este caracteristic.

Mai multe probleme, o singura solutie: umorul

E o idee care vertebreaza sistemul lui Andrei Plesu, si anume: trebuie sa avem umor. Surprinzator, acest truism apare pe post de concluzie in trei din cele patru conferinte.

In „Despre bucurie in Est si in Vest”: „Pentru a ajunge la un numitor comun ar trebui ca si dumneavoastra si noi sa avem mai mult umor.”

In „Toleranta si intolerabilul. Criza unui concept”: „O foarte consisteta sursa de toleranta, insuficient luata in seama, este umorul.”

In „Ideologiile intre ridicol si subversiune”: „Pentru a le rezista (ideologiilor – n.m., M.I), trebuie sa ramai viu, reactiv, neinregimentabil. Si sa-ti pastrezi umorul.”

…dar nu numai

Andre Plesu detine o plina de…  umor predilectie pentru truisme, nazbtii sau idei-placebo. Pe langa solutia universala a umorului, conferintele mai propun urmatoarele.

„Despre bucurie in Est si in Vest” propune reconstructiei europene aritmetica unificarii bucuriilor: „Unificarea europeana va insemna, intre altele, si o unificare a bucuriilor noastre, o armonizare a experientei bucuriei din Est cu experienta bucuriei din Vest.” (Cum? Nu se spune.)

„Despre elite in Est si in Vest” ajuge, dupa ocoluri si reductionime de felul „ceea ce comunismul vizeaza cu adevarat sunt elitele”, la conceptul mistic al unui sponsor cu disponibilitati de Mesia compulsiv: „In ce ma priveste, am in minte un portret ideal al sponsorului «cultural» si, de altfel, cred ca l-am si intalnit de cateva ori: e cineva care, dupa ce a investit cu folos in mari proiecte de educatie universitara, in cercetari despre arta guvernarii, legislatie, liberalism, ecologie si minoritati, in programe de revitalizare economica si institutionala, simte nevoia sa iasa din circumstantial, din rezonabilul de prima instanta, pentru a investi intr-un joc cu margele de sticla. A finanta instalarea lui Newton sub mar sau navigatia utopica a lui Columb s-a dovedit rentabil.”

De observat ca practica romaneasca a conceptului acestuia de sponsor e data de dialectica Patriciu-Gigi Becali.

Daca solutia de mai sus e discutabil mistica, solutia din „Toleranta si intolerabilul. Criza unui concept” e fara doar si poate mistica: „Alaturi de umor, un fundal stimulativ pentru toleranta este credinta adevarata, sau, ca sa folosesc un termen mai larg, simtul transcendentei. Intoleranta este, dimpotriva, o supralicitare a imanentei, o specie de miopie, care monumentalizeaza diferentele existente in desfasurarea indefinita a orizontalei, o miopie incapabila sa ia inaltime, sa priveasca lucrurile nu din perspectiva zarvei cotidiene, ci din aceea a unei calme, inalte, atemporalitati. Toleranta anticipeaza sau imita «ingaduinta» suverana a lui Dumnezeu…”

In conditiile in care incipitul conferintei a ironizat pretentiile unui universitar indian de a fundamenta drepturile omului pe dharma, un termen parohial-mitologic cu totul exotic in contextul rational-„universalist” al discutiei, greseala lui Andrei Plesu este grosolana, ceva de tipul „Am dat iada si-am luat capra”.

In cerc

Pe langa retardul manifestat in orice inseamna context pragmatic neanecdotic (de tipul: exista prolema x pentru ca y si z; propun ca solutii secventele a, b si c pentru ca d, e si f), o alta dsponibilitate amplu exploatata a conferintelor lui Andrei Plesu este predilectia discursului pentru circularitate.

Iata conferinta „Ideologiile intre ridicol si subversiune”. Aici pasii sunt urmatorii:

(1)Premisa: Toate ideologiile sunt rele

(2)Definirea domeniului: „toate ideologiile” egal „comunism+nazism+ceva subproduse ale stangii ameriane

(3) Definitie a ideologiilor pe baza premisei ca ideologiile sunt rele

(4)Pe baza definitiei sunt desprinde doua trasaturi tari ale ideologiilor

(5) aceste doua trasaturi tari sunt discutate pentru a ajunge la concluzia ca, surpriza, toate ideologiile sunt rele.

Ca  sa nu mai amintesc de accidente de traseu, cum ar fi acela ca Andrei Plesu foloseste urmatoarea definitie „de lucru”: „ideologiile sunt constructii rapide de idei, izvorate dintr-un interes privat sau de grup si avand drept scop modificarea mentalitatii publice, a institutiilor si a vietii sociale. … ideologiile nu se preocupa de elaborari ample, nu intarzie in detalii si n-au timp de analize temeinice. Nu vor sa produca sisteme explicative, ci scheme transante, mobilizatoare. Punctul lor de pornire nu e realitatea propriu-zisa, ci un interes de clasa sau de categorie sociala. Prin urmare, ideologul nu vrea sa inteleaga lumea. Vrea s-o schimbe, intr-un fel care sa coincida cu principiile si telurile sale; e, asadar, o natura mai curand utopica si egolatra. El se crede chemat sa decida asupra modului optim de organizare a lumii si crede ca felul sau de a intelege fericirea se potriveste intregii umanitati.”

Aceasta definitie pare sa fie luata din „Enciclopedia Blackwell a gandirii politice”, si anume din pasajul care identifica definirea critica a ideologiei asa cum apare ea in corpusul marxismului fondator. Iata-l pe Andrei Plesu calarindu-l pe Marx impotriva comunismului: o imagine de retinut.

(textul este mai vechi. motivul pentru care l-am plantat aici e ca nu vazuse online-ul: voia sa-l vaza)