blog.revistacultura.ro

„Nu poate fi urare mai adâncă pe anul 1959 decât ca mărețele proiecte expuse de tovarășul Gh. Gheorghiu-Dej în ședința plenară a C.C. al P.M.R. din 26-28 noiembrie 1958 să ia deplină ființă prin munca și zelul întregului popor muncitor.

Să crească fiertura de fontă și oțel care turnată în forme să dea mașinile grele și ușoare; locomotiva și mașina de cusut, presa hidraulică și acul, tractorul și penița.

[...] Să ticluim cu tonele praful care să stârpească insectele și gângăniile păgubitoare recoltelor, dușmănoase pe tot ce e verde și viu. Să le amețim cu otrava, să le facem să pice în grămezi de boabe fetide și negre cărora să le dăm foc ca unui trecut rău.”

G.Călinescu în „Contemporanul”, 30 decembrie 1958

În vremurile noastre, atunci când încercăm să înțelegem de ce irosim timpul, folosim etichete care variază de la domeniul psihologiei (atenție fluctuantă, a umbla cu gândul aiurea) la cel medical (A.D.H.D., hipoglicemie) și la cel etic (lene, o proastă disciplină a muncii), scrie John Plotz în „The New York Times”. Problema irosirii timpului ni se pare una care ține exclusiv de vremurile noastre. Totuși, cei care vor răsfoi un text monastic din evul mediu timpuriu vor avea surpriza să constate că, și pentru Părinții pustiei, umblatul cu gândul aiurea era o problemă foarte acută

Pentru monahii din pustia Egiptului, vina pentru timpul pierdut și pentru abaterea atenției de la meditație și rugăciune o purtau atacurile unui demon, numit Acedia sau Demonul de la amiază. Ori de câte ori călugării și călugărițele se retrăgeau în chilii pentru a munci și pentru a medita la cele ale spiritului, demonul pornea la atac. Read the rest of this entry »

Un articol al lui Daniel Cristea-Enache m-a făcut curios.

Se numește De ce Facebook, a fost publicat pe siteul Dilema veche și, printre altele, raportează următoarele :

Cu tot socialismul Facebook, contul meu este elitist rău…

Am şi nişte cititori pe măsură. Gabriela Pop, Sanda Văran, Nedeea Burcă, Andreea Brumaru, Luminiţa Ciumărnean, Liviu Drugă, Şerban Tomşa sînt numai cîţiva dintre cititorii constanţi ai acestui cont personal de Facebook în care se vorbeşte, 95 %, despre literatura română. Sînt extrem de inteligenţi, subtili, citiţi şi atenţi. Observaţiile lor sînt adesea excelente; şi nu au acel aer de superioritate al „experţilor” în literatură despre care ştii dinainte ce vor lăuda şi ce vor demola.

Cum spuneam, fostul meu profesor m-a făcut curios; curios să văz și eu cum arată un cont de Facebook „elitist rău”, dimpreună cu cititorii săi „pe măsură”.

Am intrat deci pe pagina de F. a lui Daniel Cristea-Enache.

Prima „extragere” nu a fost tocmai norocoasă. Am nimerit într-un thread deschis & întreținut de Daniel Cristea-Enache în care toată lumea părea să aibă ceva cu Claudiu Komartin. Din cele peste 400 de comentarii, am reținut următoarele:

- că Daniel Cristea-Enache îl consideră pe Komartin „papagal”

- că Sanda Văran (?) îl consideră pe Komartin „un poet calîu”

- că Sanda Văran a auzit de la un prozator (?) că Daniel Cristea-Enache a avut nevoie de translator în Franța

- că (apud Daniel Cristea-Enache) Bogdan Alexandru Stănescu e „cu vreo trei clase peste” Daniel Cristea-Enache în stăpânirea limbii engleze

Și alte mărunțișuri. Nici limbajul folosit nu l-am găsit peste măsură de elitist. Citez două mostre:

Bogdan-Alexandru Stanescu: DCE e mai curajos decit mine. Doamna Varan, facind abstractie de ultima sugestie, cine e mare poet? (nu cred in ideea de mare poet).

(…)

Sanda Văran: Da, ne putem culca linistiti, poezie romana, oriunde te-ai afla…

Sanda Văran: Noapte buna, Lumi!

Bogdan-Alexandru Stanescu: nb

Daniel Cristea-Enache: Pula, nu crezi in ideea de mare poet. Botta e mare poet?

Sau:

Luminita Ciumarnean: scuzaţi-mi, dragii mei, trivialitatea, însă eu sunt atât de pronită (sic!) încât îl voi f…e pe komartin dacă dovedesc că nu are habar de limbile din care traduce

Oarecum deconcertat de aceasta deschidere, am trecut la o altă postare. Am avut mai mult noroc… într-un fel. Read the rest of this entry »

News alert: Mircea Dinescu a refuzat premiul Nobel

Mircea Dinescu, Femeile din secolul trecut, Editura Fundației pentru poezie „Mircea Dinescu”, 2010

review de AL. CISTELECAN

Nu s-a făcut, firește, mare tam-tam (ba chiar deloc), întrucât toată lumea știe cât de secretos și de discret e Comitetul Nobel. Dar lucrul e pozitiv. Și se știa de el mai de mult, chiar dacă din surse extrem de oculte (însă cu atât mai de încredere, nu?!). Se știa încă de pe vremea când onor comitetul tot căuta un poet premiabil, fiind de evidență că trebuia să vină, după atâta excludere, și rândul poeziei. Cum Mircea Dinescu a refuzat, comitetul, neconsolat, a ales un poet de treabă, de-al nostru (adică de-al lor, desigur), pe Thomas Transtomer. Read the rest of this entry »

Pe blogul revistei Tribuna, Laszlo Alexandru consemnează următoarele:

Pe drumul spre şcoală trec adesea prin faţa sediului unui partid istoric. Odinioară în mare vogă, acumulînd personalităţi strălucite şi decenii de guvernare a României, astăzi abia de se mai tîrîie în semianonimat. Iar pe gardul către uliţă e agăţat un afiş galben, cu un ochi alungit (o fi chinezesc?) şi un slogan profund: RĂMÂN ROMÂN ÎN EUROPA!

Mă tem că, pe vremea ultimei lor guvernări, cînd cinşpe mii de specialişti şi-au luat picioarele la spinare şi s-au cărăbănit încotro vedeau cu ochiul galben de foame, sloganul la modă o fi fost: ROMÂN, RĂMÂN ÎN EUROPA!

Printre reflecțiile distinsului profesor de liceu din Cluj s-a strecurat o îngrozitoare greșeală de cultură generală.

Partidul Național Țărănesc la care face referire dl Laszlo, înființat în 1926 prin fuziunea Partidului Țărănesc și a Partidului Național Român, a guvernat doar cca 8 ani, între 1928-1931, 1932-1933 și 1996-2000.

Din păcate pentru aritmetica dlui Laszlo, de la „8 ani” la câteva „decenii” este o distanță considerabilă.

Din fericire, Laszlo Alexandru predă italiana. Elevii domniei sale sunt deci pe mâini bune – că doară la starea deplorabilă a învățământului nostru preuniversitar nu-i bai dacă Dante este confundat cu Pitigrilli.

Steve Jobs, celebrul cofondator al companiei Apple, a fost, dincolo de elogiile postume din presă, un individ dificil şi epuizant, arată Malcolm Gladwell într-un eseu din „The New Yorker”. Unele părţi ale vieţii şi personalităţii sale sunt destul de întunecate, iar biografia lui Steve Jobs de la care porneşte Gladwell – semnată de Walter Isaacson – nu-i trece defectele sub tăcere. Aflăm, astfel, că Jobs era un tip agresiv şi intimidant: „Avea capacitatea stranie de a şti exact care ţi-e punctul slab, de a şti ce te va face să te simţi mic şi neînsemnat, ca să te facă să plângi”, aflăm din biografia semnată de Walter Isaacson.

Iar comportamentul agresiv al lui Jobs nu se opreşte la exploatarea punctelor slabe ale oamenilor cu care interacţionează: parchează pe locurile rezervate persoanelor cu handicap; zbiară la subalterni; îşi lasă iubita însărcinată, apoi neagă că el ar fi tatăl copilului; plânge ca un ţânc atunci când lucrurile nu se întâmplă să iasă exact aşa cum îşi doreşte el. La un restaurant găseşte nod în papură şi trimite mâncarea înapoi la bucătărie de trei ori, cerând altă mâncare. E amendat pentru că merge cu 160 km/h, îl claxonează nervos pe poliţistul care-i scrie amenda, apoi porneşte din nou cu 160 km/h. Şi tot aşa. Read the rest of this entry »

Cornel Regman, Reflexii și reflexe. Aforisme vesele și triste, ediția a doua revăzută și adăugită, ediție de Ștefăniță Regman, cuvânt înainte de Alexandru Paleologu, postfață de Emil Hurezeanu, Curtea veche, București, 2011, 128 pag., 20 lei

– Și ce făceai toată ziua cât ai stat în Germania?

– Beam bier cu fugiții.

*

Ziarele românești sunt ca bolnavii incurabili: le deschizi ca să le închizi la loc.

*

Ferește-mă Doamne de puternici între 30 și 50 de ani care nu și-au dat seama că sunt proști.

Dar ferește-mă și de cei care și-au dat seama.

*

Nu credeți că e necesară o nouă parte de vorbire spre a califica fapte și acțiuni morale gen Eugen Barbu și Adrian Păunescu?

Abjectivul!

*

Se spune despre norocoși că au mâncat c… când au fost mici. Realitatea e că pentru aa fi „norocos” sub comuniști trebuia să mănânci c… tot timpul.

*

Transparență à la roumaine:

„Noi sperăm ca în timp util să vă putem spune de cât timp mai avem nevoie spre a clarifica ceea ce numai cu timpul se va putea afla…”

*

– Cum ți se pare stimabilul?

– Un adevărat semidoctician!

*

Comuniștii:

Uitau cu ușurință adevărul, dar țineau la perfecție minte propriile minciuni.

*

Minerii:

– Noi nu gândim. Noi venim!

*

La început, arta imita natura. După ce s-a adunat suficientă artă, a început să se imite pe sine.

*

Am constatat că nu puțini confrați (Adrian Marino, de pildă) suferă de megalomania persecuției.

*

Somație făcută plagiatorilor:

Ciorna, ciorna, fratre!

*

Dacă grota e fără ieșire – atunci romanul e existențialist. Cea mai mică șansă de salvare oferită transformă romanul într-unul de aventuri.

*

De când cu plagiatele astea, regula clasică a celor trie unități ar trebui modificată, introducându-se încă una: unitatea de autor.

*

Cum se scrie critică de către unii:

„Lungi-va citatul și-și va spori cronica sa și denarul său”.

*

Ce-i lipsește culturii române?

Cei șapte sute de ani de acasă.

*

Formulă de început pentru un roman proustian românesc:

„Păi să tot fie…”

*

Înjurăturile românești cu trimitere fac parte din mătalimbaj.

*

Este o amăgire să crezi că lumea, sătulă de literatura de consum, de filmul de consum, de muzica de consum… își va întoarce fața spre arta adevărată. Căci e neînchipuit de vitală forța respectivei arte de consum de a se regenera, rămânând pe mai departe… de consum.

Publicul de consum va fi ținut mereu în regim de însetoșare.

*

Un concept pe cât de nou, tot pe atât de vechi: literatura neștiințifico-fantastică.

*

Surdului să-i vorbești citeț.

*

De la o vârstă, bărbații suferă de moralisment.

*

Lăcomia porcului, bucuria creștinului.

*

Reclamă postbacoviană pentru sutiene:

„… Și azi chiar sânul tău e mai săltat!”

Dacă i s-ar fi dat de ales între a-și face pe plac sieși și a face pe plac altcuiva, ea ar fi sperat că a-și face pe plac sieși ar fi mulțumit pe toată lumea.

Philip Kerr, Berlin Noir, II, traducere de Mihaela Negrilă, Polirom, 2008

In Time, Andrew Niccol

review de CĂTĂLIN OLARU

Ca distopie, „In Time” păcătuieşte în primul rând prin aceea că realitatea pe care o descrie diferă prea puţin de cea în care trăim noi acum. Acel unic aspect care transformă acest film de acţiune, cu urmăririle şi împuşcăturile lui de rigoare, într-un SF este că banii, aşa cum îi ştim noi, vor fi înlocuiţi, în viitor, de timp. Pentru orice, se va plăti cu timp, adică ani, ore, minute sau secunde, în funcţie de valoarea produsului cumpărat. La sfârşitul programului, muncitorii sunt plătiţi cu timp, creditele bancare se plătesc în timp, tot ceea ce se poate cumpăra, se cumpără cu timp, chiar şi prostituatele (care oferă şi promoţii – o oră la preţul a 10 minute). Read the rest of this entry »