Ana Selejan, Adevar si mistificare in jurnal si memorii aparute după 1989

Ana Selejan, Adevăr și mistificare în jurnal și memorii apărute după 1989, Editura Cartea Românească, București, 2011, 224 p.

O carte demnă de interes a publicat recent Ana Selejan, cel mai harnic și dedicat documentarist al realismului socialist de la noi. Spun documentarist pentru că cele nouă volume ale „Literaturii în totalitarism” au fost adesea greșit plasate în rândul cărților de critică sau de istorie literară. În afară de o ordonare cronologică și de clasificări minimale, completate pe alocuri de un discurs frugal în conținut dar inflamat în expresie, aceste cărți nu fac în fond decât să transcrie propriu-zis documente ale epocii. Ele au mai degrabă aspect de texte comentate decât de volume critice autonome. Efortul autoarei nu trebuie minimalizat, în condițiile în care la începutul anilor ʼ90 posibilitățile tehnice ale cercetătorului român mai aveau încă prea multe în comun cu penuria optzecistă, însă nici nu trebuie înțeles drept mai mult decât este: o restituire documentară.

Senzaționalismul realismului socialist

Într-un fel, Ana Selejan a fost cercetătorul potrivit în contextul potrivit. „Literatura în totalitarism” combină, într-o ecuație destul de greu de înțeles azi, răbdarea și devotamentul puse în slujba restabilirii „adevărului integral” cu tonul vindicativ al „privirilor înapoi” specifice primilor ani de după Revoluție. Cele două impulsuri ale societății românești de atunci se găsesc sintetizate în demersul Anei Selejan: nevoia urgentă de a reda factualul istoric după mai bine de patru decenii de fals, plus nevoia de a identifica vinovații și de a-i trage la răspundere. Nu calmul analitic, ci răbufnirile inchizitoriale sau ironia cenușie și aspră, cu valențe compensative, sunt dominante în cărțile Anei Selejan. Abia odată cu studiile ulterioare ale Sandei Cordoș sau Eugen Negrici am început să înțelegem câte ceva din mecanismele de funcționare a realismului socialist.

Mai grav e însă că logica afectivă poate fi suspectată că și-a pus amprenta asupra concepției antologiei și că autoarea n-a ales întotdeauna exemplele cele mai relevante, ci pe cele mai „vocale” și mai scandaloase. „Senzaționalismul” realismului socialist, dacă există unul, trece înaintea explicațiilor propriu-zise. Astfel încât însăși credibilitatea documentară a cărții Anei Selejan s-ar putea să dateze în raport cu proiecte de anvergură mai recente. „Cronologia vieții literare românești”, derulată de cercetători ai Institutului „G. Călinescu” sub coordonarea lui Eugen Simion, oferă – prin forța lucrurilor (a echipei) – o imagine mai nuanțată și mai obiectivă asupra fenomenului.

Ultima carte a Anei Selejan, „Adevăr și mistificare în jurnale și după memorii apărute după 1989”, nu părăsește sfera de interes a autoarei, însă schimbă vizibil regulile jocului. Autoarea își propune să redescopere realitatea vieții literare sub stalinism nu prin documentele publicate ale vremii, așa cum a făcut-o în cele nouă volume, ci din mărturiile memorialistice ale câtorva dintre protagoniștii săi, de la Miron Radu Paraschivescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Dumitru Micu sau Sorin Toma, până la Nina Cassian și Lucia Demetrius. „În ce măsură jurnalele ori memoriile tipărite după 1989 ori declarațiile și interviurile unor scriitori sau personaje de decizie din perioada 1944-1960 lămuresc, ocolesc, răstălmăcesc sau bagatelizează evenimente literare și culturale reprobabile săvârșite în acest răstimp, în care aceștia au fost direct implicați, ca victime sau, mai ales, călăi?” e întrebarea fundamentală a cărții. Tot un demers moral și nu unul analitic stă la baza cercetării, însă permanenta confruntare dintre fața vizibilă a realismului socialist și cea rămasă în umbră presupune o mobilitate a privirii de care Ana Selejan se achită onorabil. În paranteză fie spus, nimeni nu s-a aventurat încă în reconstituirea conduitei intelectuale secrete din timpul stalinismului, când dedublarea e ridicată la rang de instituție. Fără a o face sistematic, Ana Selejan e prima care se întreabă cu privire la raporturile individuale ale „intelectualului realist socialist” cu provocările regimului.

Sigur că prin confruntarea discursului oficial cu confesiunile memorialistic destule pagini din „Adevăr și mistificare” încearcă să diminueze măcar o parte din falsificările foștilor dogmatici. Și, deși un jurnal nu e aproape niciodată garant al obiectivității, autoarea reușește să decupeze destul de bine părțile reale sau măcar verosimile din noianul de subiectivități. Cel mai mult o supără pe Ana Selejan incapacitatea subiecților săi de a-și recunoaște vina în construcția edificiului realist-socialist prin omisiune sau prin automistificare. Când nu pozează de-a dreptul în victime, Sorin Toma, Mihai Beniuc sau Ovid S. Crohmălniceanu tind să-și minimalizeze retrospectiv rolul în aparatul literar al anilor ʼ40-ʼ50. Pe cel din urmă, Ana Selejan îl și prinde, detectivistic, cu minciuna. Răcirea relațiilor dintre Crohmălniceanu și Ion Barbu după 1958 nu e inexplicabilă, așa cum vrea să ne facă să credem memorialistul stalinismului, ci își are originea în reluarea propriilor campanii contra „decadentistului” interbelic. Dacă n-ar fi trist și cinic, episodul ar putea trimite la anecdota absurdă cu baba pe scări…

Sigur, astfel de precizări și clarificări sunt necesare, deși nu se poate spune că cineva mai citește azi naiv confesiunile sus-menționaților. Demersul Anei Selejan ar fi fost însă mai convingător dacă și-ar fi luat câteva precauții conceptuale. Din păcate, autoarea nu prea face distincție între jurnal și memorii. Ceea ce n-ar fi chiar un capăt de lume, însă atunci când e vorba de o investigație pornită în direcția „restabilirii adevărului”, lucrurile se complică. Dacă se poate accepta, de pildă, că un Crohmălniceanu sau D. Micu omit vinovat în restituirile lor anumite episoade infamante din propria activitate critică, mai greu pot fi imputate moral asemenea omisiuni din jurnalul lui Miron Radu Paraschivescu. Nu e clar de ce-ar fi trebuit scriitorul, așa cum i se reproșează în „Adevăr și mistificare”, să-și denunțe rolul activ în promovarea literaturii oficiale, atâta timp cât e strict contemporan cu evenimentele și n-are avantajul distanțării sau al meditației retrospective. În plus, nu orice jurnal al epocii trebuie să aibă agendă politică. Prin reproșul că Miron Radu Paraschivescu se concentrează doar asupra dramelor de creație sau de amor, înregistrând vag și capricios transformările societății, Ana Selejan alunecă involuntar într-un dogmatism à rebours.

Biografia generației realist-socialiste

Din fericire, însă, astfel de ridicări moraliste de ton nu domină în „Adevăr și mistificare”. Ceea ce s-a câștigat decisiv față de cărțile anterioare e tocmai nuanța. Nu numai că scriitorii discutați aici nu sunt puși la pachet sau condamnați fără drept de apel, dar fiecare dintre ei beneficiază de o bună analiză critică, în care autoarea încearcă să deslușească, cu toată empatia posibilă în astfel de cazuri, ecuația individuală a relației cu regimul. Din „călăi” absoluți, așa cum erau priviți în „Literatura în totalitarism”, cei în cauză n-ajung victime, însă devin oameni în toată regula, torturați deopotrivă de avânturi, dileme contradictorii și slăbiciuni. Ana Selejan reconstruiește, cu dexteritate de critic literar – probată prea puțin anterior – portrete demne de reținut ale „generației realist socialiste”. Implicați, voluntar sau nu, în edificarea aceluiași regim, fiecare ilustrează o relație specifică cu el. Și e surprinzător să vezi că în culisele acelui discurs oficial recitat la unison de toți actorii spațiului public se ascund asumări și atitudini diversificate. Dumitru Micu e portretizat de autoare ca „un personaj interesant, înzestrat și tenace, receptiv și ambițios, pătruns de timpuriu de dorința ridicării și emancipării”, făcând mereu pe prostul tocmai pentru a se feri de primejdiile sistemului. Victor Felea e tipul interiorizatului care, chiar dacă publică poeme pe linie, își trăiește dureros trădarea. Cu toată dualitatea lui, Petru Dumitriu rămâne un personaj tragic, „suspendat între două lumi”, fără aderență la rigorismul statului sovietic, dar în același timp mare inadaptat al spațiului occidental. În schimb, Lucia Demetrius  (reținută ca „domnișoară burgheză intrată în epoca totalitarismului”) și Nina Cassian se află într-o concurență acerbă pentru poziția cea mai privilegiată în sistemul literar al vremii. Pe ultima, Ana Selejan o răsfață chiar cu ironie moderată: „Fascinată și obsedată de succesul oficial, de dorința de a fi o privilegiată a regimului, Nina Cassian cucerește mai greu bastionul gloriei literare decât pe acela al bărbaților literați”.

Fără a le ascunde compromisurile și fără a-i disculpa vreo clipă (seria „Literaturii în totalitarism” ne-a convins că faptul e exclus), cartea Anei Selejan deschide câteva portițe către o posibilă biografie a generației realist-socialiste, interesantă oricând pentru relația mai largă a scriitorului cu politicul. De aceea, deși nu la fel de necesară în context ca volumele anterioare, „Adevăr și mistificare în jurnale și memorii” e cea mai interesantă și originală carte a autoarei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>