„Pamantul e un mecanism de reciclare ce functioneaza de o treime din varsta universului”, scrie „The Economist”, analizand un studiu publicat recent in revista „Nature”. Microbii si plantele extrag, la nesfarsit, carbonul, azotul si oxigenul din atmosfera, pentru a le reda sub diferite forme, apa se evaporeaza din oceane, revine sub forma de ploaie pe pamant si se scurge iar in oceane; si chiar lucrurile considerate de stiintele naturale drept stabile, imuabile, sunt si ele, se pare, supuse unei schimbari perpetue.

„In centrul Pamantului, sub munti si oceane si sub crusta subtire si fragila, sub mantaua ce curge lent si sub miezul extern bolborositor, din fier lichid, se afla un miez intern solid. Daca ceva din planeta parea lipsit de orice sansa de a lua parte la acest proces de reciclare nesfarsita, ai putea spune ca aceasta minge de metal, de 1 200 de kilometri in diametru, strivita din toate directiile de greutatea unei intregi planete, ar fi acel lucru – un pivot central dens si imobil in jurul caruia se invarteste tot restul”, scrie „The Economist”. Insa studiul recent publicat de trei oameni de stiinta de la Universitatea Josephj Fourier din Grenoble a dat peste cap aceasta viziune conventionala.

Pana acum, singura schimbare suferita de miezul intern parea a fi continua sa ingrosare, datorata racirii Pamantului, prin „inghetarea” miezului lichid, extern. Racirea face ca miezul intern sa isi adauge aproximativ 30 de centimetri intr-un secol. Aceasta racire da nastere si circulatiei lente a mantalei, si prin ea modelarii nesfarsite a suprafetei terestre. Noua idee a celor trei cercetatori e insa aceea ca ingrosarea treptata reprezinta diferenta dintre doua procese – un ritm de racire intens compensat de un ritm de topire aproape la fel de ridicat. „Acest concept decurge din ideea, pana acum neexplorata, ca miezul intern sferic e usor asimetric fata de centrul de masa al planetei, astfel incat o parte – cea vestica – e usor mai joasa decat cealalta. Pe partea mai coborata presiunea e mai mare, iar fierul lichid se transforma in solid. Pe partea mai inalta presiunea e mai mica, iar fierul solid se topeste”, arata „The Economist”.

Efectul acestei asimetrii e formarea unui curent: fierul care se adauga miezului interior in vest se misca lent prin acesta pana cand se topeste, in est. Intregul ciclu al fierului, pana la retopirea sa in miezul exterior, ar fi de 80 de milioane de ani. Acest model ar putea explica anumite ciudatenii ale miezului dur – precum aceea ca undele seismice trec prin el altfel cand il strabat de la nord la sud, si altfel de la est la vest. Acest comportament ar putea avea implicatii dincolo de miezul dur – putand ajuta la explicarea, in detaliu, a circulatiei din miezul exterior si, astfel, la stabilirea felului in care campul magnetic terestru variaza, in timp.

De ce ar fi insa aceste amanunte stiintifice relativ anoste interesante pentru publicul larg? „Odata ce lumea e vazuta ca un ansamblu de cicluri, si nu ca unul de obiecte e mai usor sa ne imaginam modalitati interesante prin care acestea se suprapun precum dintii unor roti zimtate. Ciclul carbonului influenteaza ritmul in care muntii se scufunda in mari, circulatia de adancime a apelor oceanice guverneaza topirea si miscarea calotelor de gheata s.a.m.d.”, scrie „The Economist”.

Efectul acestei teorii ar fi, asadar, acela de a intari o estetica, sau chiar o ideologie a planetei vazute „ca un motor neobosit de schimbari autoreglabile”.  O astfel de ideologie ar putea fi „un ghid folositor pentru modul in care am putea aborda impacturile inevitabile ale unei civilizatii tehnologice de mari proportii asupra planetei pe care o locuieste: in timp ce prudenta ne sfatuieste sa minimalizam aceste impacturi, o reprezentare a felului in care planeta functioneaza ne sugereaza ca a ne asigura ca sistemele naturale pot sa le faca fata, ca ele pot deveni parte a circuitului natural e la fel de important”.

Si, in aceasta viziune, miezul intern, alaturi de alte lucruri ce ar parea cat se poate de solide, precum Muntii Himalaia sau chiar precum planeta insasi, nu mai sunt obiecte sau locuri, ci sunt procese, in perpetua miscare.