Psihologia anticomunismului

ANA BAZAC

Sunt absolut de acord cu critica făcută anticomunismului profesat de grupul Vladimir Tismăneanu and Co. Această critică a relevat netemeinicia argumentelor anticomuniste şi, în acelaşi timp, interesul personal al promotorilor lor.

Aş vrea să întreb, însă, aici cum de anticomunismul a fost şi este asumat sincer ca valoare de către mulţi oameni. Aceştia sunt mulţi, indiferent dacă în sondajul recent al IRES (http://www.ires.com.ro/uploads/articole/romanii_si_nostalgia_comunismului.pdf) 41% dintre români l-ar vota pe Nicolae Ceauşescu la prezidenţiale. Mai mult, indiferent câţi sunt, de ce oare sunt unii oameni anticomunişti?

Primul răspuns care apare este că ei au fost educaţi astfel. Au preluat mesajul că Răul este comunismul, la fel de natural cum şi-au însuşit valorile fundamentale şi departajarea lor. Iar acest mesaj a fost principalul după decembrie 1989.

Dar oare numai după? Cred că o bună parte din populaţie a experimentat în mod direct diferenţa dintre vorba şi fapta „comuniştilor” care se considerau a fi „centrul vital al societăţii”. Oamenii au un simţ moral constitutiv: în afara celor care şi-au pierdut averile şi, astfel, o raţiune a confortului şi stimei de sine (iarăşi, aşa cum au fost învăţaţi), ei nu găsesc argumente pentru ca să respingă egalitatea socială – şi nimeni nu confundă, în fond, fireasca inegalitatea biologică şi asigurarea unor condiţii optime de dezvoltare, a egalităţii de şanse – şi respectul demnităţii fiecărui om şi, astfel, al tuturor. Nu aceste valori le-au respins – şi apare din ce în ce mai evident astăzi că nu aceste valori sunt respinse – ci dedublarea morală ca tipar de funcţionare a unei societăţi pe care, conform lozincilor în care au crezut sincer la început, şi-au asumat-o.

Să nu ignorăm nici starea societăţii româneşti de dinainte de război şi nici nivelul de la care s-a plecat după mai 1945: nici faptul că în 1950 se ajunsese deja la nivelul antebelic şi nici că majoritatea populaţiei a fost marcată de mobilitatea socială ascendentă şi de beneficiile unui sistem social în care gratuitatea şcolii şi sănătăţii, locuinţele şi cultura subvenţionată puternic de către stat au compensat în bună măsură salariile joase. „Dictatura de dezvoltare” despre care s-a tot făcut vorbire a însemnat pentru majoritatea populaţiei rezolvarea unor chestiuni existenţiale şi considerate, deci, mult mai importante decât pluripartidismul a cărui amintire nu inducea defel nostalgie.

Dar aşteptările oamenilor au fost gestionate în maniera stalinistă în care a avut loc întreaga conducere a societăţii. Într-o analiză consecvent de stânga, nu avem voie să echivalăm ansamblul organizării sociale cu părţi ale acesteia, indiferent care: „socialismul” trecut nu înseamnă numai industrializare, modernizare, construcţie făcută de poporul eroic  (în cadrul căruia, birocraţia de partid şi de stat fie se topea nevăzută fie îl conducea glorios, nu-i aşa?) – cum susţine dogmatismul obstinat al „stângii”, şi nici numai violenţă, teroare, risipă şi deznădejde – cum reclamă anticomunismul –. Voi spune câte ceva despre ce a fost în articolul următor. Acum voi continua firul descifrării asupra psihologiei.

După cum o cauză a revoluţiei – şi am în vedere modelul rus mai ales – a fost speranţa unei majorităţi într-o viaţă mai bună, aşa şi odată cu declanşarea procesului, dar mai ales pe măsura derulării sale, oamenii aşteptau să-şi rezolve repede problemele existenţiale: cât mai repede şi cât mai bine. Dar, cum în întregul secol al XX-lea nu au existat condiţii obiective pentru a face socialism, problemele existenţiale se rezolvau nu numai pe măsura construcţiei societale ca atare, dar şi în funcţie de locul social ocupat în mod concret de un individ sau altul. Dacă acest individ aparţinea de birocraţie, el avea acces mai uşor la bunuri superioare: fără a aminti de membri din aparatul central de partid şi de stat, ceea ce înseamnă inclusiv din securitate, un lider de sindicat putea obţine apartamentul la etaje inferioare şi, poate, mult mai mare decât l-ar fi îndreptăţit numărul membrilor familiei;  un vânzător într-un magazin de textile şi covoare putea obţine şi „atenţii” din partea celor cărora le facilita materialul şi covorul dorit, un miliţian intra în magazinul alimentar înaintea cetăţenilor. Şi aşa mai departe: cei din sistemul universitar puteau afla eventual cam ce trebuie pentru a trece examenele, iar meditaţiile – care înseamnă, totuşi, muncă în plus din partea profesorilor, şi nu simpla traficare a informaţiei şi puterii – puteau întotdeauna adăuga ceva la bunăstare.

Propaganda a fost stalinistă: adică nu a discutat deschis nici antagonismul dintre posibilităţile obiective ale societăţii, conducerea birocratică şi, pe de altă parte, aşteptările oamenilor şi nici transformările din mentalitatea generală supusă acestui antagonism. Dacă ar fi făcut-o, ar fi apărut ideea unor probleme structurale – care ar fi putut duce la însuşirea ideii lui Troţki despre soluţia unei noi revoluţii împotriva birocraţiei conducătoare care a confiscat revoluţia – iar asta ar fi fost primejdios. Aşa, populaţiei i se spunea că aşteptările le vor fi îndeplinite pe măsura dezvoltării generale. Nu era fals, fireşte, dar nu era suficient.

Căci întreaga conştiinţă socială s-a structurat doar în jurul aşteptărilor, şi mai degrabă materiale: visul spre idealuri de fraternitate şi de eroism pentru a crea o societate capabilă să asigure creativitatea fiecăruia a fost înlocuit cu dorinţa consumistă. Aceasta s-a dezvoltat pe măsură ce „pragmatismul” noii generaţii de „tehnocraţi” veniţi la conducerea tuturor structurilor şi unităţilor din a doua jumătate a anilor ’70 – mobilitatea ascendentă a majorităţii s-a încetinit acum (dar nu s-a oprit, totuşi) – făcea loc implicitului cuvânt de ordine al unei „societăţi de consum”, în locul unei societăţi a mobilizării spre încordarea eforturilor pentru schimbare. În treacăt spus, acest „pragmatism”  a fost legat de tendinţa de a anula problematica spontaneităţii creatoare şi a îndrăznelii concrete de a imagina societăţi bune pentru om şi de a o substitui cu lozincile naţional-comunismului. Dacă visul de a continua să faci Libertate, Egalitate, Fraternitate a ajuns să pară uşor învechit, oamenii trebuiau totuşi să fie înflăcăraţi, iar aceasta s-a realizat un timp cu aceste lozinci.

Reducerea treptată dar rapidă a conştiinţei de a trăi „în miezul unui ev aprins” (Nicolae Labiş) la simplitatea trăirilor prin prisma stimulilor materiali şi a unui raţionalism slab este o cauză a unei acordări cvasi-generale a populaţiei în şi după decembrie 1989 la mesajul stalinist à rebours : căci dacă referinţa la parlamentarism şi alegeri nu a fost de natură să emoţioneze prea mult (aşa se explică fondurile uriaşe şi publicaţiile destinate să-i influenţeze pe români să considere că democraţia ar consta numai în forma sa reprezentativă occidentală), reiterarea permanentă a „foamei şi frigului” (trebuie să spunem, şi reale şi imaginare) de dinainte şi a faptului că numai „inexistenţa” proprietăţii private ar fi generat aceste lipsuri, iar reintroducerea acesteia ar duce la bunăstare, au avut în vedere tot un model de om redus la latura sa corporală.

În orice caz, chiar şi numai aşteptările materiale au generat nu numai revolta faţă de diferenţele pe care oamenii le percepeau în viaţa de zi cu zi între ei şi cei care le fluturau în faţă ideea superiorităţii „socialismului” prin asigurarea demnităţii tuturor, ci şi conştiinţa nefericită a resemnării: 1) „dacă ăsta e socialismul, mai bine lipsă” a fost primul aspect al acestei resemnări; şi este foarte important: oamenii vorbesc despre „comunism” deoarece acesta a fost numele folosit de mai marii de dinainte, iar dacă aceştia s-au purtat aşa cum ştim (şi înainte şi după 1989), „înseamnă că tot ce e rău vine de la acest comunism, iată, cramponându-se şi astăzi de putere în mod revoltător”; anticomunismul multora de astăzi are la bază tocmai un asemenea raţionament. 2) În acelaşi timp, în faţa dedublării morale a celor de sus, oamenii şi-au adus aminte că, din vechime au stat lucrurile astfel şi că, inteligent este „să faci ce face popa, nu ce zice popa”. Troţki – şi nu numai – avea dreptate când vorbea despre vina noii categorii dominante din „socialism”, inclusiv deoarece corupţia morală se propagă de sus, iar modelul uman al timpului ajunge să fie cel al coruptului însuşi. Această resemnare construită înainte de 1989 a făcut ca formarea conştiinţei sociale după să se bazeze pe această resemnare, şi să o continue fără a întâmpina vrea rezistenţă: căci domnii de astăzi nu sunt diferiţi în esenţă, ci doar la grad (mai înalt şi mai neruşinat) faţă de „tovarăşii” de dinainte. Soluţia individuală a resemnării este „capul plecat, sabia nu-l taie”, alinierea la tactica meschină a subordonării legii, interesului general, relaţiilor interumane şi stimei faţă de sine faţă de interesul propriu al puterii şi beneficiilor.

Într-adevăr, resemnarea este o manifestare esenţială a conştiinţei nefericite. Să ne amintim că Hegel a numit conştiinţa nefericită conştiinţa care este „scindată în sine”[i]: ea, aplicând teoria lui Hegel la problema care ne interesează, include în sine atât dualitatea moralelor pe care le cunoaşte şi le aplică – morala idealistă, ancorată în cerul idealurilor care sunt necesare oricărei fiinţe umane pentru a se legitima, şi morala „pragmatică” ce o ghidează – cât şi conştiinţa contradicţiei dintre acestea. Existenţa celor două morale determină conştiinţa să devină sceptică, adică să trateze relativist faptul că, da, „se contrazice pe sine”[ii]. Cum omul nu poate să trăiască mult timp acceptându-şi propria scădere prin încălcarea a ceea ce nu poate fi încălcat, conştiinţa lui ajunge (de fapt, la Hegel poziţia stoică premerge celei sceptice) să se liniştească, asumându-şi în mod simplu unitatea principiilor pe care le urmează. Dar este numai o linişte temporară, cumva aparentă[iii]: deoarece, atât timp cât omul gândeşte, el nu poate să ascundă de sine ceea ce ştie, nici măcar un gând, şi nu doar o faptă rea[iv]. De aceea, dacă individul nu reuşeşte să depăşească această stare a conştiinţei sfâşiate, cu alte cuvinte dacă nu se va urca în planul criticii care, singură, poate să releve unitatea şi, în acelaşi timp, modul specific şi motivaţia acestei unităţi a contrariilor[v], el va rămâne şovăitor şi clătinându-se între acceptarea unei morale care, lipsită de conştiinţa celeilalte, este iluzorie sau cinică, şi acceptarea amândurora ca resemnare în faţa „inevitabilei” imoralităţi asumate prin falsitatea dublului discurs devenit „a doua natură” a unei vieţi ca frunza în vânt.

De aceea, în atacul împotriva mesajului anticomunist trebuie să avem în vedere şi receptorii acestui mesaj şi condiţiile care au contribuit la permeabilitatea receptorilor faţă de anticomunism. Iar aceste condiţii – şi nu doar precaritatea bunurilor materiale ci, poate chiar mai degrabă, comportamentul liderilor la toate nivelurile – s-au convertit în re-întărirea şiretei conştiinţe supuse pentru care schimbarea domnilor aduce bucurie: căci, dacă domnia însăşi nu poate fi schimbată, de ce să nu profiţi de tulburări în care ai putea să-şi găseşti o nişă de siguranţă?

Dar dacă înţelegem că fără înclinarea uşoară a conştiinţei populare de partea distrugătorilor orânduirii care, în pofida multelor sale păcate cardinale, a fost totuşi singura de până atunci care a avut în vedere explicit eliberarea de exploatare – deşi, desigur, această intenţie nu se putea realiza –, atunci ar trebui să ne îndreptăm atenţia asupra celor care au impulsionat această înclinare. Din acest punct de vedere, discuţia asupra psihologiei anticomunismului nu se poate concentra numai asupra oamenilor obişnuiţi care, în timpul orânduirii numite de mulţi cercetători stalinism, au fost aduşi în situaţia de a nu mai înţelege şi de a nu mai accepta logica socială. Ci, cu necesitate, şi asupra celor care au generat modelul anticomunismului.

Cred – şi nu doar în siajul lui Marx care a arătat că dacă proletariatul (mondial) nu devine clasă pentru sine, conştientă, deci, de obiectivele, condiţiile şi puterea sa, ea nu va putea să facă revoluţia; nici numai în siajul lui Lenin care a avertizat că dacă transformarea proletariatului nu are loc, criza societală se poate prelungi, însemnând, desigur, fenomene de barbarizare deplânse de către intelectuali; nici numai a lui Troţki pentru care trădarea revoluţiei a fost rezultatul trădării birocraţiei conducătoare – cred, aşadar, că o vină mai mare a anticomunismului, decât aceea a ideologilor radicali expliciţi de după 1989, aparţine promotorilor „stângii”. Nu numai deoarece aşteptările faţă de stânga sunt mai mari decât cele faţă de dreapta: căci, înainte de orice, oamenii au în faţă discursurile, cuvintele despre care presupun că ar reprezenta intenţiile reale ale emiţătorilor şi cel mai mare adevăr pe care îl pot aceştia susţine. Lozincile stângii se referă de la început la schimbarea condiţiei sociale a celor mulţi în sensul eliberării lor de fenomene ale dominaţiei. Pe când lozincile dreptei creează imaginea că, prin mai binele celor puţini, va urma şi mai binele celor mulţi. Cel puţin într-un colţ al conştiinţei, oamenii intuiesc că lozincile dreptei sunt false şi, prin intenţie, ticăloase: întreaga lor experienţă dezminte prezumţia de mai sus a dreptei. Doar că nu ştiu, nu pot să contrapună acestei prezumţii contrariul.

Dar dacă nu pot, vina cea mai mare aparţine liderilor. Înainte de 1989, comportamentul autoritar al birocraţiei a generat dezorientarea, deruta, descumpănirea şi scăderea morală a majorităţii populaţiei. Acelaşi comportament a umbrit evenimentul din decembrie 1989, iar după aceea comportamentul „stângii” a inclus şi mesaje de anticomunism ca atare. Căci „stânga” a căutat să apere foştii posesori de putere – dându-le şi noi spaţii generoase pentru desfăşurarea lor ca noi beneficiari ai raporturilor de forţe – tocmai învinovăţind valorile de tip comunist. Nu a existat nici o încercare măcar de analiză ştiinţifică – ceea ce presupune şi autocritica propriilor puncte de vedere – a cauzelor structurale ale mişcării istorice şi ale poziţiilor oamenilor faţă de valorile de tip comunist. „Stânga” a dovedit că nu are convingeri de stânga în nici un fel: nu ea a protestat împotriva Raportului Tismăneanu, şi dl. Iliescu a fost cel care, într-un nou episod de „pupat Piaţa independenţei” între social-democraţie şi conservatorism, a şters cu buretele anticomunismul anterior al lui Vladimir Tismăneanu făcându-l interlocutor în cartea de memorii din 2004[vi] (a vrut să-l transforme, desigur, în intelectual de curte, aşa cum a devenit numai mai târziu). În timpul mandatului 2000-2004 a avut loc „reconcilierea istorică” dintre „stânga” şi monarhie, unul dintre elementele cele mai evidente de conservatorism: de atunci a început retrocedarea şi a ceea ce nu aparţine de drept familiei de Hohenzollern-Sigmaringen în România, castelul Peleş[vii], şi guvernul Năstase a fost cel care l-a uns pe Radu Duda, în 2002, „reprezentant special al Guvernului României pentru Integrare, Cooperare şi Dezvoltare Durabilă”, dând bani publici „prietenului” care, în afara plimbărilor benefice pentru în străinătate, şi cu totul inutile pentru ţară, a mai mijlocit şi relaţii economice păguboase şi dubioase[viii]. Şi oare Institutul Revoluţiei române nu este o formă de anticomunism? Doar revoluţia a condamnat nu doar regimul politic şi caracteristicile staliniste ale fostei orânduiri, ci şi valorile de tip comunist, iar obiectivul Institutului este de a justifica actorii schimbării. Nu „stânga” a promovat sistemul clientelar care a generat capitalismul birocratic retardat a cărei logică inerentă nu este decât aceea de a se agrava?

S-ar mai putea da multe exemple şi s-ar pune multe întrebări retorice cu privire la manifestările de falsă stângă ale social-democraţiei şi ale partiduleţelor vechi şi noi din umbra sa. Este, însă, cazul să închei cu o întrebare directă: oare susţinerea de către unii intelectuali a rotativei în care ei ar dori să câştige PSD nu reprezintă o dovadă a crizei profunde a stângii şi a spiritului critic specific intelectualilor? Oare această dovadă de dezorientare nu dă apă la moara anticomunismului mai mult decât lătrăturile impotente ale eseiştilor dreptei declarate?

Răspunsurile la această întrebare sunt cu atât mai importante cu cât, în faţa crizei economice globale, dreapta are o politică preventivă agresivă[ix]. Ceea ce înseamnă că stânga trebuie să devină consistentă: să depăşească tonul plângăreţ al criticii şi timiditatea de a merge până la capăt cu analiza raţionalistă. Lupta de clasă nu a dispărut. Depinde de noi să o transformăm, din fenomen integrat funcţionării capitalismului prin supapele de defulare pe care le permite acesta, într-un mijloc al transformării sociale benefice pentru cei mulţi.

Intelectualii pentru care singura speranţă este să critice cât de bine pot starea reală a capitalismului dar nu o continuă spre problema raporturilor de clasă sunt, fără să o vrea, desigur, reprezentanţi ai crizei istorice a stângii şi promotori ai unui anticomunism auxiliar celui oficial. Ei redescoperă vechea critică a lui Marx  până la un punct: până la cel în care iniţiativa practică şi opoziţia practică la capitalism constituie consecinţe ale criticii teoretice. De fapt, critica radicală a capitalismului înseamnă numai a merge mai departe de aspectul teoretic. Dacă această critică radicală nu are loc, intelectualii se aliniază, poate fără să vrea, anticomunismului.

Sigur că lucrurile nu sunt defel simple: cei de stânga trebuie să replice mereu – căci repetarea teoriilor de dreapta este permanentă, nu numai pentru urechile oamenilor obişnuiţi, ci şi pentru a opri intelectualii să întreprindă critica radicală amintită mai sus – şi, astfel, ei pierd un timp preţios. Social-democraţia este „galbenă”, cum se spunea între cele două războaie mondiale: caută şi ea să oprească intelectualii de stânga, căci orice dezlegare a acestora de orizontul ei de aşteptări îi atacă locul aflat în partea dominantă a societăţii. Ca urmare, intelectualii de stânga, fără susţinători şi fără aliaţi (căci ei sunt cei care trebuie să-i deştepte teoretic pe aceştia din urmă), sunt nevoiţi să-şi depăşească propriile limite atacând mereu tezele dogmelor oficiale şi, în acelaşi timp, căutând să ducă până la capăt, adică până la practica politică, propriile raţionamente critice.

Un aspect esenţial al criticii radicale este cel al actualităţii sale – adică să nu rămână la nivelul hermeneuticii discursurilor trecute – şi, în acelaşi timp, cel al caracterului său dialectic. À propos de aceasta, mulţi intelectuali consideră astăzi drept de dreapta doar guvernul actual şi, în subsidiar, preşedintele actual, obiectivul acestor intelectuali cantonându-se în schimbarea guvernului şi, cu timpul, chiar a preşedintelui. Cum am mai arătat, ei nu discută defel despre faptul că tocmai actualul guvern a iniţiat nişte măsuri de reducere a privilegiilor. Ei nu dau nici argumente pentru pericolul pe care l-ar reprezenta autoritarismul preşedintelui, dar susţin sus şi tare că „principalul pericol astăzi este guvernul Boc şi preşedintele Băsescu. Ce înseamnă această poziţie, lăsând la o parte faptul că ea se aliniază luptei pentru putere a PSD şi PNL? Înseamnă, pur şi simplu, că intelectualilor care o susţin le este greu să judece că este posibilă unitatea contrariilor. Da, privilegiile sunt semne ale conservatorismului – de aceea, intelectualii de serviciu anticomunişti nici nu au apărat lupta guvernului cu privilegiile –, sunt semne ale premodernităţii şi împotriva cărora în istorie s-au ridicat mai degrabă liberalii şi social-democraţii. Dar iată, situaţia actuală din România aduce un element nou (nu cu totul nou, dar să îl catalogăm astfel): că, din interese determinate de situaţia economică şi politică, un partid declarat de dreapta iniţiază măsuri pe care ar fi trebuit să le ia dreapta liberală sau social-democraţia. Şi în loc ca intelectualii de stânga să susţină obiective – reducerea privilegiilor – şi nu partide, ei lasă obiectivele de izbelişte şi se înregimentează, conştient sau nu, în tabăra „opoziţiei”.

Dialectic este să nu consideri a fi de dreapta doar guvernarea actuală. Dar, lăsând la o parte grava slăbiciune teoretică evidenţiată mai sus, memoria şi bunul simţ al multor oameni ajung să-i dea de ruşine pe intelectualii noştri care se alătură celor care promovează în mod real obiective mai departe de stânga decât reducerea privilegiilor susţinută de PDL. Intuind că este mai cinstit să reduci privilegiile decât să le menţii, mulţi oameni, caracterizaţi cu cuvintele de ocară „băsescieni” şi „pro-PDL”, sunt mai apropiaţi de valorile de stânga decât intelectualii noştri care sunt indignaţi de anticomunismul intelectualilor conservatori oficiali.

Un anticomunism involuntar este şi rezultatul teoriei despre stalinism pe care o conturează aceşti intelectuali. Îl cunosc şi îl apreciez sincer pe Gáspár Miklos Tamás. Dar faptul că afirmă că „socialismul” sau stalinismul ar fi fost capitalism pur şi simplu – şi nu un capitalism de un fel special (teoria mea este aceea de izotop al capitalismului) – face ca să fie anulate valorile de tip comunist în numele cărora s-a înfăptuit trecerea la „socialism” şi care au existat apoi. Atenţie! Dacă un sistem economico-social se defineşte prin relaţiile de producţie şi sociale + valorile legitimatoare, atunci trebuie să vedem că în „socialism” au coexistat şi valori de tip comunist şi valori staliniste ca atare (legate de cultul personalităţii, de naţionalism, de autoritarism, de subordonarea teoriei, de incapacitatea de autocritică a teoriei, mitice). Această coexistenţă este o nouă dovadă de dialectică a lucrurilor şi care pune la probă gândirea: dacă anticomunismul echivalează, pur şi simplu, valorile comuniste şi cele staliniste, reducându-le pe primele la ultimele,  pentru a arăta nocivitatea valorilor comuniste, a nu vedea coexistenţa celor două tipuri de valori şi, în acelaşi timp, importanţa lor (şi consecinţele opuse) în configurarea sistemului le dizolvă şi într-un economism reducţionist nedorit, sunt convinsă, după cum dizolvă şi importanţa valorilor de tip comunist.

Dialectica presupune o realitate murdară, şi nu separaţii angelice. De aceea, a „refuza perioada 1917-1939” înseamnă şi refuzul valorilor comuniste în numele cărora a avut loc revoluţia şi refuzul îndrăznelii de a nu irosi prilejul[x] pentru ca majoritatea populaţiei să-şi manifeste iniţiativa politică. Ce-ar fi fost dacă Lenin şi ceilalţi nu ar fi îndrăznit? Nu poate nimeni să spună că Al Doilea Război Mondial nu ar fi avut loc, deoarece el a fost în primul rând urmarea concurenţei şi contradicţiilor din sânul imperialismului. Şi nu poate nimeni să afirme că Rusia nu ar fi fost atacată, din moment ce bogăţiile ei erau dorite la superlativ. Se poate, însă, considera că nu ar fi avut loc suferinţele determinate de regimul politic stalinist. Dar în nici un caz Rusia nu s-ar fi dezvoltat aşa cum a făcut-o. Desigur, această dezvoltare nu echilibrează în nici un fel suferinţele amintite. Dar „refuzul” perioadei respective – care nu poate avea loc cu atât mai mult cu cât lucrurile nu pot fi judecate decât la nivel european şi mondial – înseamnă refuzul de a accepta că liderii şi poporul pot avea virtù care se întâlneşte cu fortuna (condiţiile concrete propice schimbării sociale)[xi], iar dacă această întâlnire nu are loc, dacă fortuna se iroseşte pentru că liderii nu au virtù şi nici nu permit poporului să şi-o manifeste, toată susţinerea valorilor de stânga este dizolvată.

Critica radicală înseamnă şi critica problemelor şi faptelor concrete. Onestitatea alegerii lor îi poate determina pe unii intelectuali de stânga să critice, rămânând însă „în ceruri nalte” (Eminescu). Pentru capitalism, această critică abstractă este o formă de integrare a intelectualilor critici în funcţionarea sistemului: o formă prin care el le dovedeşte că permite manifestarea împotrivirii – din care, de-altfel, învaţă o groază – şi că această permisiune ar arăta caracterul fundamental democratic al orânduirii. În fapt, acest caracter este subordonat celui autoritar, cel prin care se realizează interesele restrictive de clasă. La o adică, şi regii medievali permiteau critica nebunului, dar asta nu a însemnat că regimul de conducere ar fi fost democratic.

Atitudinea puternicilor zilei se schimbă, însă, dacă se confruntă cu o critică a faptelor concrete. Iar intelectualii ştiu asta: de aceea, caută să împace opţiunea lor cu dorinţa de a avea, dacă nu o viaţă confortabilă, cel puţin posibilitatea de a putea continua să critice. Descifrarea unor probleme teoretice este întotdeauna plăcută şi îi oferă intelectualului însăşi raţiunea condiţiei sale şi a stimei de sine. Dar pentru stânga, a nu merge şi la critica faptelor concrete nu este suficient.

Descifrarea unor probleme teoretice este întotdeauna resimţită ca o victorie de către intelectual: este victoria de a fi înţeles – o victorie în planul cunoaşterii – şi, în acelaşi timp, o victorie morală („eu mi-am făcut datoria, am spus”). Dar, pentru un intelectual de stânga, este o victorie pe jumătate. Căci intelectualul ar trebui să urmărească şi consecinţele adevărurilor aflate/considerate de el. Iar a ataca aspecte concrete şi a merge mai departe de acestea înseamnă „raţionalism până la capăt”[xii]: a merge până la capătul raţionamentelor făcute de el.

Concret: dacă se critică prestaţia „stângii” româneşti – mai ales după 1989 – care sunt concluziile? Poate un intelectual de stânga să se limiteze la critică doar?

Şi nu cumva rămânerea atâtor intelectuali la acest nivel al criticii duce la pierderea unui timp preţios, şi ireparabil în fond, pentru a inventa alternative şi mijloace reale pentru obiectivele atât de frumos clamate şi amânate mereu? Nu cumva rămânerea atâtor intelectuali la acest nivel al criticii reprezintă un joc prin care ei înşişi îşi amână propriile obiective?

De aceea, în afara celor declarat şi agresiv anticomunişti, ar trebui să nu uităm comportamentele anticomuniste implicite, datorită unei puternice tradiţii a comodităţii amestecate cu laşitatea. Nu pot să-i caracterizez altfel decât ca anticomunişti mascaţi, sau eventual în grămadă intimidată, pe profesorii de la Facultatea de filosofie, care, dacă înainte de 1989 au ales să avanseze discutând lucruri cât mai neutre politic – nu numai pentru a nu susţine dogmatismul stalinist şi pentru a nu se murdări cu el, ci şi pentru că, poate învăţându-l pe Marx în manieră dogmatică, antimarxistă, nu erau marxişti şi nu doreau să-l introducă pe Marx în câmpul actual al filosofiei –, după aceea au continuat să nu se preocupe de cunoaşterea unei gândiri pe care o repudiau aprioric şi au acceptat înlocuirea dogmatismului anterior cu o nouă pensée unique, marcată de puternice elemente de tip conservator. Sigur că ei pot să reclame presiunea puternică la care au fost supuşi, dar nici măcar astăzi nu critică – recunoscându-şi, astfel, implicit vina – faptul că un număr de ani au acceptat introducerea cursului Despre îngeri al lui Andrei Pleşu. Ce rost mai are atunci indignarea faţă de triada conservatoare, dacă (tocmai pentru ca astfel de lucruri să nu se mai repete, cum se spune mereu) nu se arată firul pe care a înflorit această triadă? Oare această indignare ar fi cea care ar reprezenta altera pars, cea liberală, cum sugerează dl. Mircea Flonta în Idolii forului, dincolo de opoziţia aiurită dintre „specialişti” şi „eseişti şi literaţi”?

Şi astăzi Marx (ceea ce înseamnă, desigur, gânditori de tip marxist, dacă mi se permite această expresie) este scos din curriculum-ul de filosofie, împănat în schimb cu accente spiritualiste. Întreaga clasă politică a patronat această situaţie, dar social-democraţii nu au făcut nimic pentru a o opri, dimpotrivă au agravat-o. Ştiind ce este social-democraţia de fapt, nici nu este de mirare. De mirare şi trist este, însă, că se mai găsesc intelectuali de stânga care să susţină „răul mai mic”. Prin ce, by Jove, este mai mare putreziciunea afacerii brandului cu frunză decât, de exemplu, aceea a fregatelor, interes comun al „Casei Regale” şi al PSD?

Este de înţeles psihologia alegerii „răului mai mic”. De aceea, atunci când cineva îţi spune că „răul mai mic” – care îţi oferise un respiro de certitudine şi un criteriu pentru mersul minţii tale – este, de fapt, mai mare, suferi. Deconcertarea este atât de mare încât îţi poţi revărsa durerea asupra celui care ţi-a distrus certitudinea: îl poţi urî. Dar nu poţi să rămâi în acest moment deznădăjduit: este mult mai greu să mergi contra curentului, dar trebuie s-o faci dacă nu vrei să eşuezi în eşecul asumat al datului fatal.

Alegerea „răului mai mic” este integrată în conformismul dominaţiei: dacă un intelectual este destul de critic faţă de „cea mai bună dintre lumi”, dar critic doar până la punctul în care nu întrevede nici o alternativă, el alege „cel mai mic rău”. Care este, mereu şi periodic, forţa politică ce nu l-a lovit direct în ultimul timp şi ce se află „în opoziţie”. Cred, însă, că este timpul să visăm (Verlaine), să construim alternative „puterii” şi „opoziţiei” totodată – alternative  pe care să le supunem celei mai acerbe critici şi să luăm de la capăt construcţia –: să nu pierdem timpul. Iar această depăşire a principiului „celui mai  mic rău” înseamnă că, până ce se vor fi desfiinţat relaţiile de putere (de dominaţie-supunere, de exploatare) ca atare – căci aşa înţeleg ultima propoziţie a lui G. M Tamás, „Nici o putere nimănui”, în „Un delict de opinie – polemici”, 22, 20 iulie 2010, http://www.revista22.ro/un-delict-de-opinie-polemici-8604.html – trebuie să participăm la aceste relaţii de partea celor „lipsiţi de putere” (Havel). Dar să o facem cât se poate mai consecvent, lăsând în urmă iluziile liberalismului democratic şi deziluziile în care aproape ne-am înecat până acum.

În mod concret: 1) să susţinem obiective de stânga, nu partide; 2) să depăşim sfiala faţă de lozincile dure ale stângii radicale mondiale faţă de care nu mai este voie să fim străini: poate un intelectual de stânga să ignore şi să refuze caracterizarea celor mulţi şi exploataţi de care se simte legat drept proletariat? Poate el să ignore şi să refuze cerinţa independenţei politice de clasă a acestui proletariat? Poate el să ignore şi să refuze cerinţa unităţii internaţionale a proletariatului? Poate el să ignore că separarea grijii pentru proletariatul din ţară de anti-militarism este contra-productivă? Poate el să ignore şi să refuze cerinţa de a trata unitar crizele din lumea de astăzi?

PS. În legătură cu politica de echilibru bugetar: perioada anterioară de consum nu a fost doar o perioadă de relaxare a sistemului pentru mase; ci şi una a unei uriaşe sifonări a banului public, deci şi una a risipei. Politica actuală de echilibru bugetar este de tip capitalist, adică plăteşte tendinţa de revenire la rigoare cu scăderea veniturilor populaţiei. Este o politică nu numai profund nedreaptă, antiumană, ci şi neproductivă: la prima vedere, doar creşterea consumului general întreţine creşterea profiturilor capitalului intern. (La prima vedere/în general, deoarece un capital intern oarecare poate să-şi diminueze mult forţa fără ca să aibă loc şi diminuarea puterii capitalului mondial. Caracterul transnaţional al fazei actuale a capitalismului este cel care permite migrarea capitalului nu numai în căutare de forţă de muncă ieftină dar şi în căutare de pieţe de desfacere. În plus, există şi sistemul publicurilor-ţintă urmărite de către capital). Astfel încât echilibrul bugetar al ţării se poate realiza numai după un număr destul de mare de ani. Dar există un aspect – care contribuie, de fapt, la posibila creştere a veniturilor populaţiei –: cel al limitării privilegiilor. Fără a vorbi despre acest aspect, nu prea se poate discuta serios despre politica românească actuală.

[i] GWF Hegel, Fenomenologia spiritului (1807),  Traducere de Virgil Bogdan, Bucureşti, Editura RPR, 1965, p. 121.

[ii] Ibidem.

[iii] Am putea să ne gândim că terapiile larg popularizate privind „gândirea pozitivă” – deci de a scoate din câmpul conştiinţei problemele, incongruenţele, inerentul sentiment de revoltă, înlocuindu-le cu  contemplarea „părţii pline a paharului”, cu ternul „nu-ţi bate capul” – au o puternică valenţă de păstrare a raporturilor sociale de dominaţie.

[iv] Thales, în Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor (sec. III e.n.), Traducere din limba greacă de C. I. Balmuş, Studiu introductiv şi comentarii de Aram M. Frenkian, Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1963,  Cartea I, Capitolul I, IX, [36], p. 125.

[v] Hegel, ibidem, p. 122.

[vi] Marele Şoc – Din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004.

[vii] În Timpul lui Stelian Moţiu.

[viii]Vezi http://www.gardianul.ro/2006/06/16/dezvaluiri-c11/bae_sponsor_regal-s80481.html; http://www.gardianul.ro/2006/06/17/dezvaluiric11/principele_duda_coleg_la_colegiul_de_aparare_cu_semnatarul_contractului_cu_bae-s80510.html; http://cotidianul.ro/fascinanta_ascensiune_militara_a_printului_hohenzollern_duda-17855.html; http://www.urbannews.ro/forum/index.php?showtopic=19180,

[ix] Vezi şi Is Time to Declare the Soviet Union Illegal, 27 July 2010, http://www.themoscowtimes.com/opinion/article/it-is-time-to-declare-the-soviet-union-illegal/411087.html.

[x] Vezi Stathis Kouvelakis, “Lenin as Reader of Hegel: Hypotheses for a Reading of Lenin’s Notebooks on Hegel’s The Science of Logic”, în Sebastian Bugren, Stathis Kouvelakis, Slavoj Žižek, editors, Lenin Reloaded: Toward a Politics of Truth, Durham and London, Duke University Press, 2007, pp. 164-204.

[xi] Cum a insistat Machiavelli şi a arătat Althusser. Vezi  Machiavelli, Principele, Traducere, tabel cronologic, note şi postfaţă de Nicolae Luca, Prefaţă de Gh. Lencan Stoica, Bucureşti, Minerva, 1994 ; Louis Althusser, « Machiavel et nous », in  Louis Althusser, Écrits philosophiques et politiques, Tome II, Textes réunis et présentés par François Matheron, Paris, Stock / Imec, 1995, 1997.

[xii] Vezi Ana Bazac, „Raţionalism până la capăt”, în Ana Bazac, GG Constandache, Cătălin Ioniţă, Laura Pană (coordonatori), Logica şi provocările sociale. Omagiu profesorului Cornel Popa la 75 de ani, Bucureşti, Politehnica Press, 2008, p.258-288.