blog.revistacultura.ro

Reflecţii asupra politicii practice

CLAUDE KARNOOUH

„Cei iubiţi de zei mor tineri” (Heraclit)

Mică notă introductivă

Lăsând la o parte faptul că progresul tehnic cu siguranţă schimbă modalităţile de informare şi posibilităţile de manipulare a indivizilor, trebuie acceptată evidenţa că a rămas totuşi ceva neschimbat în câmpul politicii: anume determinarea raportului fondator prieten/ duşman – perfect şi tardiv pus pe tapet de Carl Schmitt, în „Teologia politică”, I şi II. Iar recitind deunăzi câteva pasaje din „Confesiunile” Sfântului Augustin, am dat peste următorul pasaj, din cartea a IV-a, cap. IV, pe care nu mă pot abţine să nu-l citez integral:

„Fără justiţie, cu ce s-ar deosebi regatele de cetele de briganzi? Căci ce altceva e o bandă de jefuitori dacă nu un mic regat? O adunare de oameni căreia îi cere ascultare un cap, sau un pact social recunoscut, în care cutare legi veghează împărţeala prăzii. Iar dacă o asemenea ceată ticăloasă, adunându-şi tot mai mulţi netrebnici, creşte până la a ocupa o ţară, a dobândi posturi importante, a cuceri oraşe şi a supune popoare, negreşit îşi va lua şi titlul de regat, care nu-i va stinge setea de averi, dar îl va pune la adăpost de orice pedeapsă.

Bun şi drept răspuns i-a dat lui Alexandru cel Mare un pirat căzut în mâinile sale [v. Cicero, «De republica», III, 14]: „Cu ce drept spurci tu faţa mării?”, l-a întreabat măritul rege. «Dar tu – cu ce drept spurci faţa pământului? i-a răspuns cu îndrăzneală piratul. Fiindcă eu am doar o biată corabie mi se zice pirat – iară tu, dacă ai o ditamai flota – te numeşti cuceritor»”…

O întâmplare

În seara zilei de miercuri 28 iulie 2010, postul de televiziune franco-german Arte a difuzat un film-reportaj asupra strălucitei cariere de administrator şi de om de stat a lui Robert McNamara (1). O veritabilă lecţie de politică ţinută de unul dintre cei mai importanţi oameni politici nord-americani (decedat în 2009), prin care se subliniază – o dată în plus, dacă mai era nevoie – că politica internaţională se bazează pe legea celui mai puternic, enunţată şi cosmetizată astfel încât să poată fi transformată în drept internaţional, drept al cetăţenilor (jus europaeus), drept al popoarelor, drepturile omului, drept umanitar etc.

Filmul începe cu amintirile sale din Al Doilea Război Mondial, în fapt, cu debuturile carierei sale de manager militar, în postura de analist al luptelor aeriene de pe frontul Pacificului unde, sub ordinele generalului de aviaţie Curtis LeMay, McNamara a fost unul dintre iniţiatorii operaţiunilor de bombardament strategic – e vorba de lansarea masivă, în 1945, a bombelor incendiare asupra arhipelagului nipon (soldată cu 100 000 de morţi, într-o singură noapte, la Tokyo, mai bine de 67 dintre oraşele importante fiind distruse în proporţie de 60-80%) (2). Nivelul pierdeilor umane fiind dincolo de orice aşteptare, acest bombardament a oferit conducătorilor americani perspectiva folosirii armei atomice, recent pusă la punct, asupra unor oraşe mai puţin populate. Importantă mi s-a părut însă îndeosebi o remarcă a generalului LeMay, dintr-un interviu acordat după război, în 1946, care evidenţia, o dată în plus, sempiterna şi insolubila problemă a moralei, a politicii şi a corelatului său, războiul (fiindcă războiul, după Clausewitz, nu e decât politică înfăptuită cu alte mijloace); o problemă la fel de veche ca inventarea de către greci a Cetăţii ca sferă politică şi a omului de cuget şi acţiune ca zoon politikon – Tucidide, Aristotel şi tragicii greci îi dibuiseră de mult dedesubturile…

Chestionat aşadar asupra dimensiunii morale incumbate de planificarea bombardamentelor strategice pe care le organizase (altături de McNamara), generalul a răspuns sintetic (laconic, aşa cum sublinia comentatorul filmului!): într-un conflict de o asemenea anvergură, trebuie întotdeauna să ai în vedere relaţia dintre obiective şi operaţiunile militare necesitate (3). Cu toate acestea, şi aici e articulaţia esenţială a discursului său, el a admis public (iar McNamara, în calitate de consilier direct, l-a confirmat şi în ceea ce-l priveşte) că, dacă SUA ar fi pierdut războiul, ei toţi ar fi fost condamnaţi pentru crime de război. Însă acest gen de remarci nu sunt niciodată preluate de oficinele care fac caz de drepturile omului (şi de guvernele care le întreţin) fiindcă exprimă clar şi fără parapon un adagiu binecunoscut şi pus în pagină de Jean de La Fontaine în fabula „Lupul şi mielul” – uitat se pare de politologi şi de comentatorii dintotdeauna puşi în slujba puterii: „La raison du plus fort est toujours la meilleure”.

Tucidide, Augustin, La Fontaine, cărora le pot fi de bună seamă adăugaţi marele Machiavelli (v. unirea dintre Fortuna şi Virtu pentru a impune şi a perpetua puterea Principelui), Hobbes, Clausewitz şi, mai aproape de noi, Carl Schmitt – toţi au portretizat politicul cu un simţ acut şi realist al raporturile de forţă. Răcanii americani (ori adversarii lor japonezi) n-au fost nici ei decât actorii tardivi ai artei unui război fără milă şi principii, reactualizat în vremurile moderne graţie redutabilelor metode oferite de descoperirile ştiinţifice (balistice, chimice, fizice, electronice) şi de aplicaţiile lor în tehnica de luptă. Nu trebuie să ne limităm însă la asemenea rememorări factuale, fiindcă remarca generalului LeMay deschide perspectivele unei reflecţii mult mai profunde privind natura omului social şi sugerează revizuirea nu doar a procesului de la Nürnberg (unde condamnările pentru crime împotriva umanităţii n-au avut la bază decât nişte crime de război mai radicale), dar a tuturor celorlalte tribunale aflate sub egida Occidentului şi mai ales a SUA, subliniind cu această ocazie că soldaţii acestora, datorită puterii militare a SUA, sunt cvasi-impunibili, cu excepţia câtorva ţapi ispăşitori scoşi la înaintare pentru a face uitat esenţialul.

Vezi tribunalele de la Haga şi cazurile Rwanda, Liberia, Sierra Leone, Sudan: niciodată marile puteri politice şi economice – care se află adesea la originea acţiunilor criminale comise de armatele statelor mici asupra civilor lor – nu au reprezentanţi în boxa acuzaţilor (4). Niciun tribunal internaţional n-a condamnat crimele comise în războiul din Algeria sau din Vietnam! Căci e lucru ştiut: ofiţerii ar spune mereu că au acţionat ascultând de ordinele legale ale superiorilor, care, la rândul lor, ascultau de cele ale puterii politice, care, la rândul său, ar fi invocat legitimitatea acţiunilor şi a ordinelor date. Uităm de obicei să ne amintim că, în cazul Germaniei naziste, puterea hitleristă putea fără probleme să se pretindă legală şi legitimă, de vreme ce ajunsese la cârmă în urma unor alegeri perfect legale, iar nu – să zicem – în urma unei lovituri de stat. Acelaşi lucru se poate spune despre toate naţiunile organizate sub diversele forme ale democraţiei reprezentative de masă, intrând aici ţările fasciste sau cele numite până deunăzi „democraţii populare”.

Astăzi, ne tot ajung la urechi ştiri despre „isprăvile” trupelor americane din Irak şi din Afganistan – dar pe înalţii responsabili acuzaţi de a fi dat ordinele criminale i-a văzut cineva la faţă? Dar generalul Massu, a fost el oare condamnat pentru a fi ordonat generalizarea torturii în timpul războiului din Algeria?… Doar câţiva amărâţi de subordonaţi au plătit pentru aplicarea ordinelor nescrise sau ale sugestiilor ferme ale superiorilor lor – cum s-a întâmplat de pildă în cazul masacrului de la My Lai, din Vietnam.

Dar să revenim la McNamara. Până în 1968, a fost responsabil strategic pentru cel de-al doilea război din Vietnam, în calitate de Secretar al Apărării Statelor Unite, în timpul administraţiilor Kennedy şi Johnson. Şi cu această ocazie, McNamara a iniţiat, după înscenarea numită „incidentul din Golful Tonkin”, trimiterea masivă a puşcaşilor marini în zonă şi folosirea intensivă a bombardamentelor strategice împotriva populaţiei civile din Vietnamul de Nord, până în Cambodgia şi Laos, în scopul de a slăbi puterea şi prestigiul regimului din Vietnamul de Nord şi a tăia căile de comunicaţie cu combatanţii din Sud (FLN – „Frontul Eliberării Naţionale”).

În timpul acestor bombardamente, au fost deversate aproape de zece ori mai multe bombe (explozive şi incendiare) decât cele aruncate de aliaţi asupra Germaniei în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi, last but not least, pe lângă ele, a fost folosit celebrul agent chimic Yellow Rain, al cărui efect de malformaţii asupra nou-născuţilor e vizibil şi astăzi, la patruzeci de ani după încetarea războiului! Pentru folosirea acestui agent chimic, cu efecte atât de persistente în timp, asupra unei populaţii civile, responsabilii politici şi militari ai SUA, preşedintele în funcţie, apoi secretarul Apărării şi şeful de Stat Major al corpului expediţionar (generalul Westmoreland) ar fi putut fi puşi sub acuzare şi condamnaţi nu numai pentru crime de război – dar pentru crime împotriva umanităţii!

După patru ani de război, McNamara a constatat că e nevoie de tot mai multe trupe la sol (uitând, pare-se, că o ţară nu se ocupă cu aviaţia – cu aviaţia nu faci decât s-o distrugi), şi corelativ, că pierderile de soldaţi americani pe teren sunt din ce în ce mai însemnate, iar beneficiile majore întârzie să se arate. După încă doi ani, McNamara s-a convins de inutilitatea acestui război – dar nu din pricini umaniste, ci fiindcă interesele americane nu fuseseră deloc servite – cu excepţia bombardării digurilor de pe Fluviul Roşu şi a două oraşe importante din nord, Hanoi şi Haipfong – şi nici n-ar fi fost posibil de altfel, deoarece ar fi constituit un casus belli cu URSS. McNamara a intrat astfel în conflict cu preşedintele L. B. Johnson, care l-a demis… pentru a-i oferi prestigioasa funcţie de director general al FMI. Frapant este însă faptul că, devenit un fel de „critic” al impasului în care se găsea politica americană din Vietnam, McNamara nu şi-a prezentat totuşi demisia, într-un act public de protest prin care să arate blocajul Statelor Unite în faţa unui inamic determinat, foarte curajos şi cu o putere de a îndura incomprehensibilă pentru respronsabilii americani…

Mai rău decât atât, americanii l-au acuzat de grave erori strategice: de a nu fi apreciat just capacitatea conducerii politice nord-vietnameze de a-şi mobiliza populaţia; de faptul că nu a anticipat extrema fermitate a rezistenţei clandestine din Sud (FLN) în lupta împotriva ocupării ţării şi, în fine, de incapacitatea de a trage învăţăminte din războiul precedent, dus de francezi, şi din înfrângerea lor ruşinoasă întâmplată în mai 1954, la Dien Bien Phu… Din punctul meu de vedere, atitudinea incriminată a lui McNamara nu poate fi pusă pe seama unei erori de calcul tactic sau a prostiei de moment; ea trebuie legată însă de ceea ce Mao numea „eroare strategică bazată pe dispreţuirea absolută a adversarului”, respectiv a acestor oameni mici, galbeni şi slabi din fire – capabili totuşi să suporte marşuri interminabile prin junglă, trăgând după ei biciclete cocoşate de arme şi muniţii, şi mulţumiţi cu un bol de orez pe zi.

Or, spre deosebire de amerindienii masacraţi ca nişte animale duse la abator, micuţii asiatici (cu ajutorul URSS-ului, desigur) au reuşit să îngenuncheze aroganţa Occidentului. Dispreţul faţă de ei având o singură sursă: morga occidentalilor, rasismul lor metafizic, pe care niciun ONG filantropic şi nicio lege politic corectă n-a schimbat-o şi nici n-o va putea schimba vreodată, în ciuda tiradelor înălţate de histrionii politici şi mediatico-universitari. Acest rasism ţine de esenţa însăşi a posibilităţii mondializării, care e destinul Occidentului, nu numai ca unicul său mod-de-a-fi în lume, dar ca lume în sine, pregătită şi prefabricată în spiritul monoteismului universal – sursă a acestei esenţe intolerante faţă de diferenţă pritocite înainte chiar de epoca inaugurală a lui Columb şi a primilor conchistadori…

Din acest punct de vedere, neoconservatorii români chiar n-ar trebui să aibă nimic de reproşat comunismului, văzut ca o „caricatură laicizată a creştinismului”, de vreme ce intoleranţa, refuzul alterităţii – de care au dat dovadă pe parcursul experienţei politice reale şi care au dus câteodată până la ucideri în masă –, provin dintr-o rădăcină mult mai veche, din postularea unui adevăr transcendental divin, unic, metafizic şi deci a-istoric, care a făcut din Occidentul creştin (şi filosofic) singurul deţinător al Binelui, Frumosului şi Adevărului! În calitate de speranţă mântuitoare şi de sfârşit al necesităţii, comunismul n-are nimic diabolic; în maniera sa imanentă şi transcendentă, el a urmat – pe fondul crizei modernităţii, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi de la începutul celui de-al XX-lea – dinamica creştină. Aceşti neoconservatori însă, aceşti semi-analfabeţi ar face mai bine ca, înainte de a mai scoate vreun cuvinţel, să recitească atent magistrala lucrare a lui Berdiaev „Originea şi sensul comunismului rus”. Astăzi, dacă ne putem exprima astfel, căderea comunismului înaintea capitalismului de tipul al treilea reprezintă o ultimă moarte a lui Dumnezeu, adică cea din urmă moarte a unei valori de uz imediat şi simbolic, în favoarea triumfului absolut al valorii de schimb, în manifestarea sa generală – banul.

Două lucruri mi-au atras aşadar atenţia cu ocazia acestui remarcabil documentar, care ar trebui proiectat în faţa tuturor studenţilor de la ştiinţe politice, sociologie şi filosofie politică. Primul dintre ele – deja evidenţiat fără rezerve mai sus – confirmă că legea celui mai tare este cea care determină şi impune principiile Dreptului, putând, în ultimă instanţă, să-l modifice în funcţie de interese şi de raporturile de forţă existente; cu atât mai mult aşadar, după Primul Război Mondial, punerea în practică a „dreptului popoarelor” şi a corelatului său, sfârşitul lui jus publicum europaeum (ceea ce vechea tradiţie numea „dreptul ginţilor”), i-a determinat pe învingători să trateze faptele de război ale învinşilor drept activităţi criminale. Această criminalizare a dreptului războiului contestă oricărui stat modern învins legalitatea puterii suverane a violenţei, pe care şi-o apropriase anterior interzicând indivizilor dreptul de a-şi face singuri justiţie şi dreptul de a ucide (prin interdicţia duelului, a războaielor între domeniile dependente de acelaşi suveran, a vendetelor).

Astfel, criminalizând războiul – devenit, după Schmitt, ceva mai mult decât un război între state – respectiv un război civil mondial, între state-societăţi plasate într-o situaţie de „asimetrie imperială” (Welts Burgerkrieg), învingătorii de la 1918 şi apoi cei din 1945 au introdus stigmatul crimei în relaţiile internaţionale, punându-se în schimb ei înşişi la adăpost de orice acuzaţie, îndărătul unui plan „moral” care chipurile le-a dirijat acţiunile. Pe scurt, cum zice proverbul latin: „Vae victis” (5). Nimic nu s-a schimbat de secole în ceea ce priveşte morala şi politica, dilema Antigonei păstrându-şi cruda actualitate! Aceste piruete etico-legale au permis, între altele, înfierarea germanilor în cazul crimelor de la Katyn – ordonate în fapt de conducerea sovietică pentru eliminarea ofiţerilor polonezi anticomunişti şi anti-ruşi; au permis trecerea sub tăcere a deciziei sovieticilor de a lăsa mână liberă trupelor germane în exterminarea rezistenţei din Varşovia, în 1944, în vreme ce trupele sovietice tocmai campaseră în faţa oraşului; au permis, de asemenea, plasarea judecătorilor sovietici, alături de responsabilii de bombardamentele asupra Dresdei (totalmente inutile din punct de vedere militar), în fruntea tribunalului de la Nürnberg.

Or, generalul LeMay şi adjunctul său, locotentent-colonelul McNamara nu spuneau nimic altceva în 1946, atunci când afirmau că obiectivele şi specificitatea războiului cu Japonia presupuneau metode de teroare gigantice pentru a slăbi simultan capacitatea de producţie industrială, rezistenţa militară şi moralul civililor japonezi. Conform acestor doi responsabili ai frontului, sfârşitul războiului necesita decizii unde morala n-avea ce căuta. Doar mijloacele adecvate scopului şi rezultatelor dorite – adică victorie totală într-un război total – garantau justeţea sau eroarea de judecată. Astfel, după potopul de napalm aruncat asupra celor mai importante oraşe japoneze, au convins puterea politică să suplimenteze bombardamentele strategice incendiare prin bombardamentele strategice atomice de la Hiroshima şi Nagasaki, în vreme ce Japonia deja îşi negocia condiţiile de capitulare. Nu doar că „legea celui mai puternic e întotdeauna mai bună”, dar „la război, ca la război”, fiindcă „scopul scuză mijloacele”.

Al doilea fapt esenţial scos în evidenţă de acest film trimite la însăşi natura războiului. În timpul Războiului Rece, şi chiar imediat după victoria bolşevicilor în Rusia, din 1918-1920, teoreticienii liberali ai dreptului internaţional au tot mestecat litania „esenţei inumane” a  regimului bolşevic, verificate în practica unei finalităţi fără etică, ce ţinea fix de faptul că fiecărei acţiuni politice îi era aplicat refrenul „scopul scuză mijloacele”, inclusiv în politica internă, de când scopul acţiunii globale a bolşevicilor devenise realizarea (poiein) „omului nou”. Această diferenţă de tratament arată, dacă mai era nevoie de încă o demonstraţie, stupiditatea şi reaua credinţă care animă discursul anticomuniştilor de operetă din România sau de aiurea în fosta Europă de Est (6). Lectura unei singure pagini din „Principele” ar trebui să-i înveţe pe aceşti ideologi ce înseamnă arta guvernării oamenilor şi arta războiului!

De pildă: dacă un principe, un rege, un stat democratic sau totalitar se lansează în acţiuni belicoase, atunci o face pentru atingerea unui scop pe care nici negocierea, nici compromisul nu-l mai pot împlini. Dacă se alege o asemenea cale este pentru atingerea acestui scop sau măcar pentru apropierea de el – altfel oamenii n-ar aprinde flacăra războiului, cu hecatombele sale şi cu riscurile politice inerente în caz de înfrângere. Războiul fiind manifestarea violenţei extreme, sau cu o expresie a lui Schmitt, o pătrundere în „ilimitarea violenţei”, scopul dreptului internaţional ar trebui aşadar să fie posibilitatea limitării ei (7). Or, pentru ca dreptul să poată limita violenţa războiului, e nevoie ca fiecare dintre protagonişti să acorde inamicului calităţi umane identice cu ale sale (drept natural), sau să accepte că şi unul şi altul sunt fructele unei esenţe aflate la frontiera dintre bine şi rău (ambiguitate a naturii umane aşa cum e postulată în creştinism, de exemplu).

Dacă însă aceste calităţi îi sunt negate celuilalt, inamicului, atunci acesta încetează să mai fie un adversar cu interese divergente de ale mele – reprezentând resortul declanşării războiului – şi devine un criminal ordinar şi o fiinţă cu totul şi cu totul imorală. În consecinţă, războiul încetează a mai fi o formă de acţiune politică, aceea a violenţei extreme între fiinţe umane de esenţă similară, şi devine o luptă între oameni şi non-oameni, între oameni şi sub-oameni, între oameni şi bestii, monştri, criminali, asasini – pe scurt, împotriva formelor umane întruchipând negativitatea umană în sine şi pentru sine, răul în sine, care trebuie ras de pe suprafaţa pământului prin orice mijloace. Aşa s-au dezvoltat teoriile politice (de dreapta şi de stânga) care caracterizează cutare sau cutare regim politic ca prezenţă a „răului absolut”.

Aşa a devenit războiul o luptă între Binele absolut şi Răul absolut. Numai că, în banala şi cruda sa realitate, în experienţa existenţială pe care o generează, războiul nu este decât o acţiune umană, prea umană, universal umană, a-istoric umană: doar oamenii se războiesc, de la cele mai primitive dintre fiinţele umane (8) până la cele mai tehnicizate; leii şi tigrii nu cunosc războiul: ei vânează doar pentru a-şi potoli foamea. Războiul însă e sublunar, terestru, şi n-a ajuns încă până la ceruri decât pentru credincioşii care imaginează conflicte între îngeri şi demoni! Iar dacă războiul uman trebuie să eradicheze „Răul absolut” întrupat şi coborât pe pământ, asta nu se poate face decât în numele unui „Bine absolut” – cu o faţă la fel de umană. Atunci se pune întrebarea: „Binele absolut” este el terestru sau are o natură ideală, oricare ar fi ea? „Binele absolut” nu poate fi însă o realitate a practicilor umane, dat fiind că acţiunile umane sunt imperfecte, rezultatele aproximative şi că soluţiile şchioapătă adesea, când nu sunt încununate scurt de eşec.

Asta doar dacă nu alegem să ne plasăm într-o versiune teologică a acţiunii politice ideale proprie teoriilor cu sursa în Aufklärung, în ideea unui progres etic permanent, care-i învaţă pe oameni să acţioneze cu măsură, în cadrele unei facultăţi de judecare, numite de greci to métrion. Or, se ştie că în acest caz vorbim de discursuri articulate în jurul unor idealităţi private de orice raport cu realitatea, de proiecte ale „păcii eterne” enunţate ca avanposturi ale Ierusalimului celest; numai că, vezi cazul anabaptiştilor din Münster, în realitate se întâmplă taman invers: violenţa şi războiul triumfă. Idem la vechii greci: în ciuda unui ideal al măsurii, războiul ca realitate a violenţei politice era unul extrem şi nemilos, chiar între cetăţi de aceeaşi limbă, cultură, şi care se închinau aceloraşi zei. Grecii aveau o „concepţie agonistică a omului, a relaţiilor sociale, a forţelor naturii”, la baza căreia stătea „ethosul eroic specific epopeii [...]” (9). În aceste condiţii, dacă nu ne-a fost dat până acum să ne-ntâlnim cu Binele absolut întrupat, n-avem şanse să ne întâlnim nici cu Răul absolut în carne şi oase.

Chiar dacă de o violenţă fără margini la oamenii primitivi şi la vechii greci, războiul nu făcuse  însă din inamic un sub-om, ci doar un seamăn extrem de periculos. De atunci până azi s-a petrecut însă o dublă deplasare: pe de o parte s-a transformat războiul în război total şi democratic, pe de alta, s-a declanşat deplasarea semantică modernă a inamicului spre criminal (fapt ce incumbă o deplasare a valorii etice), care avea să schimbe şi scala masacrelor comise asupra populaţiei civile: de la războiul din Spania al lui Napoleon până la războiul civil american şi de la frontul rusesc din Al Doilea Război Mondial până la războiul din Vietnam – toate fiind anticipate de războaiele religioase. Această dublă deplasare, politico-demografică („războiul democratic”) şi etică se află în strânsă relaţie cu generalizarea războaielor bazate pe înrolarea cetăţenilor la o scară nemaiîntâlnită până atunci şi cu mobilizarea maselor „democratice” în care civilii, în calitate de producători, iau şi ei parte la acţiune. Criminalizându-şi inamicul, puterile democratice au putut aşadar să justifice din start enormele pierderi umane suferite, de vreme ce soldaţii cot la cot cu civilii piereau pentru gloria unei „valori” transcendente superioare intereselor economice şi geostrategice – Binele.

Aceste argumente servite maselor nu puteau fi – cum altfel? – decât morale: doar aşa fiecare tabără îşi putea accepta pierderile, ca necesitate dată de natura titanescă a „furtunilor de oţel” stârnite în slujba Binelui… Nici vorbă să spui maselor că sute de mii de oameni au murit pentru o chestiune de control al pieţelor! Şi Germania nazistă, dacă vreţi, s-a prezentat ca o campioană a Binelui, a unui bine „universal” – subsumat şi restrâns la forma sa teuton-ariană, împotriva – desigur – a Răului absolut reprezentat de iudeo-bolşevici şi/ sau de plutocraţi! La fel, Statele Unite şi-au legitimat acţiunile din Vietnam ca operaţiuni de instaurare a Binelui occidental indepasabil – democraţia reprezentativă şi capitalismul neocolonial, un „bine” de altfel impus prin bombardamente strategice masive şi prin Yellow Rain – împotriva Răului absolut întruchipat de omuleţii galbeni, puchinoşi şi încăpăţânaţi, răbdători şi cruzi, care refuzau să se supună ocupanţiei democratice a ţării lor!

Şi noi, francezii, am promovat Binele paracolonial, practicând tortura sistematică în Algeria, împotriva Răului reprezentat de „teroriştii” care voiau să ne gonească de acolo şi care, să nu uităm nici asta, practicau şi ei omorul sistematic asupra populaţiilor indigene neascultătoare.

Cu toate acestea, Schmitt se înşeală, în opinia mea, atunci când leagă transformarea dreptului public european în drept penal individual şi colectiv de naşterea războaielor moderne de partizani, a căror primă formă s-a manifestat în Spania, când Joseph Bonaparte a luat puterea, apoi în timpul celui Războiului Civil american, generalizându-se apoi odată cu intrarea Statelor Unite în cel de-Al Doilea Război Mondial, dar şi în timpul Marelui război patriotic sovietic, cu luptele de partizani din spatele frontului ocupat, concept care, graţie victoriei finale, a fost perfect adaptat promovării unor teorii juridice moralizatoare – bune de pus în locul unei gândirii politice şi a practicii aferente (10).

Mai degrabă aş fi înclinat să cred că această mutaţie a bazelor dreptului internaţional – a cărei primă realizare premodernă a fost Pacea de la Westfalia, coroborată cu sfârşitul războaielor religioase, războaie civile prin excelenţă – este chiar mai bătrână decât premisele sale. Abandonarea acestui tip de drept, chiar dacă el a fost restabilit pentru aproape un secol în Europa după Congresul de la Viena din 1814, este intim legată de apariţia războiului democratic şi popular (şi nu de acelea duse de o democraţie aristocratică, nobiliară sau patriciană, ori de o monarhie absolută, cu trupe profesioniste). Războiul democratic de masă mobilizează în principiu poporul în totalitatea lui, fără diferenţă de clasă, poporul Naţiunii unitare, al Statului-naţiune politică sau etnică – cerând, iată şi de ce, sacrificii enorme.

Nu mai suntem în vremea bătăliei de la Fontenoy, din mai 1745, când regele Franţei, după victoria sa asupra austriecilor, le-a retrocedat acestora posesiunile din Ţările de Jos, pe care cu glorie le cucerise în luptă. Originea criminalizării inamicului, transformarea sa într-un monstru însetat de sânge se află şi în cântecele de încolonare ale soldaţilor în jurul unei patrii-naţiune-stat generale, simultan concrete şi abstracte: „La Patrie en danger” [„Patria e în pericol”]. Pentru a o salva, sunteţi chemaţi „Aux armes citoyens” [„La arme, cetăţeni”], pentru a extinde şi a aduce şi altora virtutea şi adevărurile sale universale, dorind „Qu’un sang impur abreuve nos sillons ” [„Un sânge necurat s-adape brazda noastră” – au fost citate versuri ale imnului naţional francez, „La Marseillaise”, într-o traducere aproximativă, n. trad.]… Ce să fie acest „sânge necurat” dacă nu acela al inamicului real sau imaginar, acela al puterilor care se opun Republicii (ori unui regat constituţional), puterea Tiraniei în sine, lipsită de orice virtute a curajului şi a onoarei: la urma urmei, o putere căreia îi este refuzată demnitatea umană.

Revenind la Fontenoy, veţi înţelege perfect această mutaţie revoluţionară ascultând cuvintele adresate de regele Franţei, Ludovic al XV-lea, fiului său, Delfinul Ludovic-Ferdinand: „Ia seama ce-nseamnă pentru un suflet bun obţinerea unei victorii. Sângele duşmanilor noştri e tot sânge omenesc. Adevărata glorie, fiul meu, este să cruţi.”. Nu mai rămâne nimic de zis.

Vremurile astea au apus de mult. Pentru a fi mobilizate masele rurale, care, a priori, nu prea au chef de mers la nişte războaie mai ucigaşe decât progresul tehnic (datorate însă progresului fără precedent al tehno-capitalismului), puse în practică, paralel cu exploatarea omului de către om, prin exterminarea omului de către om, puterile democratice moderne au inventat manipularea informaţiei generatoare de frică şi angoasă. Fireşte, dacă „stindardul sângeros e ridicat”, subînţeles fiind stindardul duşmanului poporului-cetăţean, atunci „Entendez-vous dans les campagnes/ Mugir ces féroces soldats ?/ Ils viennent jusque dans vos bras/ Égorger vos fils, vos compagnes!” [„Ascultaţi peste câmpii/ Cum urlă sălbaticii soldaţi/ Ce vin peste voi,/ Copiii şi femeile să vă ucidă!”, idem]. Duşmanul, aşadar, ne lasă fără copii şi fără femei… Să fie oare nişte fiinţe umane aceşti soldaţi care se aruncă aşa asupra celor mai nevolnici dintre civili, asupra copiilor şi asupra celor însărcinate cu reproducerea societăţii…? (11)

Aceşti indivizi nu sunt – în funcţie de epocă – decât nişte sălbatici, nişte sub-oameni şi, asemenea indigenilor care atacau convoaiele „pacifice” şi căruţele conduse de „westerners” sau de „boers”, trebuiau exterminaţi, fiindcă, nu-i aşa?, „A good Indian is a dead Indian”… Încă din 1792 se înfiripau premisele războiului total al democraţiei de masă (al cărui model va servi geneza şi dezvoltarea tuturor statelor-naţiuni ale Europei Central-Orientale, iar mai târziu ale statelor din fostele colonii), care nu poate fi conceput însă decât ca război moral, ca o formă secularizată a războaielor religioase, în care Patria-Naţiune ia locul unui Dumnezeu trinitar (aşa cum în Statele Unite nu va exista decât Dumnezeu şi capitalismul, iar în Uniunea Sovietică societatea comunistă şi împlinirea necesităţii).

Războaiele morale s-ar intensifica, aşadar, pe măsură ce războaiele ideologice ale secolului al XX-lea ar deveni marile ordalii ce prezidează crizele de adaptare ale societăţii industriale la hipermodernitatea pe care tot ele o generează; apoi, un pic mai târziu, aşa cum aminteşte Schmitt, va reapărea figura Partizanului văzut simultan ca războinic al eliberării, în toate statele din lumea a treia, şi ca războinicul ieşit din canoanele militare şi tratat mereu – de către statele care nu recunosc dreptul de la Geneva (jus in bello) – ca un criminal de drept comun (cu excepţia aliaţilor lor, fireşte), drept terorist, în fine, drept tot ceea ce denotă cuvintele-valiză islamist şi Al Quaeda!

Istoria nu se condamnă, se analizează

Filmul-interviu despre Robert McNamara este aşadar o admirabilă lecţie de modernitate politică practică, prin faptul că pune simultan în lumină, cu fiecare articulaţie a istoriei contemporane a SUA, aspecte inseparabile în orice tentativă de reflecţie asupra lumii în care trăim.

La urma urmei, dacă regretă câteva dintre deciziile luate, îi lipseşte totuşi lui Robert McNamara acea altitudine de gândire, acea înălţare spirituală care-i trimitea odinioară pe principi în reculegere şi penitenţă. Lecţia de politică e însă perfectă, dacă ştii să priveşti, să asculţi, să pricepi. Pe de o parte, se înţelege că retoricile ce condamnă a posteriori istoria ca serie de evenimente întâmplate nu sunt în final decât spectacol, praf aruncat în ochii maselor, cu scopul de a a semăna amnezia şi a oblitera adevăratele raţiuni (sau mai degrabă implacabilele nebunii) de dragul cărora oamenii au pornit (adesea cu entuziasm) să se omoare unii pe alţii, în trâmbe de orgii asasine. Asemenea acte de condamnare reprezintă o falsă morală, simulacre fără temelie, monedă calpă în serviciul politicii – fiindcă istoria nu dă nicio lecţie, nefiind decât o succesiune de apax, de vreme ce orice acţiune schimbă datele şi relaţiile specifice situaţiilor iniţiale. Ori, dacă vreţi, într-un limbaj mai familiar: istoria nu se aşază niciodată în aceeaşi farfurie. A o condamna nu înseamnă decât a crea un trecut ciuntit de resorturile sale. A condamna istoria înseamnă a uita să plasezi trecutul în contextul său ori, mai mult, a refuza să distingi trecutul în posibilităţile de emergenţă ale prezentului şi, deci, a uita să faci faţă unui prezent dotat cu toate caracteristicile – camuflate sau înşelătoare – sursei sale de provenienţă. Iată de ce nu istoria trebuie condamnată, dacă ţinem musai să pronunţăm condamnări etice, ci politica vremurilor noastre.

Or, lecţia din spatele acestui film-interviu e foarte potrivită şi pentru dascălii anticomunismului de azi. A condamna un regim mort şi îngropat (fără a nega câtuşi de puţin cota sa de criminalitate) înseamnă a inocula ideea unui pericol iminent – inexistent în realitate – şi, pe de altă parte, a promova reducerea la tăcere a celor care, mai mult sau mai puţin adecvat ori subtil, încearcă să analizeze ce a reprezentat această experienţă în cursul devenirii umane. O experienţă nici mai mult, nici mai puţin crudă decât democraţia liberală de masă, cu sistemul său colonial şi neocolonial (să-i întrebăm pe africani, de pildă, ce părere au despre comerţul cu sclavi, pe amerindieni ce cred despre Cucerire, pe indieni ce cred despre campaniile de înfometare puse la cale de britanici!). Să-i întrebăm şi pe vietnamezi ce părere au despre bombardamentele strategice şi despre Yellow Rain, sau pe cei 2 000 de panamezi ucişi de Crăciun, în 1989, în timpul intervenţiei SUA… Căci, dacă lumea e globală şi nu ne mai mulţumim să gândim provincial, orizontul nostru nu se mai mărgineşte la Someş, Mureş, Dunăre sau Don; se întinde până la ţărmurile Amazonului, până la marile şesuri ale Statelor Unite – unde zac oasele atâtor triburi de indieni. A condamna comunismul nu-nseamnă, am putea zice, decât să scuipi în vânt, ori a te comporta ca şamanii amerindieni sau ca vracii africani care condamnau ploaia sau seceta, combătând-o prin gesturi şi cântece. Ori a acţiona precum preoţii medievali, care făceau proces animalelor… Apostolii acestor incantaţii anticomuniste asta sunt: bieţi şamani! Le mai lipsesc amuletele, penele, măştile, idolii şi spoielile somptuoase de pe feţe. În rest, trivialitatea, vulgaritatea şi felul din topor al discursurilor lor e în perfectă armonie cu nemaipomenita urâţenie a prezentului nostru, căreia i se închină fără preget. Însă realitatea  raporturilor politice se impune înainte de toate – şi, cât regimul comunist era în floare, anticomuniştii de azi erau nişte inşi oarecare şi cu osebire  silenţioşi. Acum, că forţele şi-au schimbat locul, se mută şi ei, ca valetul după stăpân; războiul rămâne însă în scenă, aici sau dincolo, fără alt prinţip decât legea celui mai tare…

Paris, august 2010

Traducere din franceză de Teodora Dumitru

Note:

(1) „The Fog of the War”, documentarul lui Errol Morris, din 2003 (Oscar pentru cel mai bun documentar în 2004), prezintă un interviu şi documente privind viaţa Secretarului de Stat din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, al Războiului Rece şi în special din vremea războiului din Vietnam.

(2) Bombardamentul asupra oraşului Tokyo, din noaptea de 9 spre 10 martie 1945, pus în operă cu concursul a 334 de bombardiere B-29, care au acţionat în valuri, a fost de o amploare fără precedent. Bombele cu napalm au provocat un incendiu care a distrus o treime din oraş, fiindcă uzinele de armament erau plasate în mijlocului locuinţelor construite din lemn. Câteva cartiere şi palatul imperial au scăpat în urma acestui bombardament major, soldat cu 100 000 de morţi – mai multe victime civile decât cele cauzate de ulterioarele bombardamente atomice (Wikipedia).

(3) La fel de important i se va fi părut şi generalului Sherman, în timpul Războiului de Secesiune, la 2 septembrie 1864, să ardă din temelii oraşul Atlanta, în ciuda miilor de civili şi de răniţi adăpostiţi acolo. Situaţia s-a repetat la Dresda, în cursul a trei atacuri, din 13 şi 15 februarie 1945, când oraşul a fost bombardat de 800 de avioane ale RAF şi USAF şi distrus în proporţie de 80%; victimele civile estimate: între 150 000 şi 250 000, iar daunele militare – nesemnificative!

(4) Nu e lipsit de interes pentru teza mea să constat că procesul pentru crime împotriva umanităţii intentat lui Charles Taylor, ex-preşedinte al Liberiei, pe fondul implicării sale în războiul civil din Sierra Leone, proces desfăşurat în cadrul TSSL [Tribunalul Special pentru Sierra Leone] de la Haga, a fost presărat cu scăpări foarte grave. Alături de el, în boxa acuzaţilor, ar fi fost normal să stea şi unul sau mai mulţi dintre conducătorii marilor firme de traficare a diamantelor care au cumpărat acele Blood Diamonds obţinute prin munca de sclav a unor civili, dar şi traficanţii occidentali care au furnizat, în schimbul acestor diamante, arme pentru săvârşirea omorurilor.

(5) Criminalizarea războiului se justifică astăzi prin asimetria imperială disimulată sub numele de „teoria drepturilor omului” şi de complementul său „dreptul de ingerinţă umanitară”, a căror punere în aplicare cotidiană ne arată că respectivele concepte nu sunt altceva decât instrumentele „juridice” ale imperialismului occidental: v. Tribunalul Penal Internaţional înfiinţat de Statele Unite pentru  pedepsirea „crimelor de război” comise în Bosnia-Herţegovina de către responsabilii politico-militari sârbi; v. mica comisie de anchetă şi placebo-urile juridice locale pentru pedepsirea responsabililor politico-militari ai bombardamentelor întreprinse asupra populaţiilor civile palestiniene din Gaza (inclusiv cele care au folosit bombe cu fosfor) de către avioanele şi  blindatele israeliene. Dar linişte absolută când vine vorba de crimele comise de americani în Irak şi Afganistan, de torturile din închisorile clandestine ale CIA etc.! Vechea vorbă a lui Pascal: „Adevăr dincolo de Pirinei, minciună dincoace!”

(6) În versiunea sa românească, acest refren a creat un stil grotesc de discurs, animat de o mică trupă – pe care am putea-o numi „Clovnii anticomunismului”: Tismăneanu, Liiceanu, Patapievici, Mihăieş & marionetele lor.

(7) Pentru câteva clipe, în răspunsurile sale privind războiul cu Japonia, McNamara sugerează că generalul McLay a făcut cumva o greşeală. Ar fi condus de o manieră exagerată acest război aerian, provocând pierderi civile incomensurabile, de vreme ce scopul fusese deja atins încă de la primele bombardamente incendiare, putând fi evitate astfel şi bombardamentele atomice.

(8) Privind violenţa şi frecvenţa războaielor în societăţile primitive, cf. Lawrence Keeley, „War Before Civilization”, Oxford University Press, 1996. Această lucrare demontează toate iluziile rousseauiste ale bunului sălbatic, iluziile unei violenţe moderate a sălbaticilor ilustrată în special de lucrările lui Pierre Clastre şi de cele ale suporterilor naivi ai anticolonialismului.

(9) „Problèmes de la guerre en Grèce ancienne” (coord. Jean-Pierre Vernant), Mouton & Co., 1968. „Introduction” de Jean-Pierre Vernant, p. 10. Trebuie notat că, la greci, orice raport conflictual este agôn: jocurile sportive, întrecerile poetice, dezbaterile din agora etc.

„Şi în epoca clasică, se întâmplă frecvent ca duşmanii învinşi să-şi dea duhul, masacraţi fără milă, pe câmpul de luptă sau chiar după, când se întorc. Răniţii sunt ucişi. La asedierea unui oraş, bătrânii, femeile şi copiii sunt trecuţi prin foc şi sabie; cei cruţaţi sunt luaţi robi. Acesta este dreptul pe care-l consacră, ori mai degrabă îl comandă, religia.”, în Robert Flacelière, „La Vie quotidienne en Grèce au siècle de Périclès”, Paris, 1959. Cititorul va fi înţeles astfel tot idealismul discursurilor despre măsură în ce-i priveşte pe vechii greci… La baza oricărei acţiuni belicoase stă hybris-ul.

(10) În legătură cu acest subiect, piesa de teatru şi filmul despre viaţa dirijorului Fürtwangler sunt absolut revelatoare în ceea ce priveşte juridismul nord-american obtuz şi incult. „Procesul său de denazificare, din 1946, a făcut obiectul unei piese de teatru a lui Ronald Harwood, «Taking Sides», scrisă la Londra, în 1995. Ronald Harwood a semnat şi scenariul adaptării cinematografice realizate de István Szabó (2001). Versiunea franţuzească a piesei, pusă în scenă de Marcel Bluwal, « À torts et à raisons », a avut un mare succes, plus unsprezece nominalizări la premiile Molière (2000). Rolul lui Fürtwangler a fost jucat de Michel Bouquet, cel al ofiţerului american, un incult notoriu, de Claude Brasseur” (cf. Wikipedia). Elementul poate cel mai semnificativ al piesei şi al filmului este maniera în care ofiţerul sovietic se opune ofiţerului american, invocând distanţa permanentă menţinută de Fürtwangler în relaţia cu naziştii, importanţa rolului său în păstrarea marii tradiţii muzicale germane, clasice, romantice şi neoromantice, Bach, Mozart, Beethoven, Brahms, dar şi protecţia acordată lui Hindemith.

(11) Şi sălbaticii cunoşteau acest fapt. Cruzimea războaielor lor se limita însă doar la capturarea copiilor şi femeilor. Bărbaţii erau ucişi, la fel bătrânii, de ambe sexe, primii fiind onoraţi ca duşmani şi – prin urmare – mâncaţi (la civilizaţiile amerindiene, polineziene şi melaneziene), iar ceilalţi trataţi ca insignifianţi din punct de vedere productiv şi reproductiv.