blog.revistacultura.ro

Rococo

Deep Blue

Alain Resnais: Ierburi salbatice (Les Herbes Folles)

review de CATALIN OLARU

Publicat in 1947, „Spuma zilelor” al lui Boris Vian a strans destul praf zacand pe rafturile librariilor atata timp cat autorul ei a fost in viata. Nici nu e de mirare, e scris asa cum nici un roman nu mai fusese scris pana atunci. „L’Écume des Jours” e inainte de toate un roman despre dragoste, iar despre dragoste nu poti sa scrii ca despre tranzactiile la bursa, inmultirea bovinelor sau bolile cartofului. Daca vrei sa o faci intr-un mod cat de cat onest, nu trebuie sa te temi de a fi eminamente incoerent, judecand dupa standardele care definesc normalitatea literara. Alta cale nu e.

Toate romanele si toate filmele care se proclama ca fiind de dragoste spun mai mult sau mai putin acelasi lucru si arata mai mult sau mai putin la fel. Judecand la cald, e ca si cum fie cei care le-au facut n-au iubit niciodata in viata lor, fie iubirea e pentru ei o amintire atat de indepartata, incat nici nu mai stiu daca intr-adevar li s-a intamplat lor sau e doar o poveste pe care au auzit-o de la altii. Dragostea are importanta pe care o are tocmai pentru ca se traieste cu totul altfel; ei bine, Vian a scris si el o carte altfel.

Pana acum, au existat doua ecranizari ale romanului sau, una in 1968, fidela textului (in masura in care o adaptare cinematografica poate fi fidela unui asemenea text), si o adaptare japoneza in 2001. Desi se petrece altundeva, altcandva si altfel, „Les Herbes Folles” al lui Alain Resnais ar putea fi considerata a treia. Read the rest of this entry »

Gabriela Adamesteanu, Provizorat, Polirom, 2010, 450 p.

review de ALEX GOLDIS

Cand aproape nimeni n-o mai credita pe Gabriela Adamesteanu drept o prozatoare contemporana activa („Dimineata pierduta” era deja pusa la naftalina in seria capodoperelor romanesti postbelice), romanul „Intalnirea” din 2003 venea sa contrazica flagrant prejudecatile publicului. La impresia abandonarii literaturii au contribuit, ce-i drept, atat activitatea sustinuta ca redactor-sef la „22”, cat si glosele autoarei cu privire la stringenta parasirii mesei de scris in favoarea zgomotului strazii. Numai ca acest abandon trebuie neaparat nuantat: o data, pentru ca revizuirea la aproape fiecare editie a romanelor republicate dupa ’90 – sunt eliminate sau refacute complet fragmente intregi – dovedeste ca, atunci cand nu scrie, Gabriela Adamesteanu rescrie. In al doilea rand, lungile pauze resuscitate de reveniri spectaculoase nu pot fi calificate drept dezertari, de vreme ce ele reflecta ritmul interior al operei scriitoarei. Cantarind, ca niciun prozator roman din perioada postbelica (din toate timpurile?), fiecare nuanta si modificand permanent perspectivele, Gabriela Adamesteanu se recomanda drept cel mai fidel si mai exigent cititor al propriei opere. Surprinzator e ca nici „Dimineata pierduta”, decretata prompt in epoca drept reusita de proportii, nu scapa vigilentei perfectioniste a prozatoarei, care pare sa-si pastreze o suspiciune constructiva fata de aprecierile criticilor. Indelung gestate, romanele ei, cu toate versiunile aferente, sunt rezultatele unui proces de close-writing aproape maniacal. Read the rest of this entry »

Cenzura à la Dilema Veche

CALIN GOINA

La inceputul lui iunie am primit un e-mail de la un redactor al Dilemei Vechi prin care eram rugat sa scriu un articol de opinie despre „explozia mamaligii la romani” pentru numarul tematic „Rebeli si Contestatari”. Am acceptat, cu gandul ca un sociolog care a studiat miscarile din Brasov ’87, Timisoara ’89 si Targu-Mures ’90 poate sa articuleze ceva despre probabilitatea aparitiei unor miscari de masa in contextul crizei actuale. Desi mi s-a cerut un articol de 5 900 de semne (nu cuvinte) iar cel trimis de mine redactiei avea 6 000, a fost acceptat de redactie, tratat de „savuros” si am fost invitat la o „re-colaborare.”

Am fost uluit sa realizez ca in versiunea publicata de Dilema Veche articolul meu era ciuntit la 5300 de semne si ca ultimul paragraf, concluzia intregului articol, lipsea cu desavarsire. Am incercat sa postez un comentariu (politicos) la „coada” versiunii on-line a propriului articol, in care nu faceam decat sa adaug cele doua fraze lipsa dar cei de la Dilema mi l-au „moderat” cu totul. Am incercat sa scriu pe apresa redactiei si a redactorului care-mi solicitase „savurosul” articol dar nu mi s-a raspus la e-mail de mai bine de o saptamana.

Sunt uluit de modul in care Dilema Veche mi-a cenzurat articolul fara sa-mi ceara consimtamantul, si, dupa ce mi-au folosit materialul asa cum le-a venit la indemana, refuza orice forma de contact. Revoltator insa e ca sensul articolului meu a fost alterat major de foarfecele cenzorului: faceam o trecere in revista a modului in care s-au agregat miscarile sociale in Romania ultimelor doua decenii care sa-mi permita sa ajung la ceea ce ni se intampla astazi. Taind ultimul paragraf, Dilema mi-a transformat un articol critic inr-unul istoric, care pare a spune ca „nu e nimic de facut”. Adaug aici frazele cenzurate, rugand cititorul sa judece:

Masurile prin care actuala clasa politica ii protejeaza pe cei avuti aruncand greul crizei pe umerii celor cu venituri mici pot schimba modul cum oamenii vad lucrurile: parem sa depasim -in sfarsit- parohialele noastre obsesii ca „piata” rezolva totul, ca privatizarea e raspunsul la orice, si ca doar ceea ce e bine pentru cei cei bogati e bine pentru Romania. Acum cand vin vremuri grele si unul plateste 16% dintr-un venit de mii de euro si altul plateste tot 16% din 120-160 de lei noi in vreme ce preturile la electricitate, incalzire, si apa cresc, aceasta incepe sa para o realitate mult mai „revoltatoare” decat parea acum un an.

Se pare ca aceste randuri au fost mult prea impertinente pentru a se potrivi cu „rebelii si contestatarii” a la Dilema.

Calin Goina este doctorand al University of California, Los Angeles (UCLA), asistent universitar la Facultatea de Sociologie a Universitatii Babes-Bolyai, Cluj.

<cititi si Alex Cistelecan: Sase dioptrii ale spiritului cotidian>

<cititi si Alexandru Polgár: Popor din chinuiala si mizerie>

In revista 22, care a preluat articolul „Marxism histrionic (G. M. Tamás & Co.)” de pe blogul lui Vladimir Tismaneanu, G. M. Tamás publica un raspuns amplu, din care reproduc urmatoarea paralela intre mostenirea fascismului & cea lasata de comunism:

(…) de ce credeţi că în fantezia populară fascismul apare ca înspăimântător, dar impresionant, iar „comunismul“ (ca amintire istorică, deci capitalismul de stat planificat şi represiv) ca ridicol, ca ruda săracă? Uniformele, decoraţiile, simbolurile şi ritualurile naziste sunt în miezul subculturilor sadomasohiste hetero- şi homosexuale, au un anumit glamour ameninţător, eleganţa coregrafiei militarizate şi sportive din filmele lui Leni Riefensthal – şi eleganţa paralelă a operei de filosofie politică şi jurisprudenţă a lui Carl Schmitt – exercită o atracţie erotică, intelectuală, simbolică (de altminteri, depolitizată) pentru puterea absolută, glacială, distantă şi determinată numai de sine însăşi, fără discuţii şi contradicţii, o atracţie pentru extazul umilirii irezistibile, pure, necomplicate de rezistenţe puţin arătoase. „Comunismul“ apare caraghios, neîndemânatic, neprofesional, batjocorit ca în Parcul statuilor socialiste de lângă Budapesta, în uzul parodic al cuvintelor „tovarăş“, „gazeta de perete“, „organe de partid“, „dialectică“ etc., a devenit sinonimul prostiei, provincialismului, al înapoierii, dispreţuit în ciuda asasinatelor de masă, a torturii, a mobilizării sociale gigantice.

Read the rest of this entry »

Popor din chinuiala si mizerie

ALEXANDRU POLGÁR

„Se pot lua diferite atitudini fata de invataturile comunismului si fata de fundamentele lor,

insa din punctul de vedere al Istoriei fiintei este clar ca in el se exprima

o cunoastere elementara a ceea ce tine de Istoria lumii.”

Martin Heidegger, „Scrisoare despre umanism” (1946)

Polemicile sint in general contraproductive intre oameni pe care nu-i unesc afinitati elective. De aceea, nu o polemica e ceea ce ma intereseaza sa initiez aici. Vreau doar sa rostogolesc catre presupozitiile sale o intrebare iscata dintr-o simpla perplexitate de cititor. Mi s-a semnalat de curind articolul „Marxism histrionic (G. M. Tamás & Co.)” de pe blogul lui Vladimir Tismaneanu. Expertul in comunism discuta optiunile politice ale ginditorului maghiar. Marturisesc din capul locului, mai ales de dragul celor care vor fi remarcat deja, ca de acesta din urma sint legat prin tot ce leaga un cititor de textul care-l ajuta sa inteleaga lumea, un prieten de prietenul si indrumatorul pe care si l-a ales, un tovaras de arme de celalalt. Asta poate crea impresia, mai ales celor care doar banuiesc ceva despre raporturile dintre noi, ca nu ar exista alta ratiune pentru articolul meu decit aceea de a-l apara pe el. Cu toate astea, cei care ne cunosc bine pe amindoi nu ar putea avea nici un dubiu, sper, ca el n-are nevoie sa fie aparat si ca eu stiu asta foarte bine. Noi nici nu ne aparam, nici nu atacam prin delegatie. E o chestie de franchete. Mai ales fiindca nu ne pierdem vremea cu lucruri atit de copilaresti precum apararea sau atacul unor persoane. Cu atit mai putin denigrarea cuiva. De altfel, dupa mine, ginditorul maghiar mustrat ca „ideolog” nu se afla in nici un pericol din partea faimosului savant roman cu trecut impecabil si viitor stralucit. Totul e-n regula. Sau aproape.

Ceea ce ma intereseaza din textul domnului Tismaneanu are de-a face, asadar, destul de putin si doar foarte mijlocit cu continutul lui manifest. E vorba, in fond, de-o singura intrebare: pentru cine scrie domnul Tismaneanu? Mai precis, ma-ntreb daca scrie el oare si pentru acea vasta si molcoma middle class de pe vremea „comunismului”, nici bogata, nici saraca, dar care face zi de zi experienta transformarii ei in noua underclass „postcomunista” sufocata in saracie? Se adreseaza domnul Tismaneanu si celor care se spetesc muncind sau se macina negasind de lucru, pentru ca munca a devenit intre timp un fel de straniu privilegiu prin care se ingenuncheaza in mod curent vointele politice ale cetatenilor din lumea-ntreaga? De asemenea, sint oare demni de atentia domnului Tismaneanu si cei nevoiti sa emigreze pentru a-si putea intretine familiile si pe ei insisi? Sau cei ce-ar vrea sa invete despre lume, dar nu li se ofera decit retelele mafiote ale universitatilor de stat sau crescatoriile de diplome ale celor private? Pe scurt, li se adreseaza domnul Tismaneanu si acelor oameni reali – destul de multi, de nu chiar majoritatea – care nu pot spera sa traga foloase din aranjamentul social capitalist postrevolutionar à la roumaine? Daca da, atunci de ce se mira oare ca marxismul poate reveni in Europa de Est, foarte firav si mai ales printre intelectuali, ca optiune politica experimentala, adica drept ceva de explorat? La urma urmei, marxismul e, pina acum, singura doctrina care sa nu taca despre mizeria de zi cu zi si sa n-o puna, cu totul pervers, pe seama unor nenorociti pe care sa-i vrea atinsi de te miri ce defecte naturale (lene, prostie, badaranie, murdarie) tinind de apartenenta sociala, de grupul socio-cultural sau chiar de neam, etnie ori rasa. Asa ca marxismul ramine o optiune relativ viabila si, de vreme ce doar foarte putini dintre noi sint astazi altceva decit muncitori salariati, destul de universala pentru toti cei care vor sa inteleaga lumea din perspectiva salariatilor si a somerilor, adica asa cum nu are ea voie sa apara niciodata in discursurile neo-anticomuniste. Sa presupunem pret de-o clipa, cu gratie si generozitate, ca actiunile anticomunistilor de aparat sint ghidate doar de moralitate si de ratiune. Sa concedem atunci ca numai si numai din nevoia de a spune „nu!” totalitarismului din trecut se abtine discursul neo-anticomunist sa reflecteze asupra mizeriei cotidiene din zilele noastre: de la gunoiul efectiv, care ne inunda nu doar cartierele, ci si padurile si apele (si care gunoi, nu-i asa?, ramine mereu o chestiune de „mentalitati”, si nu una de administratie eficace), pina la cum sa supravietuiasca o persoana cu nevoi normale din sase sute de lei pe luna si tot ce se naste de aici: lumpenizare, coruptie, crime, delicventa, alcoolism, droguri, prostitutie, cersit, ignoranta, brutalitate, abrutizare, nebunie, sinucidere, inanitie si naiba mai stie ce. „Marxismul”, iar cuvintul trebuie pus, din ratiuni pe care le voi explicita de-ndata, in ghilimele, nu se sfieste sa inteleaga ceva din toate astea: si din mizerie, si din felul in care sint trecute sub tacere cauzele sale reale in discursurile pe care le fac intelectualii nostri cei mai pretuiti. „Marxismul” – nu un marxism anume, de altfel, ci toate problematizarile care pornesc de la Marx – e bun public. De ce si-ar interzice unii dintre noi sa-l frecventeze? Ca doar n-o sa ne apucam sa facem liste cu autori interzisi si sa le ardem apoi cartile in vazul multimii. Read the rest of this entry »

„Trebuie sa oprim avalansa de lucrari de cercetare de proasta calitate” e mesajul unui grup de universitari americani din domeniile stiintelor exacte, al medicinei dar si al umanioarelor din cel mai recent numar al „The Chronicle of Higher Education”. Din cauza numarului mare de reviste stiintifice de calitate indoielnica, arata cei cinci profesori semnatari, dar si a sistemului care incurajeaza cantitatea de articole publicate in detrimentul calitatii, cercetarea stiintifica americana e sufocata sub o avalansa de lucrari inutile, realizate dupa principiul minimului efort.

„Toata lumea e de acord ca cercetarea stiintifica e indispensabila pentru sanatatea, prosperitatea si securitatea natiunii. Totusi, in numeroasele dezbateri despre valoarea cercetarii, rareori se discuta despre cantitatea optima de articole publicate”, arata cei cinci universitari. Ultimele decenii au adus o sporire considerabila a numarului de articole in care sunt publicate descoperirile si concluziile cercetarii: rata de crestere a acestor articole e, se pare, de 3.26% pe an, numarul total dublandu-se la fiecare 20 de ani. Cauza principala ar fi sporirea numarului de cercetatori. Read the rest of this entry »

The Losers by Sylvain White

review de CATALIN OLARU

Curiozitatea la care face apel titlul acestei premiere de vara ramane intacta si dupa cele 97 de minute de film. De ce The Losers si nu altcumva, Dumnezeu stie.

Secventele de lupta ar fi aratat la fel regizate de un gamer care a vazut de prea multe ori „Commando” cu Arnold Schwartzenegger. Daca la realizarea filmului a colaborat vreun consultant militar, aportul lui se va fi limitat la atribuirea de grade celor cinci „loseri” si la studiul amanuntit al seriilor Bond si Misiune imposibila. Read the rest of this entry »

NR. 2

EDITORIAL

Mircea PRICĂJAN – O problemă şi două soluţii

RECENZII

Cătălin STURZA — Despre mecanismele terorii. Mitologia lui H.P. Lovecraft (H.P. Lovecraft, Chemarea lui Chtulhu şi alte povestiri stranii)

Diana MORĂRAŞU – Maria sau libertatea de a alege (Marek Halter, Maria)

Antuza GENESCU – Next, please (Michael Crichton, Next)

Ana Veronica MIRCEA — Douglas Preston, Lincoln Child şi… Aloysius Pendergast(Douglas Preston şi Lincoln Child, Relicva, Relicvariul, Natură moartă cu ciori, Vitrina de curiozităţi)

Dan BOERIU – Ceilalţi (Linwood Barclay, Nu-i timp de rămas bun)

Adina BARVINSCHI – Jules Verne şi cazul morţilor fotogenice (Guillaume Prevost, Camera obscură)

Eduard PANDELE — Cum să (nu) îţi omori nevasta (Carl Hiaasen, Goală puşcă)

Eduard PANDELE — Sicilia. Fără mafioţi, dar cu bucate pe cinste! (Andrea Camilleri, Hoţul de merinde)

CINEMA:

Adela MARCOV – The Ghost Writer

ESEU:

Mircea PRICĂJAN – Stephen King – Puterea cuvintelor II

INTERVIU:

“Întotdeauna m-am temut mai mult de vii decât de morţi”, Graeme SHACKLEFORD în dialog cu Peter JAMES

PROZĂ:

Ştefana CZELLER – Cerneală şi sânge (fragment de roman)

Ciprian MITOCEANU — Moştenire grea (partea 1)

PROFIL LITERAR:

Mircea PRICĂJAN – Mary Shelley şi Frankenstein

AŞA NU!

Adrian CRĂCIUN – Mândrie şi prejudecată… şi conopidă (Seth Grahame-Smith, Pride and Prejudice and Zombies)

PIPA LUI ARION

George ARION – Columbo