Dezbatere despre Roşia Montană la Realitatea TV, cu Mihai Tatulici. Tema: patrimoniul cultural de la Roşia, denumit, dramatic, „al nimănui”. Masa de manevră în stradă, in faţa sediului Gold Corporation, cu locuitori „pro”. Cei trei-patru opozanţi ai proiectului din emisiune (Ioan Piso, Ştefan Bâlici, Mircea Babeş), faţă cu majoritatea covârşitoare „pro” (din care fac parte şi academicieni „independenţi”, precum Alexandru Vulpe şi Răzvan Theodorescu), sunt huiduiţi sistematic de aşa-zişii locuitori muritori de foame, scoşi în plin viscol în stradă.

Intenţia emisiunii transpare din fiecare detaliu: oamenii din stradă fluieră ca la meci, de câte ori unul dintre opozanţii proiectului deschide gura; de multe ori, e greu să urmăreşti argumentele, din cauza zgomotului de fond; Tatulici contraatacă agresiv, de câte ori i se impută că emisiunea nu ar fi o dezbatere imparţială, ci  propagandă, la oră de vârf, pentru Gabriel Resources. „E emisiunea mea, mi-o organizez cum vreau eu, nu-mi spuneţi dvs. cum să-mi fac emisiunea”, e tot ceea ce găseşte de cuviinţă să spună moderatorul. Cu alte cuvinte, ce importanţă are dacă el face propagandă pe faţă? E pe terenul lui, invitaţii au căzut deja în cursă şi joacă aşa cum le cântă el. Profesorul Ioan Piso are inspiraţia să se ridice şi să părăsească emisiunea; dacă şi ceilalţi doi invitaţi „anti” ar fi făcut la fel, ar fi rămas doar golzii, între ei.

La un moment dat, Tatulici răbufneşte şi îl întrerupe brutal pe Ştefan Bâlici, unul dintre invitaţii „anti”, aruncându-i printre dinţi că spune prostii. Ştefan Bâlici, care e arhitect şi lector la Universitatea Ion Mincu, vorbea exact despre subiectul emisiunii – valoarea arhitectonică a unor monumente de la Roşia Montană. Tatulici ar fi trebuit să fie, în tot acest timp, moderatorul imparţial. Camerele insistă frenetic pe mesajele afişate de protestatari, care se plâng că-s „muritori de foame”. Perla serii o lansează tot moderatorul, care compară adunarea lui din faţa sediului Gabriel Resources cu protestele din Piaţa Universităţii. „Cele mai inteligente lucruri le spune, în aceste zile, strada”, încearcă să ne convingă gazda emisiunii. Uită să spună „mulţimea adnată spontan în stradă”, nu angajaţii aduşi în ninsoare cu pancarte PR-istice, puşi să arunce cu borduri şi cu ouă stricate în opozanţii proiectului – cum relatează un blogger pe VoxPublica, de la faţa locului.

Alexandru Vulpe e protagonistul unui alt moment amuzant al serii, când povesteşte cum şi-a modificat el punctul de vedere, după ce iniţial redactase un raport al Academiei defavorabil exploatării de la Roşia Montană. Omul ne arată cum şi-a dat seama că s-a înşelat şi şi-a schimbat părerea petrecând o zi pe teren, la faţa locului, la Roşia Montană. Aşadar, preşedintele Secției de Științe Istorice și Arheologie a Academiei Române, după ce studiază temeinic, în vederea un raport, o problemă de istorie şi de arheologie, se întoarce la 180 de grade faţă de concluziile sale iniţiale plimbându-se o zi pe teren, ca turist. Curat academician, curată vulpe!

Sloganul acesta cu muritorii de foame aruncat în mijlocul unei discuţii despre patrimoniul cultural arată, pe de altă parte, disperarea la care a ajuns compania Gabriel Resources. Nu, nu mai contează galeriile romane, monumentele care vor fi distruse, nu mai e relevantă nici problema ecologică, ce s-ar întinde pe sute de ani, de aici înainte, şi nici procentul ridicol cu care s-ar alege statul român din întreaga tărăşenie nu mai are vreo importanţă. Tot ce contează e că nişte oameni sunt scoşi în stradă, la sediul companiei, strigând că mor de foame, iar ţara ar trebui să cedeze imediat în faţa şantajului emoţional.

Faptul că localnicii de la Roşia Montană se plâng că mor de foame şi că nu mai au locuri de muncă e trist, iar eu, unul, tind să le dau crezare. Nu pun în discuţie faptul că acei oameni nu au ce munci şi din cauză că zona, decretată „exploatare minieră”, e închisă oricărui alt tip de activităţi – inclusiv celor turistice. Ce ne garantează, însă, că foştii minieri ai exploatării româneşti închise în 2006 vor fi eligibili pentru a fi angajaţi în proiectul ultra-tehnologizat al canadienilor? Şi, pentru fiecare 300 de oameni dintr-o zonă defavorizată cărora li se promit locuri de muncă, ar trebui să distrugem de acum înainte câteva mii de hectare de teren, aruncându-le în aer şi acoperindu-le cu cianuri? La 7 milioane de locuitori care trăiesc la limita sărăciei în prezent, în România, nu pare un plan prea inteligent. Cel puţin, nu dacă nu ne dorim să ajungem Republica Haiti, care a luptat cu sărăcia tăindu-şi toţi copacii, până la ultimul, pentru a-i transforma în lemn de foc şi cărbune.

Cât despre Mihai Tatulici, nu e el acela care îl invita, sistematic, în emisiunile lui pe patronul escrocheriei Caritas, arătând oamenilor cât de sigură e „investiţia” şi ce lucru inteligent e să-ţi bagi banii în piramidă? Nu a fost acelaşi Mihai Tatulici, acum vreo doi ani, şi într-o excursie în Noua Zeelandă pe banii RMGC, ca să vadă cât de ecologice sunt exploatările cu cianuri în alte colţuri ale lumii? Dacă tot aruncă sute de mii de euro pentru a-şi cumpăra ambasadori, compania canadiană ar putea să se şi documenteze niţel, pentru a-şi cumpăra, măcar, nişte ambasadori credibili.