blog.revistacultura.ro

Mary Norris lucreaza la cea mai prestigioasa revista literara americana, „The New Yorker”, de 31 de ani; a lucrat mai intai in biblioteca editoriala, apoi in departamentul de colationare si, in ultimii ani, in biroul de corectura al publicatiei. Agentul literar Andy Ross realizeaza, pe blogul sau personal (andyrossagency.wordpress.com), un interviu cu Mary Norris prin intermediul caruia putem sa tragem cu ochiul spre complicata bucatarie redactionala a publicatiei americane. Read the rest of this entry »

Legion, r:Scott Charles Stewart

review de CATALIN OLARU

Noutatea lui „Legiunea” ca film „cu bataie” e ca, fara a fi extraterestri, androizi sau mutanti, batausii nu sunt nici oameni. Read the rest of this entry »

Un studiu recent al Facultatii de Sociologie si Asistenta Sociala a Universitatii din Bucuresti ii scoate pe romani codasii Europei, in ceea ce priveste cultura stiintifica. Astfel, 42% dintre conationalii nostri cred ca Soarele se roteste in jurul Pamantului; 20% sunt convinsi ca Pamantului ii trebuie o luna sa inconjoare Soarele; 34% dintre respondenti considera horoscopul ca fiind „stiintific” sau „foarte stiintific”. Read the rest of this entry »

Radu Pavel Gheo, Noapte buna, copii!, Editura Polirom, 2010

review de ADRIANA STAN

Cu toate ca ne putem baza pe cateva nume de casa, din eterogena masa de prozatori ai anilor 2000, consfintita deja prin unele consensuri critice interne sau vami ale exportabilitatii, lipseste inca un crowd-pleaser, de felul celui care parea sa fie, prin noutatea fictionala la momentul respectiv, „Cruciada copiilor”. Ca din contingentul literaturii contemporane doar „Cartea soaptelor” a mai tinut recent topul vanzarilor spune mai multe despre curiozitatile documentare si reclama de personalitate din spatele cartii decat despre puterile fictiunii de la noi de a se imprieteni firesc cu cititorii. Read the rest of this entry »

Câteva remarci cu privire la comunism şi anticomunism

ANA BAZAC

1) Dincolo de discuţii teoretice mult prea savante, legate de structura relaţiilor şi de coincidenţa unor valori opuse – înainte de toate, capitalismul nu duce automat la comunism (şi nici chiar la socialism, dacă ne gândim la acesta ca „primă fază”). Dacă cei de stânga nu sunt consecvenţi, adică nu îşi critică mereu supoziţiile şi nu provoacă dialoguri (adică a întreba şi a răspunde în moduri diferite), după cum nu-şi analizează drumul prin prisma metodei dialectice şi a idealului comunist totodată, ei nu pot antrena schimbări semnificative ale gândirii oamenilor. Conştiinţa pentru sine (cum spunea Marx) a clasei mondiale a celor care trebuie să-şi vândă forţa de muncă pentru a trăi şi care nu stăpânesc, ca ansamblu/ clasă, ansamblul mijloacelor de existenţă nu se realizează şi rămâne doar în sine: oamenii doar au calitatea de proletari, nu şi conştiinţa de proletari. Are loc, astfel o defazare între condiţiile obiective ale trecerii la comunism (criza societală profundă şi chiar instituţii care reconfigurează elemente din sistemul capitalist) şi cele subiective. Read the rest of this entry »

Câte ceva despre anticomunism, stânga sa şi o altă stângă

OVIDIU ŢICHINDELEANU

Istoria culturală postdecembristă abundă în critici şi atacuri împotriva gândirii critice de stânga, însă e tot mai interesant modul în care se articulează acestea odată cu instituţionalizarea anticomunismului după 2004. În mod obişnuit, criticile dreptei postcomuniste au luat forma unor condamnări generale ori afurisiri: reacţii împotriva purei prezenţe intelectuale (sau chiar fizice) mai degrabă decât diferenţieri conceptuale. Din păcate, articolul recent al lui Vladimir Tismăneanu, „Marxism histrionic” (revista 22, 20 iulie 2010, http://www.revista22.ro/articol-8603.html), nu constituie o excepţie semnificativă.

De ce a găsit Vladimir Tismăneanu necesar să atace prezenţa lui G.M. Tamás? În mod paradoxal, în astfel de critici ale stângii dinspre dreapta, principalele personaje pozitive apar din planul doi: anumiţi intelectuali anticomunişti, care au deţinut poziţii de putere de-a lungul întregii istorii culturale postdecembriste, apar în postură de victime, pe plan local şi internaţional, ale răufăcătorului personaj principal şi/ sau a răului pe care acesta îl reprezintă/ încorporează. Atacurile împotriva stângii se pot transforma astfel în producţie de capital simbolic ori apeluri la strângerea rândurilor dreptei, necesare în special în situaţii de decizie. În cazul de faţă, Vladimir Tismăneanu îi prezintă marginal pe Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu şi H.-R. Patapievici în postura de dublu-victime ale atacurilor locale şovine şi „neomarxiste” – ceea ce i-ar pune în aceeaşi barcă, dacă ar fi să urmăm această logică aluzivă, pe un Vadim Tudor şi, să zicem, Alex. Cistelecan. În al doilea rând, conform unei alte teorii vehiculate de dreapta, pe plan internaţional, lipsa de recunoaştere a muncii intelectualilor români de dreapta s-ar datora unei dominări a mediilor intelectuale şi universitare, mai ales nord-americane, de către stânga. Până de curând intelectuali ca Zizek şi Badiou erau astfel de figuri emblematice ale stângii „dominatoare”, de care sfera publică românească trebuia ferită, pentru a nu mai crea alte victime. Problema s-a localizat odată ce G.M. Tamás, un intelectual cu legături directe cu România, a intrat în aceleaşi medii internaţionale vizibile. Câtă vreme G.M. Tamás a scris şi a lucrat în Budapesta şi a colaborat doar cu Clujul, totul a fost în regulă; recenta sa prezenţă internaţională e cea care a deranjat. Read the rest of this entry »

Cu privire la raportul ICCV din 10 iunie 2010

Ana BAZAC

Şi degringolada economică şi, mai ales, lupta pentru putere au condus la o euforie a „criticii” stării actuale a României. Deoarece guvernul actual de dreapta explicită, pe de o parte, nu face decât să continue logica de până acum a economiei – căci ar fi greu să se susţină că dezindustrializarea, retragerea statului, îndatorarea, formarea „primului milion despre care nu este cazul să-i chestionezi mijloacele de înfiripare” (Ion Iliescu) prin exploatarea, da, exploatarea forţei de muncă ar fi o creaţie a lui Boc sau a lui Băsescu – iar pe de altă parte, caută să reducă privilegiile unor categorii birocratice care au constituit împreună cu noua mare burghezie iscată din sânul lor corupt sistemul de putere şi de dirijare a „consensului naţional”post 1989, „stânga” are motive serioase să-şi arate indignarea şi să bombardeze publicul cu mesajul că doar re-venirea sa la putere salvează ţara.

Un vector al acestui mesaj vrea să fie şi recentul Raport social al Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii „După 20 de ani: opţiuni pentru România”, 10 iunie 2010, http://www.iccv.ro/ICCV_Romania_dupa_20_de_ani.pdf. Ideea de bază este că reducerea salariilor, impozitarea pensiilor şi reducerea serviciilor sociale, promovate de guvernul actual este greşită. Aşa este. Dar autorii nu discută aceste politici decât în termenii vinei acestui guvern. Nu numai că nu se arată continuitatea strategică a politicii de după decembrie 1989 – deci vina întregii clase politice – ci, mai ales, nu se spune şi cum, pe ce bază, ar putea un guvern, inclusiv dezirabilul, pentru autori, PSD, să răstoarne acest trend al politicii? De unde bani pentru ca filarmonicile şi muzeele să funcţioneze în continuare, sănătatea şi învăţământul să aibă performanţe mai mari iar pensiile şi salariile să revină măcar, dacă nu chiar şi să crească? Raportul nu spune un cuvânt despre această condiţie esenţială a unei politici bune, iar această înfăţişare a documentului îl anulează caracterul ştiinţific (în pofida schemelor şi graficelor, preluate, despre nivelul de trai) şi îl transformă într-un instrument de propagandă politică cu pretenţii. Oare nu au avertizat după 1989 destui cercetători din lume, dacă nu toţi marxişti, cel puţin democraţi că urma, prin schimbarea care a dat doar un respiro capitalismului vestic, „un fel de capitalism primitiv de secol XVIII”? Read the rest of this entry »

Despre unele adevaruri banale din invatamantul romanesc

AURELIAN GIUGAL

Deseori citim prolixe introduceri pentru a ajunge la esentialul exprimat in cuvinte simple, seci, ce nu intra in categoria livrescului. Asta se intampla intrucat „universitarii nu se adreseaza in primul rand strazii (desi o pot face ca simpli cetateni), ci formatorilor de opinie imbatati cu iluzii istorice sau transcendentale” (Mihail Neamtu, Marxismul liric si revolta mesianica – un raspuns pentru Alexandru Polgár, grupareaaproape.wordpress.com, iulie 2010).

Traian Ungureanu face nota discordanta in acest carnaval al livrescului, al scriiturii sofisticate, ce are nevoie de largi spatii de expunere si dezvoltare ideatica. Scriitura domniei sale nu emite exigente istorice sau transcendentale, este mult mai mundana. Sever apologetica, nu poate emite nici un fel de pretentii de credibilitate, atata vreme cat adoratia febrila inlocuieste tonul detasat. Astfel, Traian Basescu (caci presedintele Romaniei este subiectul adoratiei) este supus unui excesiv tir de laude. Putem citi cum „presedintele Basescu a facut o analiza exacta si a prezentat in termenii cei mai clari cu putinta starea de fapt” (Constitutia Romaniei, traianungureanu-tru.blogspot.com, 20 iulie 2010), a „atins, cu acea brutalitate tonica pe care politicienii de pretutindeni au uitat-o sau o evita, problema esentiala a modului de viata european” si alte asemenea evidente ce numai miopii politici refuza sa le asimileze la adevarata lor valoare. Read the rest of this entry »

din Raportul social scos de Institutul de Cercetare a Calitatii Vietii al Academiei Române:

Economia României a avut o dinamica sinuoasa formata din doua perioade importante de cadere (1990-1992 si 1997-1999) urmate de reveniri si cresteri, perioada 2000-2008 fiind una de cresterecontinua si durabila, care este urmata însa de criza profunda si structurala în care ne aflam astazi.

Trei tendinte au caracterizat economia în acesti 20 de ani: (1) ponderea sectorului privat în PIB s-a stabilizat dupa 2004 la circa 71% pornind de la 56% în 1990; (2) industria a lasat loc predominant serviciilor în cadrul economiei si (3) numarul salariatilor a scazut de la 8 milioane în 1990 la circa 5 milioane în 2008. Deficitul extern ramâne punctul slab al economiei, pentru acoperirea caruia s-a pelat la acorduri cu institutiile financiare internationale în perioade de recesiune si la împrumuturi private externe în perioade de crestere. Aceste acorduri, care au constituit strategia asumata a tranzitiei, au condus la costuri sociale extrem de mari pentru România, la fenomene grave de saracire si dezagregare sociala. Chiar daca economia îsi revine, aceste fenomene sociale necesita perioade îndelungate pentru a fi resorbite macar partial.

În România exista o discutie continua asupra rolului statului, a implicarii sale în economie si societate. Ideologia dominanta pare a fi: „statul este prea mare si trebuie facut mai mic”. Se porneste astfel de la o ipoteza care falsifica realitatea sociala si care considera eronat statul drept consumator major al bunastarii, ignorându-se total cealalta dimensiune a sa – cea de producator principal de bunastare prin educatie, sanatate, stiinta, securitate publica si sociala. Serviciile publice sunt etichetate negativ ca fiind consumatoare inutile de resurse, daca apartin statului, cu toate ca prin intermediul lor si a investitiilor în aceste servicii, se depasesc fenomenele care, cronicizate, cnduc la blocaj social. Datele arata ca, în România anilor 1998-2009, ponderea veniturilor publice s-a aflat, în medie, la 32,8% din PIB, iar ponderea cheltuielilor la 36,1% din PIB. Aceasta ne plaseaza pe ultimul loc din Europa în privinta veniturilor si pe penultimul loc în ce priveste cheltuielile (înaintea Irlandei). România nu are un stat prea mare, raportat la marimea economiei, ci, dimpotriva, este statul cel mai mic din Europa, la mare distanta de media statelor europene.

Ponderea în PIB a cheltuielilor sociale publice este indicatorul sintetic al asumarii responsabilitatii statului în producerea si echilibrarea bunastarii. În fapt, în domeniul social a dominat o viziune politica negativa: interventia sociala a statului a tins sa fie considerata mai degraba un rau necesar, vând un efect anti-economic si a fost mentinuta la un nivel cât mai mic posibil. Pe aceasta linie, nu este surprinzatoare etichetarea uneori a cheltuielilor sociale publice cu o conotatie negativa, ca asistenta sociala. Daca tarile dezvoltate investesc peste 30% din PIB în sfera politicilor sociale, România investeste mai putin de jumatate din media UE: 16,4%, sub toate tarile europene care au trecut prin tranzitie, în prezent state membre ale UE.

Statul român cheltuieste pentru domeniul social proportia cea mai mica, nu numai în raport cu PIB, dar si ca pondere din buget: 36,5 fata de 55,9% media UE: este, prin comparatie cu alte tari, o politica de distributie a bugetului în defavoarea sectorului social. Unde se duce restul, cea mai mare

parte a bugetului? În perioadele de criza/schimbare sociala, aproape toate statele duc o politica de protectie sociala marita pentru a oferi o compensare minima a costurilor sociale ale schimbarilor. ÎnRomânia, în perioadele de criza/restructurare economica (1991-2000), sectorul public social pare sa fi fost primul sacrificat. Reactia guvernarii actuale a României este din nou inversa, încercând sa echilibreze bugetul prin taieri masive în zona sociala: salarii în educatie, sanatate si asistenta sociala, a pensiilor si a altor beneficii sociale ale unor grupuri cu risc social ridicat. Cei din zona sociala suporta masiv costul crizei. Este probabil ca aceasta politica sa continue si în 2011.

Sistemul public de asigurari sociale – asigurarile de pensie si de somaj – este, din perspectiva economica, un contract ca orice contract economic. Asigurarile sociale sunt un contract economic între generatii, rolul statului fiind de a administra derularea acestui contract si de a arbitra respectarea de catre parti a obligatiilor contractuale. Parlamentul, prin lege, reglementeaza datele contractului, iar Guvernul administreaza sistemul, dar nu stabileste regulile jocului. Contractul de asigurari este o parte a sistemului economic si nu poate fi considerat un act „anti-economic”. Un fapt foarte grav din punct de vedere juridic cu consecinte sociale imediate si profunde este ca politicile propuse în aceasta perioada contesta tocmai aceasta esenta a contractelor de asigurari sociale: se distruge astfel solidaritatea sociala construita de generatii si se creeaza cadrul de atomizare a societatii prin dubla excludere sociala (saracii se exclud prin lipsa accesului la resurse si servicii iar bogatii se autoexclud).

Salariatii si pensionarii au reprezentat împreuna, pe toata aceasta perioada, aproximativ 50% din populatia României. Evolutia lor a fost însa de sensuri opuse: în timp ce numarul salariatilor a scazut, cel al pensionarilor a crescut, tendinte care se vor pastra si în 2010. În prezent salariatii sunt mai putin de 60% (4,6 milioane) din câti erau în 1989, iar pensionari sunt cu 55% mai multi (5,5 milioane). Este gresit sa o consideram sistemul de pensii ca o povara pentru societate. Ea este o polita pentru viitor. Generatia activa este îndreptatita sa se întrebe daca viitorul sau va fi asigurat.

Este o problema cheie a moralului colectiv.

Multi dintre cei eliminati din sistemul salarial sau care nu au avut de la început oportunitati de încadrare au devenit persoane „neocupate” sau ocupate la limita pietei formale a muncii, expusi veniturilor mici si fluctuante. Speranta antreprenoriatului s-a moderat în cei 20 de ani. Aproximativ 1% din populatie se defineste în prezent „patron”, dar putini dintre ei sunt însa „oameni de afaceri” cu venituri mari. Cea mai mare parte au venituri „pe cont propriu”, reduse si incerte, alaturându-se adesea segmentul saracilor, în urma socurilor din economie. O economie performanta nu este alimentata exclusiv de mici întreprinderi din zona serviciilor, ci are nevoie de o activitate productiva consistenta. Sectorul serviciilor de unul singur nu ofera baza unei cresteri sustenabile.

Exista o tendinta de dezagregare a sistemelor publice de educatie si sanatate atât prin subfinantare, cât si prin decredibilizare prin exemple negative generalizate. Se constata o puternica orientare politica de privatizare a acestor servicii, cu toate consecintele lor sociale negative. Efectul probabil este accentuarea polarizarii sociale, în timp ce segmentul sarac, în extindere, este condamnat la o educatie precara si o stare de sanatate tot mai sarac sustinuta. Din discursurile publice se prefigureaza o optiune care tradusa în activitatea practica se va dovedi catastrofala: prosperitatea se poate realiza printr-o accentuare a polarizarii sociale si un dispret fata de largi segmente sociale în pragul saraciei: exclusii din economie, pensionarii, copii si bolnavii.

Dupa 20 de ani, România are înca un numar mare de saraci si o inegalitate sociala mai mare decât cea din 1989, dar si o povara suplimentara data de datoriile externe si costurile sociale care le însotesc.

din Raportul social scos de Institutul de Cercetare a Calitatii Vietii al Academiei Române

Multumiri lui Alexandru Polgár pentru link.

Dupa 20 de ani, România are înca un numar mare de saraci si o inegalitate sociala mai mare decât

cea din 1989, dar si o povara suplimentara data de datoriile externe si costurile sociale care le

însotesc.

Ion Zubascu, Moarte de om. O poveste de viata, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010, 96 p.

review de ALEX GOLDIS

Nu-i greu de constatat ca volumele care abordeaza atat de frontal teme grave precum boala incurabila sau moartea risca, sub pojghita de respect politicos si de admiratie empatica a comentatorilor, sa treaca aproape neobservate sub raport estetic. Si asta nu se intampla de ieri de azi la noi, daca ne gandim ca Max Blecher a trebuit „sa astepte” aproape jumatate de veac pentru ca scrierile lui sa nu mai fie receptate ca jurnale sau impresionante „documente umane”, ci ca romane in sensul deplin al cuvantului („estetice”, „fictionale”), inseriabile in orice istorie a literaturii romane. Pastrand proportiile, de aceleasi dificultati de receptare beneficiaza si ultimul volum al lui Ion Zubascu. Epitete precum „cutremurator” sau „incrancenat” imi par adeseori eufemisme ale unor critici care iau in serios mai mult drama umana din spatele volumului, deloc neglijabila, fireste, si mai putin capacitatea de expresie a scriitorului. Read the rest of this entry »