Schadenfreude

DAN UNGUREANU

„Ca la Londra vara trecută, vajnicii suporteri ai democraţiei de macadam au spart, incendiat, bătut şi au aruncat cu piatră cubică. Nu ştiu dacă au dus democraţia până la capăt, furând plasme pentru a putea urmări mai confortabil analizele atât de fine ale tonomatelor de serviciu. Să fi declanşat soarta SMURD toate aceste nobile pasiuni stradal-televizive? Sau doar carisma domnilor Antonescu şi Ponta? Sau poate exasperarea galeriilor fotbalistice a fost stârnită de dictatura PDL? (…) Habar n-am. Ştiu însă că un lucru devine din ce în ce mai clar pentru toţi românii de bine. A început încleştarea pe viaţă şi pe moarte între forţele trecutului şi proiectul unei noi Românii. Opoziţia şi-a activat în sfârşit întreg arsenalul moştenit de la Ana Pauker, Teo, Luca şi Dej: derbedei înarmaţi, dezinformare, propaganda urii. Ne acuză că vom fura alegerile doar pentru că vrem ca românii să voteze, în diaspora şi acasă. Ce vor ei, în schimb, e ca o populaţie imbecilizată de televiziuni, înfricoşată de scenarii apocaliptice mereu dezminţite de realitate şi, mai nou, de bătăuşii scoşi pe străzi, să aleagă în locul reformei Statului retorica urii şi neputinţei ridicată la nivel de program politic” „Opţiunea e simplă: reformă, responsabilitate, siguranţă sau regres, populism, domnia bâtei. Alegerea o va face însă România vrednică, România care munceşte, România însetată de viitor, nu mahalaua violentă şi ineptă încolonată, ca minerii odinioară, în spatele moştenitorilor Securităţii.”

De două generații, familia Baconsky se menține în atenția mass-media atrăgând, panicat, histrionic și strident, asupra ascuțirii luptei de clasă.

Anatoli : „Trece-o noapte și mai trece-o zi,/ se ascute lupta cea de clase,/ și chiaburii se arat-a fi/ / elemente tot mai dușmănoase. (1949) Theodor : „a început încleștarea pe viață și pe moarte între forțele trecutului și proiectul unei noi Românii”. (2012) Aceasta e ceea ce numim „mentalitate comunistă” – un mic grup totalitar aflat la putere știe binele țării, restul sunt dușmanii țării și poporului. Opusă e mentalitatea democratică – da, oamenii din stradă sunt cetățeni cu doleanțe, și contribuția puterii la dialog e să le expliciteze revendicările. Fostul Theodor vede lumea în alb și negru : reformă sau domnia bâtei. Ori noi, ori ei. Membrii PDL se îndreaptă, încet, spre grădina Icoanei, unde vor juca table cu foștii membrii ai fostului PNȚCD.

Dacă în piața Universității lumea manifestă contra FSN, în 1990, atunci ei sunt „tot ce are Capitala mai distins ca profesiuni libere, comercianţi, proprietari”. Dacă în piața Universității lumea demonstrează împotriva PDL, atunci ei sunt „vreo trei sute de destrăbălaţi, derbedei, haimanale, adunați în silă“. Nu, regimul comunist n-a inventat nimic nou în România. Dezumanizarea preopinenților e veche. O constată și o notează deja Caragiale, acum un secol. Diferența dintre totalitarism și democrație nu e alternanța la putere ori lipsa ei ; diferența dintre democrație și totalitarism e disponibilitatea puterii de a dialoga cu societatea.

N-au medici ? Să le citească popa maslul.

Ce crede realmente fostul Theodor Baconsky despre România ? Iacătă, de pe același blog :

„Am petrecut la Sighișoara două zile care mi-au confirmat, dacă mai era nevoie, că România are viitor. La centrul de zi al Filantropiei ortodoxe, creat și condus de vrednicul părinte Protopop Ovidiu Dan, sunt îngrijiți zilnic zeci de oameni nevoiași, unii aflați la sfârșitul vieții. Vechiul centru comunist unde erau internați pacienții cu handicap s-a transformat la Sighișoara într-un cămin pentru cei mai fragili dintre semenii noștri. Biserica e activă, aproape de oameni, și trebuie ajutată să preia o parte din povara pe care Statul nu mai poate duce. Pe lângă recuperare sau îngrijiri paliative, Biserica pune suflet și aduce duhul mângâierii”.

Greu de găsit mai multă seninătate (sau mai mult cinism) într-o țară părăsită, anual, de mii de medici. Același guvern care nu are bani îndestulători pentru a plăti medici găsește, dintr-o dată, milioane de cheltuit pentru operele de binefacere ale Bisericii. Ce-i acest moft cu „povara pe care statul nu o mai poate duce”? Statul, deocamdată, s-a despovărat de câteva mii de medici, și oricine trece pragul unui spital știe cât de umilitoare e experiența.

E îngrozitor acest joc de-a Jekyll și Mr. Hyde, de-a statul care închide spitale, apoi dă banii unor fundații ale Bisericii ortodoxe să-i cheltuiască pentru aceleași scopuri, cu topping lipicios vanilat de dragoste pentru aproapele în plus. Această vizită a ministrului, la Sighișoara, a avut loc după ce propunerea de privatizare a urgențelor a provocat demisia unui secretar de stat pentru Sănătate și zile întregi de proteste în toată țara (și printre românii din străinătate).

„PDL să fie susținut de România care lucrează, nu de România care cerșește” (Baconsky, blog, oct. 2011). După ce au gonit în afara granițelor un sfert din românii în stare de muncă, au des-industrializat țara, guvernanții îi sfidează pe cei care sunt șomeri, cu numele de cerșetori.

Merită reproduse, câteva versuri în care Anatoli vorbește despre românii de pe stradă : „Am trăit întotdeauna printre oameni umili, /Necunoscuți și mereu contopiți în mulțime / …/ lor le-am fost flaut deznădăjduit, / tulnic de seară lină și fluieră nebună”. Anatoli se solidarizează cu cei umili ; Theodor se îndreaptă, țanțoș, cu nările în sus, înconjurat de finanțatorii partidului. Abia întors din Ucraina, unde a asistat la năruirea revoluției portocalii de acolo (Iușcenko, băiețelul preferat al Occidentului, 5%, Ianukovici, bruta bolșevică – 35% ) Baconsky s-a întors să vadă amurgul prelungit al PDL.

De pe alt blog, Mihai Neamțu se plânge : „Dacă România este apreciată pentru libertatea comercială și libertatea fiscală (într-un clasament al libertății economice în diverse state, n. n.), corupția și insuficienta garantare constituțională a dreptului la proprietate trag în jos nota ponderată a țării noastre”.

Asta o spune susținătorul unui guvern care se străduiește, din răsputeri, să amendeze Legea Minelor, lege care deocamdată permite exproprierea bunurilor private doar pentru lucrări de interes public, și nu pentru a face pe placul unor companii străine!

Tânărul politician, cu viză de flotant la Hilton-ul din București, unde organizează a câta conferință despre liberalism, deplânge „peluza fotbalului suburban” care a invadat orașul. Mahalaua, suburbia, tot atâția termeni pentru a sugera că demonstranții sunt „din afară” – din afara orașului, din afara societății, intruși fără drepturi politice, meteci vag tolerați.

Spasmul gregar al celor fără vreun crez, agresivitatea peluzei, brigăzile roșii, bandele Baader-Meinhof, anarhia, erupție anomică, vandalism stipendiat, societate îmbolnăvită de resentiment, instinct de turmă, elementele patologice ale unei societăți în derivă, jefuitori, plăcerea animalică de a distruge, cretinism, regresie spre nivelul primatelor – spune Mihai Neamțu despre poporul român pe blogul său – după care, trăgându-și sufletul, concede, pe inspirație, cu juma’ de gură, că există fenomene de frustrare masivă ca sărăcia. „S‘ils n‘ont pas de pain, pourquoi ne mangent-ils-pas de la brioche?” spune Mihai Neamțu, ușor excedat. După care găsește niște hoitari care încearcă să câștige de pe seama revoltei : „socialismul caută să imanentizeze o prezumptivă apocatastază eshatologică” (chiar așa zice, să mor eu).

Un foarte însemnat intelectual cu pipă ne dezvăluie, gratis, cine e de vină pentru manifestații :

„Vinovatul numărul cinci: contextul. Mulţi fac ce văd la televizor. Primăvara arabă, indignaţii spanioli, incendiatorii de la Londra, răzvrătiţii furioşi din Grecia, Occupy Wall Street, protestele cu zeci de mii de oameni de la Bruxelles – toate aceste manifestări explozive, abundent prezentate, comentate, apărate ideologic de cohorte întregi de insurgenţi de bibliotecă, devin modele. Să facem şi noi aşa! Să intrăm în rândul lumii! Să ne jucăm puţin de-a anarhia! /… / Unii arată caricaturi «rele», alţii dau cu pietre, alţii dau foc unor poze de politicieni, alţii stau cuminţi, sătui, pe bună dreptate, de sărăcie şi balamuc instituţional. Ici-colo câte un copil ţinut pe umeri, câte un «revoluţionar» care simte că s-a sacrificat degeaba, câte un politician confuz, sperând să fie luat în braţe de popor.”

Râd homeric de acest clișeu – „violența văzută la televizor ne face și pe noi mai violenți”. Nici imigranții săraci din Londra, pare-se, nici grecii sărăciți, nici americanii indignați de imensele salarii de pe Wall Street n-aveau motive să iasă în stradă. Au ieșit de impulsivi ce sunt. Ultimii pe listă, românii, au ieșit în stradă doar fiindcă i-au văzut pe ceilalți la televizor protestând, dintr-un mimetism puber. Românii, pare-i-se analistului, sunt un popor inferior, maimuțărind cabotin nemulțumirile altora, dintr-un bovarism provincial.

Ceea ce aduce aminte de paginile de jurnal ale țarinei, din ianuarie (uf, tot ianuarie) 1917:

„iar au fost îmbrânceli la cozile de pâine și poliția a trebuit să intervină în forță. Uf ! În toate țările pâinea e raționalizată, dar e suficientă, numai oamenii noștri nu știu să stea la rând civilizat”.