Colectivizare

de ANA BLANDIANA

Cum aleargă spre mine dezmățată câmpia…

Se-ncâlcește nesfârșită printre roțile trenului,

Are haina peticită cu verde, cu galben, cu roșu,

Și-i ruptă în mii de fâșii fără sens.

Mă-ntâmpină udă de rouă sau lacrimi câmpia,

Plânge și mă roagă s-o vindec.

Să nu mai fie ruptă în mii de bucăți,

Să n-o mai taie haturi fără sens,

C-o doare, o doare!

Cum aleargă spre mine disperată câmpia!…

Fără să știe că eu vin aici pentru ea,

Să-i învăț și eu pe oameni să n-o mai lase împrăștiată,

Tăiată în bucăți fără sens,

Să-i învăț s-o facă fericită…

Că și eu vin să-i învăț pe oameni

Să fie fericiți.

„Tribuna”, 25 aprilie 1959