blog.revistacultura.ro

Andrei Dósa, Când va veni ceea ce este desăvârșit, Tracus Arte, București, 2011, 100 p.

„Google este tatăl meu/ de la el am învățat cum se face/ nodul la cravată// am apelat la el/ de mai multe ori într-o singură zi/ decât la tata în toată viața mea”. Greu de găsit, în poezia ultimilor ani, un anthem mai percutant pentru descrierea tinerei generații lăsată singură acasă în grija Internetului (și îmi imaginez deja că pe canalele lui, aceste versuri vor face carieră). Andrei Dósa, căci el e autorul rândurilor de mai sus, debutează la Tracus Arte cu un volum excelent, făcut parcă să compenseze criza de debuturi semnificative din ultimii ani. Alături de „Divina tragedie” a Medeei Iancu, dar într-un cu totul alt registru, „Când va veni ceea ce este desăvârșit” (onorat recent cu premiul Iustin Panța al revistei „Euphorion”) trebuie trecut neapărat, o spun din start, la capitolul mari reușite ale anului 2011.

De la „Borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână” sau „Cântece excesive”, primele două volume ale lui Dan Sociu, n-avem în poezia mai recentă un volum mai reușit în sfera „tranzitivului”, a „banalului” sau a „autobiograficului” Read the rest of this entry »

Am răsfoit la Gaudeamus o reeditare (tipărită la Tracus Arte, cu o prefață de Paul Cernat – pe care n-am apucat să o parcurg, întrucât n-am mai cumpărat cartea pe care o citisem mai de mult) oarecum stranie. E vorba de Serenada zadarnică. Pagini de jurnal (prima ediție Editura Eminescu, București, 1970), de Maria Ghiolu.

Moda acestei cărți, aproape necunoscută până acum câteva luni, a început o dată cu publicarea ultimului volum din jurnalul lui Mircea Cărtărescu, Zen, de la câteva citate reproduse de autorul Orbitor-ului.

Zic „reeditare stranie” pentru că meritele cărții sunt aproape nule. Singurul interes vine din faptul că M. Blecher și Mihail Sebastian apar ca personaje cu cheie. Se pare că a fost suficient.

Maria Ghiolu, nevasta unui inginer potent financiar și politic în interbelic, a publicat acest fals jurnal  la bătrânețe. În pofida subtitlului, este vorba mai curând de memorii romanțate ulterior decât de un jurnal propriu-zis. De pildă, în „paginile de jurnal” Maria apare ca fiind nemăritată, ceea ce nu corespunde realității, dar este convenabil posturii romantice, de obiect multiplu dezirat și disputat erotic (de către un scriitor grav bolnav, de către infirmierul acestuia, de către un bărbat fatal – „Vânătorul” –, de către un dandy italian care moare în condiții exotice). Ceea ce nu înseamnă că însemnările privindu-l pe Sebastian (și el travestit parțial într-un poet, ceea ce nu fusese niciodată în proporții suficiente unei etichete) nu au un corespondent caracterologic real în impresia pe care Sebastian o lăsase dnei Ghiolu.

Personajul Mihai, prezentat drept poet,

„[s]eamănă a un bătrânel cu figura lui de pitic, boțită, cu păr extrem de fin și prea puțin abundent, cu piele îngălbenită, cu ochi miopi. Doar gura e mobilă și tinerească iar timbrul vocii atât de clar și de plăcut; parcă a mai slăbit încă, e subțire ca un fir; mi-e teamă că îl va lua vântul de-a binelea…”.

Calitățile „pitic”, „boțit”, „bătrân” par să fie importante, din moment ce sunt reluate peste câteva pagini Read the rest of this entry »

Ieri propuneam o enigmă, promițând că voi oferi rezolvarea ei peste 24 de ore.

Cele 24 de ore au trecut.

Iată răspunsul: Read the rest of this entry »

Una dintre cărţile mele preferate este Dicţionarul de pseudonime al lui Mihail Straje (Editura Minerva, Bucureşti, 1973; titlul complet este de fapt Dicţionar de pseudonime, alonime, anagrame, asteronime, criptonime ale scriitorilor şi publiciştilor români).

Dictionarul se citeşte ca un whodunit. În spatele fiecărui pseudonim se află câte o poveste sau un mister pe care arida disciplină numită istorie literară a reuşit, în urma unor investigaţii minuţioase sau doar a  norocului chior, să le rezolve.

Iată bunoară câteva dintre pseudonimele folosite de unii dintre criticii noştri literari (nu neapărat cei mai mărunţi):

G. Călinescu a mai semnat Aladin, Aretino, Belphegor, Vera Comşa, Justus, Machiavel, P. Nicanor & Co., Nostradamus, Ovidius, Paracelsus, Selfbadil, Sixt, Sportiv, Gheorghe Uricariul;

Ilarie Chendi a folosit şi numele Dora, Gh. Dumbravă sau Fidelio;

Pompiliu Constantinescu a publicat articole sub identităţile pyrrhon şi Hyperion;

C. Dobrogeanu-Gherea s-a iscălit şi Caiu Grachu, Costică Ionescu, Robert Jinks, Studentul Kass, Spartacus, Veras;

G. Ibrăileanu s-a ascuns sub pseudonimele Auditor, Cezar, I. Chilieanu, Al. Dan, Gramm., Pavel Rareş, Realist, Ricavio, Sonia, G. Topîrceanu, Trecător, Verax, Vraja;

E. Lovinescu a semnat şi Delmonte;

Titu Maiorescu s-a dat pe rând drept Lico, Licodamosius sau Un craiovean.

Din păcate, lipseşte o ediţie adusă la zi a dicţionarului lui Mihail Straje. Desigur, o astfel de ediţie nu ar putea urmări, identifica şi include evanescentul domeniu internautic (frecventat/ populat şi de scriitori), în spaţiul căruia identităţi se contruiesc precum castele din cărţi de joc şi tot aşa se dărâmă şi dispar. Read the rest of this entry »

Bogdan Murgescu, România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Editura Polirom, Iaşi, 2010

review de MIHAELA GRANCEA & ALEXANDRU NICOLAESCU

În ultimii douăzeci de ani, istoricii, şi nu doar ei, au realizat, cu timiditate, analize cu referire la evoluţiile societăţii româneşti; de cele mai multe ori, aceştia au oscilat între tabuizarea/ocultarea cauzelor şi naturii subdezvoltării „istorice” a societăţii româneşti în raport cu cea occidentală– şi respectiv, fatalism metafizic. În schimb, Bogdan Murgescu Read the rest of this entry »

Bianca Burța-Cernat, Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică, Editura Cartea Românească, București, 2011

review de Cosmin Borza

Aproape mereu tânără și ferice, cultura română s-a raportat preponderent adolescentin la cele mai influente direcții artistico-literare sau critico-teoretice occidentale. Ceea ce alții experimentează cu mult (ori destul) timp înainte stârnește, la noi, fiorul noutății absolute. Read the rest of this entry »

Citat no. 1:

[Cristian Pătrășconiu]- Cum apreciezi că sunt cei care spun în spațiul public că la noi comunismul a fost de dreapta sau că a fost un soi de fascism?

[Cristian Ghinea]- E o prostie.

sursa: Cristian Pătrășconiu (ed.), Noua școală de gândire a dreptei, Humanitas, 2011, p. 324

Citat no. 2:

Am examinat in cartea mea Stalinism pentru eternitate: O istorie politica a comunismului românesc (University of California Press, 2003, trad. rom. de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu, Polirom, 2005), precum si in alte lucrari, intre care Fantoma lui Gheorghiu-Dej (editia a II-a, cu postfata de Cristian Vasile, Humanitas, 2008), metamorfozarea PcdR de-a lungul anilor, dogmatismul impenitent, anti-intelectualismul, anti-occidentalismul si anti-reformismul niciodata abandonate, renuntarea oportunista la internationalismul mistic al originilor si imbratisarea, dupa 1963-64, unui indigenism cu consecinte nu mai putin dezastruoase. Pretentia autonomista a regimului, retorica patriotarda, in ultimii ai lui Dej si sub Ceausescu, era de fapt camuflajul simbolic pentru o dictatura anti-populara a unei clici profitocratice. Mai cu seama dupa 1971, PCR a practivcat hibridizxarea marxism-leninismului oficial cu temele si obsesiile extremei drepte interbelice, ceea ce tanarul Cioran numise ideologia colectivismului national.

sursa: http://tismaneanu.wordpress.com/2011/04/30/perversa-sinteza-fascizarea-comunismului-romanesc/

(subl. îi aparțin lui V.T.)

Întrebare: Read the rest of this entry »

Separați, dar împreună. Reportaj de la Forumul Social CriticAtac

Alex Cistelecan

sursa: protokoll.ro

Între 26-27 noiembrie, stânga românească independentă și non-partidică și-a susținut cu brio examenul de maturitate. Cu această ocazie, mișcarea progresistă autohtonă a dovedit că bifează, pe linie, toate principiile, aspectele și problemele contemporane sau structurale ale stângii mondiale, sau măcar occidentale: o gândire critică hipersensibilă la orice formă aparent marginală sau invizibilă de nedreptate, care se exercită chiar și cu prețul neglijării elefantului din cameră, a nedreptății care ne afectează pe toți, zi de zi – criza capitalismului; o putere de nuanțare și interpretare în profunzime care reușește să întoarcă aparențele pe dos, decelând în orice pretenție de solidarizare și mobilizare intenții ascunse de dominație; conștientizarea faptului că limbajul, spațiul și timpul sunt, prin definiție, ierarhizante, esențialiste, masculiniste, deci de dreapta; și, implicit, imposibilitatea de articulare a unei strategii politice și practice comune și de durată.

Între 26-27 noiembrie a avut loc la București primul Forum Social CriticAtac. Evenimentul a reunit organizații, militanți și teoreticieni de stânga din țară (mai exact, din București și Cluj, restul țării fiind în continuare ocupat cu revoluția anticomunistă). CriticAtac, GAS, Protokoll, Biblioteca Alternativă, Căminul Cultural, indymedia, Idea, Spațiu Comun; Istvan Szakats, Florin Flueraș, Ștefan Tiron; Cristina Raț, Claude Karnoouh, Gabriel Chindea, Florin Abraham, Ana Bazac. Ca un făcut, evenimentul s-a întâmplat să se suprapună cu o altă premieră națională, și anume ocuparea de către studenți a Facultății de Istorie din București. Această suprapunere a oferit astfel prilejul de a testa capacitățile de reacție și coordonare ale stângii locale, pe obișnuitele axe de tensiune: teorie și practică, spontaneism și organizare, pragmatism și maximalism. În ciuda bunelor intenții ale tuturor participanților, rezultatele, din această perspectivă, n-au fost prea roze. Read the rest of this entry »

Heterodox: Blog de economie politica

Ministerul Adevărului, varianta 3D: Immortals de Tarsem Singh

CĂTĂLIN OLARU

Ceea ce „300” a început, „Immortals” continuă, opţiunea de poziţionare a filmului ca ultimă ispravă a producătorilor Mark Canton şi Gianni Nunnari fiind cât se poate de îndreptăţită. Ficţionalizarea istoriei pe care „300” o operează e cu atât mai la îndemână acum, când adusă la zi este mitologia greacă, adică o ficţiune din capul locului.

Regizorul Zack Snyder a declarat despre filmul său din 2006 că „evenimentele pe care le relatează sunt în proporţie de 90% conforme cu adevărul istoric”. Dacă Tarsem ar avea tupeul predecesorului său, ar putea să declare liniştit aceleaşi enormităţi: „Immortals” arată ca şi cum este adresat unui public căruia orice s-a petrecut în urmă cu mai mult de zece ani îi este străin. Căruia ai putea liniştit să-i zici că Zeus şi Hera, Apolo şi Ares, Hefaistos şi Atena, toţi zeii şi semizeii, dimpreună cu Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana, chiar au existat, că dovadă stau tratatele de istorie, Biblia sau ultimul număr din „National Geographic”. Read the rest of this entry »