Polonia la răscruce de vânturi

BRUNO DRWESKI

Catastrofa Tupolevului polonez în care se afla preşedintele Lech Kaczynski şi aproape o sută de pasageri din elita poloneză aflată la putere (1) a provocat un şoc internaţional care a plasat, pentru câteva zile, Polonia „în centrul lumii”, pe fondul rememorării tragediei de la Katyn. Pentru adepţii raţiunii, această catastrofă a fost consecinţa deciziei iraţionale de a îmbarca atâtea personalităţi de prim rang în acelaşi avion. Pentru amatorii de simboluri şi de intervenţii divine, acest eveniment nu putea fi perceput decât ca un semn al destinului. Domnul a lovit şi a pedepsit (2). Tragedia s-a întâmplat acolo unde, în urmă cu 70 de ani, peste 4 000 de ofiţeri polonezi activi şi în rezervă au fost executaţi – dramă pe care Kremlinul s-a tot străduit s-o camufleze şi care a devenit, în Polonia socialistă, un simbol subteran pentru toţi cei care nu acceptaseră verdictul de la Yalta şi măsurile sociale revoluţionare introduse după 1944. Un simbol folosit ca bază de cultivare a neîncrederii faţă de Rusia şi faţă de lumile „extra-europene” de după 1989 şi ca fundament pentru partizanii „axei euro-atlantice”.

Accidentul de la Smolensk s-a întâmplat la trei zile după întâlnirea de la Katyn între prim- miniştrii polonez şi rus, întâlnire stabilită în vederea reînnodării relaţiilor dintre cele două ţări prin acest gest simbolic, în condiţiile în care preşedintele polonez era totuşi reticent şi părea decis să alimenteze în continuare flacăra unei Polonii veşnic neîncrezătoare în Rusia. Acesta se îndrepta către Katyn, însoţit de un anturaj numeros, pentru a comemora victimele de acum 70 de ani, însă nu-şi manifestase dorinţa de a-i întâlni, cu această ocazie, şi pe conducătorii ţării „gazdă”. Moartea l-a lovit chiar acolo, alături de toţi cei care-l acompaniau, personalităţi reprezentând, cu câteva excepţii, aripa cea mai ruso-sceptică a elitei poloneze. A urmat apoi reacţia rusă; apoi reacţia spontană a oamenilor care aduceau flori şi condoleanţe, apoi cea a factorilor de conducere; ca un singur suflet, toţi au empatizat cu sentimentele cele mai profunde ale polonezilor. Au venit apoi reacţiile şefilor de stat din toată lumea, de la cele mai puternice până la cele mai slabe, şocaţi să redescopere în ce fel natura poate câteodată să arate că puterea omenească nu e decât pe termen scurt, derizorie câteodată şi la mila hazardului.

Pentru un popor ca polonezii, care n-au uitat umilinţele prin care au trecut, a se vedea astfel propulsaţi – fie şi pentru câteva zile – în centrul atenţiei mondiale a însemnat o mângâiere a egoului lor colectiv, aflat în convalescenţă. Ce putea fi mai frumos decât să primeşti declaraţii de susţinere de la prieteni şi aliaţi declaraţi faţă de care – după dezmăţul din Irak şi eşecurile din Ucraina, după micile şi marile umilinţe din sânul Uniunii Europene, după umilinţa aşteptării îndelungate a obţinerii unei vize pentru SUA – polonezii începuseră să resimtă o anume decepţie. Ce putea fi mai frumos, aşadar, decât să descopere – acum la apogeul mondializării – că lumea e mai mare decât aşa-zisa „comunitate internaţională” şi că Polonia se trezea proiectată în centrul unei lumi încă şi mai largi, gonflând, proporţional cu aceste  noi dimensiuni, egoul polonez, atât de suferind…

Polonia a primit aşadar cu o fervoare aparte dovezile de simpatie venite din străfundurile Rusiei şi s-a convins că manifestările de compasiune din partea Kremlinului însemnau o schimbare în relaţiile cu această ţară. Apoi, îndepărtata Brazilie decretase, ca şi Rusia, trei zile de doliu naţional, şi polonezii au văzut pe ecrane cum până atunci foarte criticatul preşedinte venezuelean Hugo Chavez îşi exprima emoţionat simpatia faţă de Polonia. Alţi şefi de stat la fel de „derbedei” au ştiut la rândul lor să se prezinte mai mult decât onorabil în acest context. Dintr-odată, Polonia depăşea marginile Europei şi se vedea săltată, prin durere, pe cele mai înalte culmi ale universului! Nu se putea imagina ceva mai puternic pentru o sensibilitate legănată până atunci în ritmul sacrificiilor şi al aşteptării recompensei divine ce va să vină, la care, iată, toţi eram martori.

Apoi a urmat decizia Bisericii poloneze de a-l înhuma pe preşedintele defunct nu în cimitirul varşovian unde sunt depuse personalităţile ce au adus mari servicii naţiunii, ci în cripta din catedrala Castelului Regal de la Wawel (Cracovia), unde se odihnesc foştii regi ai Poloniei, doi dintre cei mai mari poeţi polonezi, Adam Mickiewicz şi Juliusz Slowacki, precum şi „fondatorul” statului polonez din 1918, Jozef Pilsudski. Această decizie i-a împărţit în două tabere pe polonezi, pe de o parte cei care gustau amplificarea etnocentrică a unui ego naţional tradiţionalist, agreat şi de preşedintele defunct, pe de alta cei care doreau revenirea ţării la „normalitate”, respectiv la apărarea intereselor şi la conştientizarea importanţei reluării colaborării cu toţi vecinii, începând prin a arunca un ochi pe hartă şi a redescoperi o Rusie care, vreme de douăzeci de ani, păruse decupată de acolo. Pe de o parte, aşadar, o Polonie unanimă, dorindu-şi lumea întreagă în jurul ei, pe de alta, o Polonie divizată, ezitând între un etnocentrism la urma urmelor provincial şi o deschidere completă spre cele patru zări. Iar după unii, se putea merge simultan în ambele direcţii.

Atunci, natura – ori chiar divina providenţă – prin găselniţa vulcanului islandez, din ţara de unde, să ne aducem aminte, se lansase pentru prima oară în Europa alarma crizei bancare mondiale, a arătat o dată în plus limita puterilor omeneşti. Şefii de state care trebuiau să ajungă la ceremonia de la Wawel au părut că ezită în faţa norului de cenuşă (în tot cazul, unii dintre ei) – fapt remarcat de polonezi şi nerămas parcă fără consecinţe asupra sentimentelor poloneze faţă de unele naţiuni şi state de pe planetă.

Diplomaţia cenuşii

În urma acestui eveniment, am primit via internet un mesaj care circulă pe teritoriul Poloniei. A fost lansat de un fizician nuclear polonez care a ocupat un post important la ONU şi care, în această calitate, a coordonat acţiunile de prevenire şi relaţiile diplomatice în momentul producerii catastrofei de la Cernobîl. Iată mesajul cu pricina:

„Pentru început câteva date concrete: Douăzeci (de delegaţii străine) au reuşit să sosească, şaizeci nu. Primul ministru marocan a venit, regele Spaniei nu. Distanţa e identică (puţin mai mare încă pentru Maroc), aceeaşi direcţie, acelaşi nor de cenuşă. Primul ministru al Estoniei a venit, regele Suediei nu. Aceeaşi distanţă, aproape aceeaşi direcţie, acelaşi nor de cenuşă. Maghiarii au venit cu maşina, nu şi austriecii. Aceeaşi distanţă, aceeaşi direcţie… Arabia saudită a reuşit să sosească, Israelul nu. Aceeaşi direcţie, o distanţă mai mare pentru saudiţi… (În plus, duminica nu e zi de sabat, însă organizând înmormântările în ziua de duminică, Biserica a încălcat canoanele bisericeşti şi tradiţiile creştine). Sakachvili (preşedintele Georgiei) a putut să sosească cu avionul de la Roma, dar nici reprezentantul Italiei şi nici cardinalul Sodano de la Vatican n-au venit.

Buzek (preşedintele polonez al Parlamentului European) a putut să ajungă de la Bruxelles, dar nici José Barroso, nici Van Rompuy de la UE n-au reuşit să vină. Iranul (un „inamic”, zice-se) a reuşit să aterizeze, dar Rasmussen de la NATO (aliatul nostru declarat) nu. Preşedintele german (dar nu Angela Merkel) a sosit împreună cu soţia sa, dar nu şi preşedintele francez Sarkozy, nici prinţul Charles al Marii Britanii, nici vreun trimis din Benelux. Preşedintele rus Medvedev a venit, Obama nu. Etc., etc.

Concluzie: cine a vrut să vină a venit, cine n-a vrut a găsit un pretext facil.

Citat de pe site-ul polonez Onet (a unei declaraţii de la radio-ul ceh) (3):

„Preşedintele Republicii Cehe, sosit la Cracovia cu ocazia înhumării preşedintelui Lech Kaczynscki şi a soţiei sale Maria, şi-a exprimat uimirea cauzată de absenţa anumitor politicieni, în special din UE – «Aş fi înţeles dacă primul ministru canadian sau guvernatorul general al Australiei n-ar fi venit… dar faptul că unii dintre europeni n-au reuşit să ajungă de la Bruxelles mi se pare inadmisibil – a declarat Klaus pentru radiodifuziunea cehă – fapt care demonstrează că toate discursurile privind unitatea Europei nu sunt decât vorbe goale.»

Şi autorul mesajului conchide: unii vor spune că astea nu sunt decât simboluri, gesturi. Că dacă ar fi fost vorba de ceva cu adevărat important, lucrurile ar fi stat diferit. Dar eu le răspund că la fel s-a crezut şi în 1939. Sprijinul Occidentului semnifică astăzi exact ce a însemnat atunci, când în lumina scumpei amiciţii, câinii i-au sfârtecat pe iepuri. E bine totuşi că de această dată nu e vorba decât de simboluri, fiindcă o astfel de lecţie costă mai ieftin decât, de pildă, scutul antirachetă. Sau cum zicea haditul profetului Mahomed «cel care crede în cel mic, va putea să creadă şi în cel mare. Dar cel care te părăseşte la răul mic, neîndoios o să te lase şi la răul mare.» Orice om dotat cu o minimă inteligenţă va putea să tragă singur concluziile.”

Fiindcă acest lung citat ne-a trimis înapoi în istorie, să ne amintim, înainte de a ne reveni în prezent, câteva date istorice legate de Katyn şi de contextul de atunci, în lumina cărora a fost posibilă, în decursul ultimelor două decenii, denunţarea Rusiei şi a comunismului şi avansarea ideii unui „Nürnberg al comunismului”, idee care astăzi nu mai pare la ordinea zilei.

Katyn şi legitimarea axei „euro-atlantice”

Fără să mai amintesc în detaliu ce s-a întâmplat la Katyn în 1940, voi semnala că în primăvara lui 1940, conform documentelor sovietice remise de Boris Elţîn lui Lech Walesa, Biroul Politic al PCUS decisese execuţia sumară a tuturor ofiţerilor polonezi activi şi în rezervă convocaţi la acea vreme în URSS, după septembrie 1939, adică a peste 21 000 de oameni. Au scăpat de consecinţele ordinului câteva sute, care-şi demonstraseră loialitatea militând în favoarea unei alianţe necondiţionate cu URSS. Masacrul care a urmat i-a determinat pe unii dintre polonezi să conchidă că, asemenea, naziştilor, sovieticii deciseseră eliminarea întregii elite poloneze în scopul distrugerii naţiunii polone. Să observăm totuşi că, spre deosebire de nazişti, sovieticii au pregătit o echipă restrânsă de ofiţeri polonezi fideli lor, ceea ce lasă să se înţeleagă că erau gata să restaureze o Polonie conformă obiectivelor lor, ceea ce naziştii n-au avut în plan niciodată.

Să ne mai aducem aminte că, de exemplu, generalul care comanda în 1939 garnizoana de la Lwow (Lvov, Lviv sau Lemberg), Wladyslaw Langner, a rezistat zece zile, între 12 şi 22 septembrie 1939 în faţa trupelor germane, pentru ca în final să predea oraşul în mâinile sovieticilor care înaintau în direcţia Lwow, din 17 septembrie. În timpul semnării actului de capitulare, generalul îi declara lui Nikita Hrusciov care, în calitate de comandant al Ucrainei sovietice, conducea operaţiunile: „Suntem în război împotriva Germaniei. Oraşul nostru a rezistat zece zile. Germanii sunt inamicii tuturor slavilor. Dumneavoastră sunteţi slavi…”. El nu i-a urmat pe ceilalţi ofiţeri ai armatei sale, în captivitate şi apoi la Katyn, dar a fost dus la Moscova până în noiembrie 1939; a revenit apoi la Lwow de unde a plecat, via România, spre Franţa, pentru a se alătura armatei poloneze de acolo.

Să ne mai amintim şi că, din octombrie 1939 până în iunie 1941, singurele instituţii de învăţământ superior poloneze rămase fără interdicţie au fost cele din regiunile anexate de URSS, Universitatea şi Scoala Politehnică din Lwow care, deşi  formal ucrainizate, au continuat să funcţioneze în limba poloneză – în vreme ce în zona germană universitarii polonezi erau sistematic vânaţi şi ucişi. Să ne amintim şi că, printre cercetătorii Şcolii Politehnice, se găsea Kazimierz Bartel, un matematician care îşi continua activităţile ştiinţifice chiar dacă fusese de mai multe ori prim ministru în regimul Pilsudski. El chiar a fost convocat de Stalin la Kremlin, cu puţin înainte de ofensiva germană din iunie 1941. Îndată ce germanii au ocupat oraşul, Bartel a fost însă împuşcat, alături de alţi profesori ai celor două instituţii de învăţământ poloneze. Dovadă că atitudinea sovieticilor faţă de elitele poloneze a  fost foarte brutală şi criminală, însă, în unele cazuri, şi destul de nuanţată. Fapt care o diferenţiază de comportamentul nazist.

De ce ideea unui „Nürnberg al comunismului” este absurdă

Aşadar în acest context istoric precis trebuie judecate discuţiile de după 1989 privind un ipotetic „Nürnberg al comunismului”. În aburii prezentului, se manifestă voinţa celor care se cred „învingători” de a eradica orice aminteşte de comunism. Niciodată, înainte de 1989, puterile occidentale n-au avut ideea convocării unui tribunal ad hoc care să trateze chestiunea comunismului conform discursului dominant de atunci din ţările blocului occidental. Ceea ce ne determină să conchidem deja că un proces internaţional de tipul celui de la Nürnberg nu se poate intenta decât în cazul unui regim prăbuşit sau izolat, dar niciodată în cazul unor regimuri luptând „cu arme egale” (4).

O dată în plus, să ne amintim această evidenţă, teoretizată de la Tucidide, Machiavelli şi până la Carl Schmitt de gânditorii politici: raporturile de forţă au fost şi rămân mereu temelia ireductibilă a relaţiilor internaţionale. Ideea unui asemenea proces a ieşit pentru prima oară din gura lui Boris Elţîn şi trebuie înscrisă în categoria declaraţiilor demagogice şi irealiste, făcute pentru obţinerea legitimării puterii sale debitoare… chiar comunismului. În realitate, nu se intentează proces decât învinşilor sau entităţilor izolate, fără putere, ceea ce dezvăluie, cu atât mai mult, comedia tribunalelor speciale pentru cazurile Iugoslavia sau Rwanda şi a Curţii Penale Internaţionale, cu o geometrie variabilă (5).

Or, cum mai bine de un sfert din populaţia planetei trăieşte încă în state proclamate comuniste în obiectivele lor pe termen lung, şi cum, de altfel, noi state s-au lansat după 1989 în politici deschise obiectivului ultim al comunismului (America latină, Africa de Sud, Nepal etc…) nu se mai poate proclama a priori că ideea, idealul, mersul istoriei sau mitul comunismului sunt sau nu îngropate. Şi dacă nu ne mai referim la „comunism”, ci la URSS, atunci, cu atât mai mult, acest stat n-a fost învins în 1989/ 1991, ci s-a auto-dizolvat din raţiuni proprii factorilor săi de conducere şi, pe cale de consecinţă, Rusia a devenit moştenitoarea sa legală – fapt probat în mod strălucit de grandioasa defilare desfăşurată la Moscova pe 9 mai 2010.

Să nu uităm nici că, în timpul procesului de la Nürnberg, sovieticii care, la acea vreme, îi acuzau pe nazişti de comiterea crimelor de la Katyn, au fost obligaţi să introducă această afacere în actul de acuzare vizându-i pe demnitarii nazişti. Dar cum lucrurile au început să meargă altfel decât era prevăzut, ofiţerul GRU (6) şi reprezentantul polonez însărcinat cu dosarul au ajuns rapid la concluzii inconfortabile pentru partea sovietică; aşa că acuzaţia a fost retrasă în final de la confruntarea contradictorie cu acuzaţii nazişti, iar cei doi responsabili ai dosarului au fost găsiţi morţi, în două accidente diferite… Fără ca puterile anglo-saxone şi Franţa să aibă ceva de spus, din pricina raportului de forţe existent. Se poate presupune că, în schimb, în timpul acestui proces nici sovieticii n-au căutat să deranjeze puterile anglo-saxone în privinţa turpitudinilor din vremea războiului, a bombardamentelor masive şi nejustificate asupra civililor, a represiunii sălbatice asupra mişcării de rezistenţă antinazistă din Grecia, a urmărilor activităţilor uzinelor Ford în Germania, care produceau pentru frontul de Est, urmărind menţinerea, via Elveţia, a fluxurilor financiare dintre Germania şi beligeranţii occidentali, în special Statele Unite. Să ne amintim, de exemplu, şi faptul că, ţinuţi la curent în privinţa politicii de exterminare duse de Reich-ul nazist, anglo-saxonii n-au considerat potrivit să riposteze, în ciuda cererilor făcute şi a probelor trimise la Londra de capii mişcării evreieşti clandestinde din ghetourile din Varşovia sau de guvernul polonez din exil (7). Sunt toate acestea dovezi ale faptului că un proces internaţional nu-i poate avea în vizor decât pe învinşi, câtă vreme o justiţie internaţională autentică şi deci neutră nu va fi instaurată. Fiindcă raporturile de forţă internaţionale împiedică în fapt orice act de acuzare împotriva puterilor existente şi victorioase. De unde caracterul fundamental demagogic şi părtinitor al ideii unui „Nürnberg al comunismului” şi al oricărui gen de „justiţie internaţională” patronată de puternicii zilei.

Există în schimb un „tribunal al istoriei”, adică posibilitatea pentru secolele viitoare de a reveni asupra unui trecut revolut şi a-i analiza luminile şi umbrele prin cercetări serioase, făcute după regulile „ştiinţelor umane”. Însă orice tribunal judiciar dator puternicilor zilei ar conduce obligatoriu la comparaţii deranjante. Să luăm un exemplu: crimele atribuite „comunismului”. Conform unor cercetări mai recente întreprinse de istorici, şi după un examen critic al cifrelor avansate din raţiuni de propagandă (8), s-a dovedit că, sub Stalin, numărul morţilor cauzate de represiuni şi „supramortalitatea” provocată de condiţiile grele de viaţă consecutive deciziilor politice ajunge la 11-13 milioane de victime, în vreme ce Germania nazistă ar fi vinovată de moartea a 22-25 de milioane de oameni, iar Japonia de peste 15 milioane (9) – într-un interval de timp desigur mult mai scurt.

Numai că, în pofida tuturor acestor date, se pare că democraţiile liberale şi coloniale ar fi cauza celor mai multe omoruri în masă şi a „supramortalităţilor” implicite: de la indienii din America până la victimele sclaviei cu negri, şi de la foametea din India, care a ucis între 6 şi 20 de milioane de oameni, în vreme ce în aceeaşi epocă India exporta hrană în Marea Britanie, până la Congo-ul lui Leopold I, căruia i se impută azi un număr între 3 şi 20 de milioane de victime; de la marea foamete din Irlanda până la asasinatele din Tasmania, fără a mai vorbi de genocidul comis asupra 80-90% din populaţia Herrero în Africa de sud-est germană, de represiunile şi de lagărele de muncă din Indochina, din Madagascar, din Oubangui-Chari, din Congo-Brazzaville, din Algeria, sau de masacrele din provincia sud-coreeană Cheju, unde, chiar înaintea începerii războiului din Coreea, a dispărut jumătate din populaţia „eliberată” de sub ocupaţia japoneză de armata USA. Dacă mai adăugăm şi uciderile în masă din timpul războiului din Coreea, victimele din Vietnam, cei aproape un milion de morţi din perioada loviturii de stat anticomuniste din Indonezia, din 1965, fără a mai vorbi de „supramortalitatea” inerentă a populaţiilor europene împinse spre colonii de introducerea capitalismului, sau de populaţiile din raza fostei URSS, după dezorganizarea post-sovietică dictată de Kremlin (10)…

Iată, aşadar, un scurt rezumat care a încercat să explice de ce nu a avut loc – în timpul şi după căderea URSS-ului – şi de ce nu va avea niciodată loc un „Nürnberg al comunismului”, şi de ce tragedia de la Katyn nu va fi în ultimă instanţă citată decât la un „tribunal al istoriei”. Fiindcă un proces al violenţelor întâmplate pe teritoriul URSS şi al statelor-satelit, în prezentul în care există încă state puternice şi partide importante declarate comuniste ar putea, pe de o parte, să conducă la stabilirea unui număr mai mic de victime decât cel anunţat, dar, pe de altă parte, ar obliga la redeschiderea discuţiei asupra contextului internaţional în care aceste violenţe au fost produse şi, mai ales, ar obliga la stabilirea unei comparaţii cu alte violenţe în masă întâmplate în aceeaşi epocă. Iar în cazul declanşării unui asemenea „joc” comparatist, nu neapărat ruşii sau comuniştii vor avea de pierdut… Iată de ce tribunalele „internaţionale” nu sunt întrunite decât în cazul unei justiţii circumscrise unor vinovaţi definitiv învinşi şi izolaţi, şi iată de ce e puţin probabil ca asasinatele comise la Katyn şi simultan în alte locuri din URSS să fie vreodată aduse în faţa justiţiei. Timpul, însă, va face judecata lui.

Pe de altă parte, o apropiere a relaţiilor polono-ruse chiar s-a întâmplat, pe locul masacrului de la Katyn, dar acolo era vorba doar de alierea lui Realpolitik cu pulsul popular, conform unei partide de şah magistral jucate de gazdele de la Kremlin cu asentimentul facţiunii „realiste” a cercurilor dirigente de la Varşovia. Căci după douăzeci de ani de rememorări sistematice ale tragediei de la Katyn, pe fondul unei opinii poloneze cam reticente în cauţionarea schimbărilor politice, sociale, economice sau geostrategice survenite după 1989, niciun gest de apropiere a relaţiilor polono-ruse n-ar fi fost posibil fără atingerea nucleului simbolic Katyn. Acolo se poate spune că destinul le-a dat o mână de ajutor conducătorilor ruşi şi polonezi care doreau această apropiere. Dar să nu uităm însă că această apropiere s-a produs şi într-un context internaţional care, pentru moment, i-a fost favorabil.

Premisele internaţionale ale apropierii polono-ruse

Să notăm pentru început că această apropiere se produce într-un context internaţional în care „Occidentul” încearcă să facă ochi dulci Kremlinului. În primul rând, e vorba de criza economică mondială, care a redus capacitatea Washingtonului în materie de investiţii militare şi a accentuat procesul de delegitimare a acestei ex-puteri unipolare. Apoi, mai e şi războiul din Irak, prelungit în ciuda proclamaţiilor de irakianizare a conflictului, şi despre care nu se mai spune nimic relevant în presa occidentală, obişnuită să ignore atacurile cotidiene conduse de adevărata rezistenţă irakiană, din ce în ce mai bine organizată (şi care trebuie diferenţiată de grupurile din jurul nebuloasei „Al Quaida”) – o rezistenţă ce-i are în vizor pe ocupanţi via locotenenţii lor locali (11). În aceeaşi ordine de idei, vorbim şi de o întărire a rezistenţei din Afganistan, nu numai de cea a talibanilor, dar şi a altor grupuri, printre ele partide de stânga, care-i obligă pe ocupanţi să-şi transporte trupele şi materialele de război pe calea din ce în ce mai anevoioasă a Pakistanului, ocupanţi care, dintr-odată, au nevoie tot mai mare de spaţiul aerian rusesc şi de căile de acces din Asia Centrală, unde nimic nu se poate întreprinde fără acordul, măcar tacit, al Moscovei.

În acest context evolutiv, aliaţii din Europa Centrală ai Washingtonului au înţeles că era necesar să fie redescoperit, măcar în parte, drumul spre Moscova – dacă însuşi „fratele mai mare” american a fost nevoit să-l regăsească. În plus, cum elitele central-europene au cultivat, cu mult înainte de secolul al XIX-lea, o lungă tradiţie a întoarcerii armelor în cazul în care aliatul e înfrânt, ar fi fost de-a dreptul bizar să nu ia în calcul un asemenea gen de contacte noi. Fapt ce explică indubitabil şi motivul pentru care, de pildă, şefii de stat estonian şi leton – care până mai ieri îi hăituiau prin tribunale pe foştii rezistenţi sovietici ajunşi la bătrâneţe, neezitând, pe de altă parte, să cauţioneze parada foştilor SS-işti, pe fondul demontării monumentelor dedicate soldaţilor sovietici morţi în luptă – au regăsit subit drumul spre Moscova… pentru a asista din tribuna oficială la defilarea organizată cu ocazia celei de a 65-a aniversări a victoriei asupra… fascismului. Acesta este aşadar contextul general în cadrul căruia trebuie examinată strângerea relaţiilor dintre Varşovia şi Moscova în prezent.

Să nu uităm că această apropiere se produce într-un moment în care Varşovia înregistrează, de la debutul războiului din Irak, o serie de decepţii din partea Washingtonului, mai ales din pricina faptului că la Casa Albă s-a decis, fără prevenirea „aliaţilor”, modificarea programului privind scutul anti-rachetă lansat cu mare tam-tam de preşedintele Bush. Revizuirea din temelii a programul a determinat Varşovia să pună sub semnul întrebării stabilitatea politicii americane în zonă. Să ne amintim şi că programul viza în realitate Rusia şi că nu avea nimic defensiv, în afara numelui, fiindcă în eventualitatea unui război atomic, cel care deţine scutul „defensiv” indestructibil deţine şi certitudinea că-şi poate ataca adversarul fără a risca tradiţionalele represalii ce au marcat vreme de câteva decenii „echilibrul terorii”, asigurând… echilibrul în sine. Oricum ar sta lucrurile, Washingtonul îşi urmează planul, iar polonezii s-au trezit în faţa faptului împlinit, aflând totodată că sistematicele declaraţii de amiciţie făcute Washingtonului nu i-au scutit de consecinţele schimbării bruşte de politică a aliatului „etern”. Acestor elemente transatlantice li se adaugă şi elemente directe, ce au în vedere strict relaţiile polono-ruse.

Fundamentele unei eventuale apropieri polono-ruse

Trebuie să recunoaştem că visurile făurite la Varşovia în euforia dezagregării URSS-ului n-au trăit prea mult. În ciuda certitudinilor proclamate după 1991, Bielorusia n-a căzut ca un măr copt în „câmpul euro-atlantic”, ba dimpotrivă, regimul său s-a întărit atât politic cât şi economic, în decursul ultimilor ani, făcând din această ţară singurul stat european care a aderat la Mişcarea non-aliniaţilor şi singurul capabil să asigure grosso modo, în CEI [Central European Initiative – organism creat după 1989 pentru promovarea cooperării regionale între ţările din Estul şi Centrul Europei, n. trad.], un nivel de trai şi legi sociale de tip „european”. Cât despre Ucraina, aşa-zisa „Revoluţie portocalie”, ce suscitase un mare entuziasm la Varşovia, se află în cădere liberă în urma ultimelor alegeri de la Kiev, care au demonstrat că ucrainienii au fost dezamăgiţi de incapacitatea conducătorilor „oranjişti” şi de ofertele prea puţin apetisante de provenienţă occidentală, în vreme ce tot mai mulţi întreprinzători sesizau mai degrabă potenţialul pieţelor emergente rusă şi asiatică. Lucru valabil şi pentru antreprenorii polonezi – nerăbdători să valorifice ofertele pieţelor baltice, ucrainene şi bieloruse, dar şi a celor ruseşti, din Asia Centrală, Orientală sau Meridională, pieţe care însă nu pot fi atinse, în cazul Poloniei, decât trecând prin Rusia. Dar cine a spus că interesele burgheziei naţionale emergente în Europa Centrală, ca şi prin alte părţi, merg cot la cot cu interesele elitelor financiare mondializate?

Să luăm de asemenea în calcul şi întârzierea dezvoltării axelor de comunicare dintre Europa Occidentală şi Asia Orientală, în special reţeaua feroviară, al cărei punct nodal ar fi trebuit să fie Polonia. Apoi, gazoductului Yamal, care traversează deja Polonia, i-ar fi trebuit adăugat un altul, care însă o va înconjura prin Marea Baltică, e vorba de gazoductul Northstream.

Pentru a deveni placa turnantă a relaţiilor euro-asiatice, Polonia are nevoie de acorduri durabile cu Rusia. Aceasta din urmă a arătat că, în ceea ce-o priveşte, poate foarte bine să ocolească Polonia, atât în privinţa aprovizionării cu gaze, prin gazoductul Northstream, cât şi în privinţa traficului feroviar, prin prelungirea principalei rute ferate cu ecartament lărgit – nu aşa cum era prevăzut, prin Polonia – ci prin Slovacia. A ocoli Polonia înseamnă însă costuri mai ridicate şi pentru Rusia, fapt care obligă cele două ţări să negocieze noi acorduri, odată stabilite raporturile de forţă. Un proces de „aducere la nivel”, realizat global în intervalul 1989-2009. Douăzeci de ani le-au trebuit aşadar polonezilor, vecinilor lor şi, sigur, într-o măsură mai mică, ruşilor pentru a învăţa din nou să citească o hartă geografică.

Lecţia celui de-Al Doilea Război Mondial i-a învăţat pe mulţi dintre polonezi, nu neapărat comunişti, că nu trebuie cultivate „alianţele exotice”, deoarece, aşa cum tot spunea fostul lider comunist polonez Wladyslaw Gomulka, „Domnilor, aflaţi că Polonia nu se găseşte în Australia!”. Să nu uităm cu acest prilej nici tentativa de a crea o zonă denuclearizată la nivelul întregii Europe Centrale, lansată după 1956 de fostul ministrul polonez al Afacerilor Externe, socialistul Adam Rapacki. Să nu uităm nici că la Varşovia şi nu în altă parte s-au produs în anii 1960 contactele dintre SUA şi China Populară. Să ne amintim şi de venirea la Varşovia, în 1967, a generalului De Gaulle; sau de faptul că, în 1980, în plină criză afgană, Edward Gierek iniţia o ultimă tentativă vizând împiedicarea unei rupturi între Est şi Vest, invitându-i la Varşovia pe preşedintele francez Giscard d’Estaing şi pe secretarul general sovietic Leonid Brejnev.

Toată această tradiţie a fost ştearsă dintr-un condei în 1989, în favoarea unei întoarceri strategice de care au profitat, fără îndoială, un număr de polonezi, dar care s-a dovedit mai puţin promiţătoare pentru alţii. Venerabila tradiţie a elitelor central-europene care te învaţă să nu pui toate ouăle în acelaşi coş, ori măcar să dotezi coşul cu mai multe evacuări în caz că puii dau cu ciocul, pare să se înfiripe din nou.

Era aşadar normal ca o echipă liberală, deci mai apropiată de mediile de afaceri şi mai pragmatică, aşa cum este cea care guvernează la ora actuală Polonia, sub conducerea primului ministru Donald Tusk, să facă primii paşi spre topirea gheţii dintre relaţiile polono-ruse. Asta după o perioadă de dominaţie a unor medii mai ideologizate, în acelaşi timp marcate de un anticomunism paseist şi de o rusofobie care neglija largul potenţial oferit de societatea rusă; o ideologie care, desigur, mergea împotriva intereselor poloneze pe termen lung şi era în contradicţie cu tradiţiile politice poloneze (12), atât de stânga (Rosa Luxemburg), cât şi de dreapta (Roman Dmowski), dar care convenea politicii Statelor Unite din perioada ofensivei unipolare, interesate de ruperea în bucăţi a oricărei alte puteri ce s-ar fi ivit în spaţiul euro-asiatic (13). O ideologie care nu mai corespunde însă astăzi metodelor şi mijloacelor concentrate de la o vreme în mâinile echipei conducătoare de la Washington. Se poate spune, în acest context, că tragedia Tupolevului polonez de la Smolensk a grăbit acest proces: pentru unii a fost o dovadă a intervenţiei divine! În orice caz, natura pare să fi dat o mână de ajutor unui proces aflat deja în desfăşurare.

Însă, având deja experienţa unui discurs pur ideologic, la Varşovia şi în ţările vecine după căderea blocului sovietic, liderii ruşi şi polonezi au avut inteligenţa de a pricepe că apropierea dintre cele două ţări nu putea începe decât (de) la Katyn (14). În acel loc, cu trei zile înainte de producerea accidentului, prim-miniştrii polonez şi rus au îngropat securea războiului, deschizând perspective noi asupra raporturilor dintre cele două ţări. Tusk a dorit să-l întâlnească pe Putin, însă preşedintele Kaczynski venea, trei zile mai târziu, fără dorinţa de a-l întâlni. Unele voci au afirmat atunci repede că accidentul s-a întâmplat pentru că nu trebuia cu niciun preţ ca, în ciuda condiţiilor meteorologice nefavorabile, avionul să fie deturnat spre Moscova sau spre Bielorusia, unde preşedintele polonez ar fi fost nevoit, din raţiuni de protocol, să dea mâna fie cu preşedintele rus, fie cu cel bielorus, ambii partizani declaraţi, în maniere diferite, ai marii integrări euro-asiatice.

Trebuie precizat că tragedia a fost pentru liderii ruşi o ocazie de a dirija în mod admirabil partitura, prin flatarea sentimentelor poloneze până acolo încât – în timpul ceremoniilor de înhumare a fiecăreia dintre zecile de victime ale accidentului, retransmise de televiziune în săptămâna de doliu naţional – nici chiar înalţii ierarhi ai Bisericii poloneze nu s-au putut opri de la a adresa mulţumiri – nu numai poporului rus, dar şi înaltelor autorităţi ale statului, funcţionarilor din aviaţie, medicilor legişti, psihologilor din preajma familiilor venite să identifice corpurile, anchetatorilor etc.

Să notăm, de asemenea, că în pofida a ceea ce s-a spus în Vest despre Polonia, această ţară are o dublă tradiţie geopolitică. Aceea radical pro-occidentală, desigur cu condiţia ca Germania să fie „anturată” de aliaţi puternici: cazul epocii napoleoniene, dar şi epoca lui 1918 şi perioada de după 1989 (mai puţin în ultimii ani, odată cu renaşterea pretenţiilor de putere europeană de prim rang a Berlinului). În toate aceste cazuri, Polonia a avut nevoie de o putere în stare să domine Germania şi să respingă înaintarea Rusiei. Mai există însă şi o altă tradiţie, care vede în Rusia un partener inconturnabil, apt să iniţieze în Polonia reforme indispensabile, să deschidă perspective economice şi să menţină relaţii echilibrate cu puterile occidentale, în special cu Germania. Aceasta a fost direcţia, cu ceva timp înainte de împărţirea Poloniei, indusă de partidul reformator polonez pro-Ecaterina II-a, la fel s-a întâmplat în 1815, odată cu crearea Regatului Poloniei, sub egida lui Alexandru I, aceasta a fost alegerea geostrategică a dreptei naţionaliste poloneze dintre sfârşitul secolului al XIX-lea şi 1939 (şi asta în pofida basculării Rusiei ţariste în stalinism). De asemenea, aceasta a fost alegerea comuniştilor polonezi şi a aliaţilor lor de stânga, dar şi de dreapta (15), începând cu 1944. Astăzi însă, în condiţiile slăbirii influenţei americane şi a întăririi Rusiei, unde alegem să ne situăm?

Enclava

Mai rămâne de discutat şi o altă chestiune. În mod tradiţional, Polonia şi Rusia nu comunicau decât prin intermediul filtrului bielorusso-ucrainian. După 1945, pentru prima dată în istorie, Polonia şi Rusia au devenit vecini direcţi, graţie regiunii Kaliningrad, situată în spaţiul fostei Prusii, dispărută în întregime astăzi. Pe de o parte, aşadar, Moscova a putut să instaleze baze militare şi balistice în proximiatea Varşoviei, pe lângă bazele deja deţinute în Bielorusia. Pe de altă parte însă, la câţiva kilometri de aici, la Morag (fostul Mohrungen, oraşul natal al gânditorului romantic german interesat de spiritul popular, Johann Gottfried Herder, anti-kantianul), Statele Unite au instalat şi ele o bază anti-rachetă.

Kaliningrad, să nu uităm, e o enclavă cu acces dificil pentru ruşi, care se confruntă cu probleme de tranzit în traversarea Lituaniei, iar polonezii şi Uniunea Europeană n-au avut de gând cu adevărat să rezolve cumva acest aspect. A existat, aduc aminte, un precedent cu funcţionare eficientă: dacă zona Kaliningrad reprezintă o enclavă rusă în sânul UE şi al NATO, să ne aducem aminte că Berlinul de Vest era şi el o enclavă occidentală în sânul blocului sovietic. Şi, după ce au măsurat mutual raporturile de forţă din vremea „blocus-ului din Berlin”, Estul şi Vestul au produs până la urmă un sistem complex dar eficient de căi de acces rapide, rutiere, feroviare, fluviale şi aeriene, pe teritoriul fostei RDG, soluţie care a funcţionat timp de decenii bune, fără impedimente majore. Dacă zona Kaliningrad constituie aşadar astăzi o problemă de „tranzit”, faptul trebuie imputat celor două… să nu le mai zicem „blocuri”, fiindcă se prespupune că am ieşit din logica Războiului Rece şi a „blocurilor”, aşadar celor două… cum să le zicem?… care nu vor să se pună de acord. Cine e de vină, în acest caz?

O reorganizare a vieţii internaţionale – dar în ce fel?

În aceste condiţii, trebuie să ne întrebăm: cine doreşte o integrare economică pe axa euro-asiatică şi deci o apropiere politică şi economică? Pe cine interesează aşa ceva? Şi, invers, cine preferă să privească spre Atlantic, întorcând spatele unui întreg continent? E clar că Washingtonul se confruntă cu o dilemă insolubilă între, pe de o parte, interesul său de a întârzia apropierea dintre cei doi poli economici care sunt Europa Occidentală şi Asia Orientală – fapt ce nu poate însemna decât o concurenţă cu polul nord-american aflat în criză – şi, pe de altă parte, interesul de a obţine sprijinul Moscovei pentru prelungirea prezenţei americane în Afganistan şi în Asia Centrală, cu scopul de a nu scăpa din mână controlul eşichierului planetar şi de a rămâne o putere dominantă. În acest context, jocul polono-rus reprezintă un element deloc neglijabil, a cărui importanţă strategică pare sesizată doar de unii dintre liderii de la Varşovia – din pricina obişnuinţei de a se considera o „ţară mică”, la periferia marilor decizii.

Este clar totuşi, pentru cine priveşte harta, că în cazul Poloniei, a vecinilor săi şi într-o mai mică măsură în cazul imensei Rusii, se poate formula o întrebare de perspectivă: să rămâi la periferie sau să te plasezi în centru? Cu o asemenea dilemă s-au confruntat liderii puterilor vest-europene, încă aflate la momentul actual în declin şi fără mari ambiţii personale. În perioada rivalităţii Est-Vest, unii conducători – generalul De Gaulle în Vest, Tito sau Kreisky în „Centru” şi cei mai mulţi dintre liderii polonezi de după 1956 – au înţeles că, dacă ţările lor voiau să joace un rol – altul decât unul pur decorativ – în zona afacerilor internaţionale, dacă voiau să devină ori să redevină un subiect a ceea ce se numea „diviziunea internaţională a muncii”, atunci trebuia relaxată menghina logicii blocurilor şi descurajate tête-à-tête-urile economice doar cu Statele Unite.

În acelaşi timp, în Asia Orientală, necesităţile războaielor desfăşurate în aceeaşi epocă obligaseră Washingtonul să tolereze amplificarea polilor de dezvoltare bazaţi pe intervenţionismul sistematic din partea statului, contrar regulilor unei pieţe libere (e vorba de Japonia, apoi Coreea de Sud şi Taiwanul, apoi Asia de Sud-Est, înainte ca, victorioşi în China şi în Indochina, comuniştii să preia ei înşişi, pe cont propriu, acest model). Model de dezvoltare intervenţionist pe care marile puteri occidentale şi neo-coloniale nu-l toleraseră niciodată în ţările din lumea a treia unde dominaţia lor nu fusese pusă în pericol.

Căderea blocului sovietic şi dezvoltarea tehnologică au făcut însă ca rutele de comunicare terestre dintre Europa Occidentală şi Asia Orientală să fie mult mai rapide şi mai ieftine decât clasicul transport ocolit pe cale maritimă. Logica transcontinentală euro-asiatică s-a impus şi, odată cu ea, cooperarea pe axa Europa Occidentală-Europa Centrală-Eurasia-Asia Orientală-Asia Meridională. Rusia şi ţările Europei Centrale care în toată istoria lor au visat să aibă acces la mare şi, în cazul ideal, la mările calde, pentru a depăşi statutul de enclave, s-au trezit astfel chiar în centrul acestei noi potenţiale axe.

Este evident că naşterea unei axe de dezvoltare euro-asiatice nu putea corespunde însă intereselor polului economic nord-american, aflat în criză. La fel de evident însă pare faptul că elitele Europei Centrale, dar şi cele din Rusia sau din Asia Centrală disting cu greu aceste noi perspective care li se oferă. Cât despre liderii ţărilor din Europa Occidentală, obişnuiţi de mai bine de jumătate de secol să-şi administreze puterile declinante în umbra jandarmului nord-american, se vede cu ochiul liber că nici ei nu fac (încă?) dovada unor calităţi intelectuale care să le reveleze faptul că ţările lor constituie de acum încolo capul de pod al unui pol economic generat dinspre Asia; că au aşadar şi ei posibilitatea de a se integra într-un joc multipolar, multilateral, ce deschide numeroase perspective inimaginabile până acum, cu o singură condiţie: să fie pregătiţi să scoată capul de sub umbrela unde adastă din comoditate.

De la ţărmurile Pacificului până la cele ale Atlanticului, ieşirea din logica binară iniţiată după 1945 e vizibilă la ordinea zilei, însă provincialismul de mic gestionar, care şi-a pus amprenta de când logica „Dumnezeului-piaţă” şi a „micului contabil” s-a impus aproape complet, explică de ce Europa se află în impas şi într-o criză profundă; doarme, se pare, lungul somn dogmatic, agăţată de prova unei nave care înaintează, dar fără a avea curajul de a privi în larg.

Căci tocmai logica fricii, instaurată în fruntea „puterilor” europene, la nivelul „claselor politice”, în presă şi în straturile societăţii, le îndeamnă pe acestea să se aplece mai degrabă spre jandarmul planetei decât să-şi asume riscuri noi, în lumina unor posibilităţi promiţătoare. Aşa se explică, fără îndoială, înmulţirea campaniilor mediatice ale fricii (delincvenţă, terorism, islamism, imigraţie, delocalizare, pauperizare, poluare, ameninţare atomică, OMG-uri, epidemii etc. etc.) – la care instituţiile publice nu răspund în niciun fel, preferând să planeze în continuare, pe suprafaţa unui liberalism destul de ciufulit, în loc să analizeze posibilităţile oferite de „puterile emergente” şi de modelele economice mai mult sau mai puţin alternative, bazate de exemplu pe „valorile asiatice” ori pe „finanţa islamică” sau pe „socialismul secolului al XXI-lea”. În orice caz, e vorba de a pune în centrul reflecţiei nu individul atomizat, ci coeziunea socială şi/ sau naţională.

Superputerea delicvescentă a lumii încă le mai oferă confort celor care nu vor decât să se agaţe de un colac de salvare, chiar dacă evidenţa crizei mondiale, economice şi mai ales sociale, demonstrează că superputerea în cauză nu mai deţine, nici pentru sine şi deci a fortiori nici pentru „aliaţii” săi, posibilităţi reale de invenţie şi de creativitate. A rămas o mare putere doar pe credit; pluteşte la ape mici, escortată de ambarcaţiuni şovăielnice; sigur, ea încă e în stare să ducă războaie pe joystick, la mii de kilometri de teatrul dezastrelor, angajând la faţa locului mercenari – însă posibilităţile îi sunt din ce în ce mai limitate. Nu mai este, în schimb, în stare să asigure dezvoltarea „liberei întreprinderi”, productive, adică să inducă forţa asumării de riscuri pentru restabilirea unei economii cu adevărat productive pe termen lung.

Capitalismul financiar al rentierilor şi al speculatorilor a devenit, în fapt, un capitalism susţinut de nişte pompieri-piromani, specialist în manipularea fricilor şi în concurenţă directă cu polii economiilor emergente, în special din Asia, dar nu numai. Lumea e în plină dezorganizare şi deci în plină reorganizare. Reorganizare a raporturilor de forţă şi a polilor de creativitate/ productivitate. Statele, dar şi o bună parte a societăţilor europene par încă prea marcate de deziluziile post-coloniale şi post-fasciste, pe de o parte, şi post-comuniste pe de alta, pentru a accepta să rişte ruptura de sistemul capitalist pompier-piromaniac, ajuns în vârf graţie scurtului episod al raporturilor de forţă unipolare, rămânând blocate într-o versiune mai palidă a rolului de protector al vechilor burghezii ofilite adoptate de „bătrâna USA”, cea de dinaintea epocii Reagan şi care, deşi imperialistă, ştia să emane dinamism, creativitate – şi realism – în toate domeniile.

Societăţile europene s-au obişnuit cu retragerea şi renunţarea de mai multe decenii. Să fie acesta chiar „soclul fondator” al „identităţii europene” actuale? Renunţare la ambiţii, ascunderea sub o umbrelă protectoare, statul cu capul în nisip în faţa pericolelor reale, dar şi în faţa oportunităţilor autentice, sporirea temerile factice? A şti să spui „nu”, a şti să ieşi din vechile făgaşuri nu mai par opţiuni la ordinea zilei. La marginile orientale ale acestei „uniuni” europene – a cărei nimerită caracterizare a făcut-o mai sus [în partea I a articolului, n. trad.] premierul ceh Vaclav Klaus – nu poţi să rămâi totalmente orb şi să nu observi că promisiunile făcute în 1989 întârzie să se adeverească pentru mase, în vreme ce, la fel, nu poţi să nu observi că există viaţă şi dincolo de Bug sau de Urali. Că noi mijloace de comunicare permit dezenclavizarea unor teritorii preocupate până atunci de a avea acces la mare. Imperiile maritime au fost stăpânii lumii în epocile „arhaice”; dar cine mai zice astăzi, în era cosmosului, a aviaţiei, a liniilor ferate de mare viteză, a cablurilor de internet, că această concepţie vetustă trebuie să rămână neschimbată? Eurasia, şi chiar ansamblul Eurasia-Africa, nu mai poate înseamna o „masă continentală” amorfă, luată în serios doar în lucrările de geografie, ci ar putea să reprezinte pivotul viitor al comunicaţiilor internaţionale. Statele din Europa Centrală se află în faţa unei opţiuni strategice noi, cele ale Europei maritime trebuie şi ele să hotărască dacă bătrâna „comunitate euro-atlantică” mai are vreun viitor sau dacă nu cumva ar fi mai bine să încerce să devină capul de pod occidental al ansamblului de cooperare Eurasia-Africa, ce pare tot mai solid conturat la orizont.

Mai 2010

Traducere din franceză de Teodora Dumitru

Versiunea originală a textului a apărut în revista „La Pensée libre”, nr. 31 (http://lapenseelibre.fr/N31.aspx). Traducerea a fost realizată cu acordul autorului, prin amabilitatea lui Claude Karnoouh.

Bruno Drweski este istoric, politolog, director al secţiunii poloneze a „L’Institut national des Langues et Civilisations orientales (INALCO), secretar general al „Appel franco-arabe”, fost redactor-şef al „La Pensée”, membru în redacţiile publicaţiilor: „La nouvelle Alternative”, „Outre-terre/ Geopolitical Affairs”, „Revue d’études slaves”, „Studia Politologica (Annales Universitatis Paedagogicae Cracoviensis)”, „Utopie critique”.

NOTE:

(1) O treime din conducerea partidului prezidenţial „Lege şi Dreptate”, şefii altor partide poloneze, printre ei fostul ministru „social-democrat” şi „ex-comunist” al Apărării – care a implicat Polonia în războiul împotriva Irak-ului, mai mulţi lideri ai unor asociaţii de foşti combatanţi şi, pe lângă grupul oamenilor politici, totalitatea statului major al armatei şi toate armele – ceea ce reprezintă pentru statul polonez o pierdere cu atât mai grea cu cât, în democraţiile de azi, e uşor să improvizezi o conducere politică fără aptitudini anume, însă meseria de militar, mai ales într-un post de conducere, nu se poate improviza şi necesită o formare autentică şi o lungă experienţă.
Mai trebuie pusă la socoteală şi moartea preşedintelui Băncii Naţionale a Poloniei, „independentă” însă legată de reţelele financiare internaţionale – fapt care, în aceste momente de restrişte financiară, nu e în favoarea stabilităţii sale. Dreapta tradiţionalistă atlantistă, „stânga ex-comunistă” atlantistă, armata „ex-comunistă” atlantistă, banca „independentă” de orice control naţional… Dacă destinul, sau poate demiurgul cel rău, ar fi avut în cătare toate simbolurile poloneze de după 1989, lângă Katyn, unde a dispărut floarea Poloniei „arhaice” de dinainte de 1939, n-ar fi nimerit-o mai bine…
(2) Să luăm aminte la faptul că, în acord cu unele sondaje de opinie, marea majoritate a polonezilor a fost surprinsă favorabil de reacţia Rusiei faţă de eveniment şi ar fi avut mai degrabă tendinţa de a vedea în accident o greşeală înainte de toate comisă de polonezi. O fracţiune de opinie estimează, în schimb, că o parte din vină – involuntară – o poartă  ruşii, iar o mică minoritate merge până la a imagina o conspiraţie fie de origine rusească, fie chiar imputabilă partidului primului ministru polonez.
(3) Să observăm că şefii statelor vecine Poloniei au făcut toţi efortul de a veni, ca şi aceia din ţări considerate în mod curent „îndepărtate” de Occident, chiar state inamice (Iran, ţările din Golful Persic). Să observăm şi că delegaţia palestiniană a avut timp să vină, în vreme ce delegaţia israeliană nu. Faptul merită o atenţie sporită cu atât mai mult cu cât preşedintele Lech Kaczynski, în cel mai recent sejur al său în Israel, îşi manifestase – prin câteva gesturi simbolice – simpatia pentru poporul evreu şi pentru statul Israel. În acest context, se vede clar că statele aliniate în umbra Statelor Unite s-au mulţumit să urmeze exemplul „fratelui mai mare”, fie că erau situate în apropiere sau mai departe de Polonia (Europa occidentală, Pakistan, Kuweit, Afganistanul lui Karzai, Coreea de Sud, Serbia, Croaţia, Egipt, Bulgaria, Grecia, Canada etc….).
Să notăm şi că televiziunea poloneză l-a arătat pe preşedintele Obama făcând sport la Washington în ziua ceremoniilor de înhumare, semn că atitudinea aliatului american n-a trecut neobservat. Trebuie totuşi menţionată o excepţie de importantă de la aceste concluzii. Toate delegaţiile asiatice par să fi renunţat (sau să fi plecat urechea la prognozele climatice grave ce veneau dinspre Europa sau America?), fie că era vorba de Japonia, Coreea de Sud sau China.
(4) Chiar procesul de la Nürnberg, dacă a răspuns în mod sigur aşteptării victimelor furiei hitleriste, n-a rămas mai puţin un proces care n-a putut fi declanşat decât în momentul în care Reich-ul nazist a fost distrus şi în condiţii care nu au permis examinarea faptelor în toată amploarea lor şi participarea echitabilă a tuturor reprezentanţilor popoarelor-victime ale ocupaţiei naziste. E evident de ce un asemenea proces nu putea avea loc înaintea desfiinţării  regimului anterior, fiindcă era nevoie ca puterile zilei să-şi poată pronunţa acuzaţiile într-un mod care lor să nu le aducă niciun prejudiciu.
(5) cf. volumul specialistului italian în filosofia dreptului şi apropiat al Partito della Rifondazione comunista, Danilo Zolo, „De Nuremberg à Bagdad ou la justice des vainqueurs” [„De la Nürnberg la Bagdad sau justiţia învingătorilor”], Jacqueline Chambond, 2009.
(6) Serviciul de spionaj militar sovietic.
(7) Jan Karski, „Mon témoignage devant le monde – Histoire d’un État clandestin” [„Mărturia mea în faţa lumii – Istoria unui stat clandestin”], R. Laffont, Paris, 2010, pp. 323-332.
(8) Dintre operele de natură ideologică, chiar dacă prezintă şi interpretează uneori în mod unilateral şi decontextualizat elemente verificabile sau dovedite, cu erori demonstrând o anume apetenţă pentru cifrele macabre şi conform unei manière de lucru pe care noi l-am califica drept „neo-stahanovist”, cităm: Stéphane Courtois (coord.), „Le Livre noir du communisme – Crimes, terreur, répression”, R. Laffont, Paris, 1997, 846 p. [tradusă în româneşte – „Cartea neagră a comunismului” – la Editura Humanitas, 1998]. Volumul continuă, pe teritoriul statisticilor şi al simplificărilor istorice, lucrarea ideologică care a pregătit atmosfera acestui proces al „învingătorilor”, semnată de François Furet, „Le Passé d’une illusion – essai sur l’idée communiste au XXe siècle”, R. Laffont/Calmann-Lévy, Paris, 1995, 580p. [v. şi traducerea românească „Trecutul unei iluzii”, Editura Humanitas, 1996.]
În răspăr cu succesul mediatic bine organizat în favoarea „Cărţii negre a comunismului”, voi cita un volum mult mai puţin analizat de presă, acela coordonat de Jean Suret-Canal, „Le Livre noir du capitalisme” [„Cartea neagră a capitalismului”], Le temps des cerises Paris, 2002, 464 p., şi mai ales o lucrare publicată în Polonia (dar încă netradusă în Franţa) de un istoric polonez, care pune sub semnul întrebării cifrele şi interpretările din „Cartea neagră a comunismului”, în special pe cele privind perioada 1917-1923, dar care abordează şi exagerările privind epoca stalinistă şi tăcerea relativă din jurul „democraţiilor liberale coloniale”: e vorba de volumul lui Andrzej Witkowicz, „Wokol terroru bialego i czerwonego 1917-1923”, Varsovie, Ksiazka i Prasa – Biblioteka Le Monde diplomatique, 2008, 517 p.
(9). A. Witkowicz, op. cit., p. 476-478.
(10) A. Witkowicz, op. cit., capitolul „O jezyki przesady” (despre limbajul exagerării), pp. 455-487.
(11) Pentru a sesiza cât e de îndopat cu informaţii tendenţioase publicul occidental, pentru inocularea ideii că, în afara nebuniei „islamiste” şi „sectare”, incomprehensibile, a irakienilor, ei înşişi încă „şi mai sectari” în comparaţie cu „raţionalii occidentali”, totul e calm şi frumos în această ţară – servită pe tavă de acum încolo rechinilor finanţei mondiale – ar fi bine să consultaţi şi site-urile care transmit informaţii despre forţa şi amploarea rezistenţei patriotice irakiene, între altele: <http://www.heyetnet.org/eng/index.php>; <http://www.iraq-war.ru>; <http://www.brusselstribunal.org>, <http://www.france-irak-actualite.com/article-resistance-irakienne-l-omerta-mediatique-49639061.html>.
(12) Vezi Bruno Drweski, „Polongne – Russie: Mythes, réalités et perspectives”, în „La Pologne”, coord. François Bafoil, Fayard-Ceri, Paris, 2007, pp. 459-476, şi „La Russie des Polonais ou l’obligation de sortir des clichés historiques”, în „Outre-terre – Revue française de géopolitique”, n°4, avril 2003, p. 214-226.
(13) Vezi Zbigniew Brzezinski, „Le grand échiquier. L’Amérique et le reste du monde”, Hachette, Paris, 2000, 273 p.
(14) Subliniem că, în lumina ultimelor alegeri regionale din Rusia şi a crizei economice mondiale care a atins şi Rusia, s-a observat o întărire a Partidului Comunist. În acest context, se înţelege de ce tandemul Putin-Medvedev, care a jucat până acum pe coarda nostalgică, a puterii statale staliniste, în momentul restaurării puterii statului, acum, când e vorba de repunerea pe tapet a unor revendicări sociale, este mai mult interesată de partitura anti-comunistă. În aceste condiţii, difuzarea în două părţi, la o oră de maximă audienţă, la televiziunea naţională, a filmului lui Wajda „Katyn” a însemnat prinderea a doi iepuri dintr-odată: o răcire de moment a ardorilor neocomuniste în Rusia şi flatarea opiniei poloneze, mereu sensibile la succesul producţiilor sale cinematografice pe scenele internaţionale, mai ales când tratează subiecte extrase din martirologia naţională.
(15) Să nu uităm că dacă comuniştii polonezi au ştiut să atragă sprijinul unei părţi a militanţilor socialişti şi agrarieni, s-au priceput şi că creeze o mică mişcare catolică tradiţionalistă, „PAX”, provenită explicit din extrema dreaptă naţionalistă interbelică şi existentă până după 1989.