In Observator cultural, la rubrica mai tot timpul interesanta a d-sale, Liviu Ornea porneste de la cateva texte publicate in ultimul timp in Cultura

În ultima vreme, citesc cu mare interes articolele unor oameni de stînga, publicate mai ales în revista Cultura. Şi discuţiile stîrnite, pe blogul revistei, de aceste articole sînt pasionante. Iar analizele, mai ales cea mai recentă, a lui Ovidiu Ţichindeleanu, mi se par foarte convingătoare.

pentru a pune cateva intrebari – carora le cam si raspunde :

Ce înţeleg eu din textele lor, ca nespecialist, ca unul care nu a citit Marx cu creionul în mînă şi nici n-are lecturi serioase de filozofie, e că marxismul şi-a păstrat mare parte din puterea explicativă. Din păcate, aş zice, pentru că asta înseamnă că societatea capitalistă n-a evoluat prea mult de la Marx încoace, din moment ce concepte introduse atunci, cu referire directă la sistemul economic de atunci, sînt, în continuare, operante. Sau, poate, pentru că sistemul acesta conţine, într-adevăr, în el, esenţa răului pe care marxiştii îl tot denunţă – dacă acest rău n-o fi cumva consubstanţial fiinţei umane, nu doar sistemului capitalist. Oricum, articolele pe care le-am citit au marele merit că încearcă să ofere o viziune articulată şi critică asupra societăţii de azi, pornind de la o grilă teoretică aplicată consecvent. Merit incontestabil care, însă, îşi conţine şi limitările.

…………………………………………………………………………………………………………………………..

Odată întreprinsă critica sistemului capitalist, odată demonstrat şi demontat mecanismul pervers care-l pune în mişcare, după ce am explicat funcţionarea exploatării, inevitabilitatea perpetuării sărăciei în unele componente ale sistemului – ce urmează?Autorii articolelor la care mă refer, şi nu doar ei, înţelepţi, se feresc să dea soluţia. Dar ea e conţinută, cumva, în text. Pentru că nu e vorba despre contribuţii strict teoretice, de cele mai multe ori se porneşte de la starea de fapt de la noi şi de acum. Şi toate demonstraţiile converg spre concluzia că sistemul nu poate fi reformat, că, aşa cum spuneam, răul e profund, nici o cîrpeală (recte criză rezolvată) nu-l va elimina. Şi-atunci ce facem? Aş vrea un răspuns în termeni de politici economice, sociale, pentru că eu trăiesc acum şi aici şi aş vrea ca măcar copiii mei să trăiască mai bine. Ce-i de făcut? Revoluţia permanentă, oricît l-aş iubi pe Moustaki, nu-mi surîde. Soluţiile globale sugerate implicit, prin evidenţierea cauzelor răului actual, sînt de tip socialist: rol major al statului în economie, naţionalizări etc. Le-am testat deja, cu rezultatul ştiut. Şi asta e o altă mare problemă a acestor autori. Reuşesc cu toţii să aibă o privire din avion asupra socialismului pe care unii dintre noi nu l-am uitat, îi tot văd părţile bune, sau opresc discuţia spunînd că ce-am avut noi şi ceilalţi nefericiţi n-a fost comunism. Argument falacios: dacă cel real nu era comunism, ci capitalism de stat sau cum vor ei să-i spună, atunci despre ce vorbim? Despre o potenţialitate, o ficţiune numită comunism? Ficţiune căreia ar fi bine să încercăm să-i dăm trup? Ne întoarcem la revoluţie; mulţumesc, nu. Pe de altă parte, şi argumentele aduse în favoarea lucrurilor bune făcute în comunismul acela real mi se par şubrede. Cred că au fost foarte puţine lucrurile bune făcute din impuls ideologic, care pot fi atribuite socialismului (deşi e imposibil de demonstrat că nu s-ar fi făcut şi altfel). Mă gîndesc, de pildă, la electrificare şi la industrializare – despre cea din urmă, mulţi au de pus şi întrebări. În rest, cred că ce a fost bun şi bine s-a datorat firescului unor oameni normali. Odată trecută perioada aurorală, sistemul a funcţionat în regim de croazieră, birocratic, în multe posturi de decizie şi nu numai au fost şi oameni bine pregătiţi care au înţeles să-şi facă treaba conştiincios, fără nici o condiţionare ideologică.

Liviu Ornea, Stanga. Intrebari, in Observator cultural, nr. 539, 27 august 2010