Ospitalitatea românească

DAN UNGUREANU

În cîntul VI din Iliada, troianul Glaukos se luptă cu aheul Diomede. Glaukos e curajos, iar Diomede îl întreabă dacă nu cumva pogoară din zei. Glaukos îi spune că e fiul lui Hippolochos, nepotul lui Bellerophon.

Diomedes îi spune că Bellerophon a fost oaspetele bunicului său, Oineus, după care adaugă : deci eu îţi voi fi oaspete în Argos, iar tu mie în Licia. După care făcură schimb de armuri, Diomede dînd una de bronz, şi primind una de aur (de unsprezece ori mai scumpă, cum ne informează Homer, cu meschinătate).

Această ospitalitate care creează o prietenie – o prietenie care trece peste generaţii – este, antropologic, rară.

A apărut ca protecţie a călătorilor în teritoriu ostil. Oricine poate fi, în deşert, alternativ gazdă şi oaspete. Ospitalitatea de tip xenia e derivată din ospitalitatea beduină : aşa cum în deşert călătorul e supus permanent pericolelor, în Antichitate, călătorul care vine într-un oraş are mult mai puţine drepturi legale ca un localnic (spre deosebire de situaţia de azi). El nu are drepturi decît prin gazda sa. Ospeţia era atît de importantă, încît Zeus însuşi era patronul ospeţiei. Ospitalitatea de tip xenia e oarecum diferită de ospitalitatea de tip beduin : ospitalitatea beduină nu creează obligaţii sau legături pe termen lung.

În Roma antică, primirea cetăţeniei romane era dificilă. Numeroşii străini stabiliţi aici devin clientes, clienţi ai unor patroni. Patronul e un patrician, nu neapărat bogat, ci cu drepturi civice depline, pe care străinul nu le are. Relaţia de clientelat e o relaţie de schimb, foloase materiale contra drepturi legale.

Oriunde în lume călătorul şi străinul e vulnerabil. În ţările cu administraţie ineficientă, străinul călător e încă şi mai vulnerabil ; el nu are drepturi egale cu localnicii. Ospitalitatea, un fel de înfiere/năşire temporară, e un paleativ al situaţiei. Ea creează un cîştig reciproc : străinul călător capătă drepturi suplimentare ; gazda îşi afirmă capacitatea de a proteja pe cineva.

Putem distinge trei faze :

1)      Ospitalitatea beduină : în deşert nu există poliţie. Călătorul este apărat doar de gazdă împotriva oricui. Drepturile sale sînt sacre. Gazda se aşteaptă la acelaşi tratament din partea oaspetelui atunci cînd călătoreşte.

2)      Xenia greacă. În oraşele antice, drepturile legale ale călătorilor sînt extrem de precare. Devenind oaspetele cuiva, călătorul îşi creează o înrudire virtuală, şi obţine drepturi legale asemănătoare cu cele ale cetăţeanului.

3)      Clientelismul roman. Străinul stabilit într-un oraş devine clientul unui patrician cu drepturi civice depline. Patronul îşi apără clientul şi devine intermediarul clientului în raporturile sale cu autorităţile.

4)      Prietenia de tip oriental : prietenia se instaurează între egali. Prietenii trebuie să îşi folosească influenţa publică unul în favoarea celuilalt. Clientelismul nu diferă de prietenie decît prin asimetrie : în raporturile de clientelism (1) statutul social al celor două persoane e diferit şi (2) serviciile făcute reciproc sînt diferite (vot contra protecţie, de exemplu).

5)      Corupţia e situaţia în care patronul nu mai e o persoană privată, fie şi influentă, ci (1) demnitar public ; şi clientul (2) nu mai cere servicii pentru sine, ci pentru terţe persoane, contra unor foloase materiale. Clientelismul este un schimb reciproc de servicii de natură diferită, dar totuşi, schimb de servicii. Corupţia este situaţia în care patronul nu mai primeşte în schimb servicii, pe termen lung, ci primeşte foloase materiale, imediat. Corupţia derivă din clientelism.

Ospitalitatea românească e înrudită – antropologic – cu ξενία, xenía greacă, ospitalitate pentru străini care creează o legătură de prietenie pe termen lung.

România ca un fel de Mexic

Clientelismul apare în ţările în care nu toată lumea are aceleaşi drepturi civice. Patronul apără drepturile legale ale clientului ; clientul confirmă public puterea politică a patronului, şi votează cu acesta (în cazul în care există alegeri). Corupţia este interacţiunea între mecanismele de putere recunoscute şi mecanismele de putere informale.

Clientelismul este, pentru categoriile defavorizate, un mod de acces la diverse pîrghii de asistenţă socială la care lipsa de instrucţie şi de familiaritate nu le permite accesul direct. Clientelismul apare acolo unde (1) nu există o separare reală a puterilor în stat şi (2) mentalitatea este autoritară.

În Mexic, patronii se numesc caciques, în Filipino, bosses, în România, baroni locali. Mafia are şi ea un rol important de mediator politic. Diferenţa între sistemul clientelar şi sistemul mafiot e că în sistemul clientelar, baronul local îşi extrage puterea dintr-un grup (1) superior lui (partidul politic, autoritatea locală) care e (2) legitim. Caciquismo, compadrazgo, padronazgo sînt diversele nume sub care apare clientelismul.

„Unele din monopolurile de stat sînt concesionate pe bani, dar regula e să fie cedate gratis sau pentru un preţ nominal, preţul real fiind încasat sub formă de sprijin politic. Domeniul public e vîndut în suprafeţe imense, preţul nominal fiind de o sută de centavos pe hectar. Dar guvernul nu vinde nici unei firme sau unei persoane care n-a fost selecţionată înainte. Cu alte cuvinte, domeniul public nu e oferit tuturor în termeni egali. Concesiuni publice în valoare de milioane de dolari – cum ar fi folosirea apei unui rîu pentru irigaţii sau pentru producerea de curent, sau alte monopoluri, au fost date, dar nu la întîmplare. Acestea sînt moneda cu care se cumpără sprijinul politic, şi ca atare vorbim de mită, pur şi simplu. Programele sociale nu se întreprind niciodată pentru îmbunătăţirea vieţii populaţiei, ci pentru a asigura poziţia guvernului. De exemplu, Banca Agricolă : dacă citim articolele de ziar despre scopul băncii, ne-am închipui că guvernul s-a lansat într-un program gigantic de a ajuta ţăranii expropriaţi să se apuce din nou de agricultură. Scopul e de fapt de a ajuta latifundiarii cei mai bogaţi. De doi ani de cînd banca activează, nu a acordat împrumut vreunei ferme care are sub o mie de hectare. S-au dat milioane pentru proiecte de irigaţii, dar totdeauna sume peste suta de mii de dolari. În SUA, fermierii sînt o clasă umilă ; în Mexic, fermierul tipic e un latifundiar. Din cauza privilegiilor acordate de guvern, zona rurală este încă feudală. Baronii (the barons) sînt mai bogaţi şi mai puternici decît aristocraţii dinainte de Revoluţia franceză, iar plebea mai săracă şi mai necăjită. /…/ Diaz încurajează investiţiile de capital străin, fiindcă aceasta înseamnă sprijinul guvernelor străine. Investitorii americani se înţeleg mai bine cu Diaz decît cu însuşi guvernul american. Diaz a intrat în parteneriat direct cu anumite concerne străine, cărora le-a acordat anumite privilegii speciale pe care nu le-a dat nici măcar milionarilor lui. Aceste parteneriate străine i-au dat legitimitate şi ajutor internaţional regimului său. Fiind sigur că trupele străine vor interveni în favoarea sa a fost una din puternicele forţe care i-au împiedicat pe mexicani să îndepărteze un conducător care s-a impus prin arme. (John Kenneth Turner, Barbarous Mexico, 1910)

Cum şi unde apare clientelismul ?

Clientelismul apare în ţările cu mentalitate autoritară, inegalitate socială mare (de obicei, ţări cu dezechilibru între populaţia urbană şi rurală) şi economie sub-dezvoltată, de auto-suficienţă, unde agenţii economici nu au o piaţă suficientă şi depind de comenzile de stat, şi analfabetism ori înapoiere. Clientelismul e incompatibil cu democraţia.

Clientelismul e la fel de opus economiei de piaţă ca şi comunismul. Clientelismul afectează distribuţia eficace a resurselor.

Autoritatea, în statele clientelare, e personală, nu ţine de instituţii. Ideea de delegare a puterii nu există, cum nu există nici ideea de separare a puterilor. Funcţionarul unei instituţii nu poate fi tras la răspundere de superiorii lui pentru a nu fi eliberat o autorizaţie sau alt act administrativ. Instituţia de stat nu funcţionează pe principiul eficacităţii. Conducătorii nu răspund în faţa grupului – instituţie sau partid. Aceasta este esenţa autoritarismului. În democraţie, conducătorii aparţin partidelor sau instituţiilor, faţă de care dau seamă ; în autoritarism, conducătorii sînt instituţia, nu dau seamă nimănui.

În mentalităţile democratice, conducătorul unei instituţii răspunde faţă de superiorii săi. Conducătorii partidelor sînt responsabili faţă de membrii de partid pentru succesul sau insuccesul în alegeri. În mentalităţile clientelare, adevăraţii suporteri sînt invizibili, iar deciziile politice sînt luate în secret.

Atunci cînd etica unui popor e particularistă şi nu universalistă, partidele nu se pot coaliza în jurul unei ideologii (fiindcă mentalitatea e incapabilă de a-şi regla comportamentul după legi şi reguli universale). Partidele se vor coaliza deci în jurul unor personalităţi, nu a unor ideologii. De asemenea, sciziunile din partid au loc din cauza conflictelor de persoane şi interese, nu a conflictelor ideologice.

Partidele, în aceste ţări, sînt clientéle care au dat în metastază.

Societatea civilă e slabă sau inexistentă atunci cînd mentalitatea nu e egalitară, ci autoritară. Autoritarismul şi societatea civilă se exclud reciproc.

Corupţia e de două feluri : a obţine drepturi legale contra unei şpăgi ; a obţine drepturi ilegale contra voturi. Primul tip de corupţie, a obţine drepturi legale contra şpăgii, apare atunci cînd birocraţia e ineficace. Ea e doar mediul de cultură pe care se dezvoltă corupţia de tipul secund, obţinerea de drepturi ilegale – nu contra şpagă, ci contra servicii electorale.

Există corupţie strict pecuniară (a obţine un permis legal contra şpagă) care nu creează relaţii de complicitate pe termen lung, şi corupţie care creează relaţii durabile. Relaţiile de putere apar chiar în închisoare. S-ar putea crede că deţinuţii sînt cu toţii (1) lipsiţi de putere (2) în mod egal ; în realitate, unii au putere, alţii nu, iar cei slabi plătesc celor puternici.

În feudalism vasalul nu-şi alege seniorul, şi e legat de glie ; în clientelism, clientul îşi alege patronul. Dar clientelismul este tot o continuare a feudalismului. În feudalism, vasalul îi datorează seniorului oşteni, în caz de război. În clientelism, clientul îi datorează patronului fonduri electorale şi votanţi, în caz de alegeri.

Inegalitate, democraţie, indice Gini

Clientelismul apare atunci cînd este imposibilă apariţia unei clase de mijloc, şi societatea se polarizează în bogaţi şi săraci ; Turcia are de două ori mai mulţi miliardari decît Elveţia (sau Franţa sau Italia sau Spania). Cehia, deşi are un PIB pe locuitor dublu faţă de România, nu are mai mulţi miliardari. România are unul din cei mai mari indici de inegalitate din Europa. Indicele Gini, măsura inegalităţii din societate, e invers proporţional cu gradul de democraţie, şi direct proporţional cu gradul de corupţie şi clientelism al unei ţări. Indicele Gini al României a trecut de la 23 în 1990, la 33 în 2010, una din cele mai mari creşteri a inegalităţii din Europa. Diferenţa dintre salariile cele mai mari din România şi cele mai mici e de 1 la 20. Primul procent dintre români cîştigă la fel de mult ca ultimii 20 %. Acesta este motivul pentru care nu s-a născut şi nu există o clasă de mijloc, singura capabilă să creeze o societate civilă, singura capabilă să dea naştere democraţiei.

Ce înseamnă 20 : 1 ? Înseamnă că pe 15 ianuarie, cînd încă n-au fost aruncaţi brazii, un procent din români au cîştigat deja cît vor cîştiga 20 % muncind tot anul. Acest procent e cel care organizează festivităţi populare cu mici, fasole şi ţuică la alegeri. Primele două procente cîştigă cît ultimii 27 %. Primii 2 % contează politic tot atît cît ultimii 27 %, care sînt clientelă, masă de manevră a primilor. Primii 5 % cîştigă cît ultimii 50 %. Primii cinci la sută îşi asigură rotaţia la putere prin alegeri libere, pe care ei le organizează : ei plătesc afişele, mititeii şi taraful.

Sănătatea românilor se deteriorează : rata cancerului a crescut cu 17 % în ultimii 20 de ani, în vreme ce ea a scăzut în Europa occidentală.

Germanii sînt reci

România va fi pururi un stat clientelar. Românii sînt un popor de oameni calzi, prietenoşi şi ospitalieri. Brutalitatea colectivă a României este însumarea bunătăţilor, mărinimiilor, iertărilor, hatîrurilor individuale. O lingură de apă de mare e liniştită şi pasivă. Milioane de linguri de apă de mare provoacă uragane şi îneacă vapoare. Individual, românii sînt îngăduitori şi prietenoşi, răbdători şi concesivi, indulgenţi. În ansamblu, instituţiile lor nu funcţionează.

„Comunismul se va înfăptui cînd fiecare cetăţean sovietic va avea o cunoştinţă la măcelărie” zicea o butadă. În regimul clientelar, situaţia ideală va apărea cînd fiecare cetăţean va avea o cunoştinţă la primărie, la prefectură sau la Palatul Victoria.

Schimbarea legilor şi a instituţiilor, integrarea în Europa sînt necesare, dar nu sînt suficiente. Schimbarea mentalităţii ar fi potrivită, dar ea e imposibilă. Românii nu vor da niciodată restul exact. Există români sufletişti, români inimoşi, români de ispravă ; români punctuali, corecţi şi exacţi nu vor exista niciodată. Occidentul a plătit un preţ afectiv imens pînă a obţinut eficienţa sa industrială şi spiritul de echitate.

Românii nu sînt gata să plătească acest preţ. Românii nu sînt gata să rupă lanţul slăbiciunilor.

Corupţia NU e în altă parte. Corupţia nu e decît un subprodus al clientelismului, care e un subprodus metabolic al prieteniei, care e odrasla ospitalităţii. Nu poate fi eradicată corupţia, care se prelinge din clientelism, care picură din prietenie, care vine din ospitalitate.

Glaukos primeşte fără să clipească platoşa de bronz a lui Diomede, şi-i dă fără să ezite platoşa lui de aur.

Fac parte din două oştiri care se luptă crîncen, dar ei nu pot să se urască şi nu se vor bate unul cu altul. Fac un schimb care economic pare păgubos, dar asta nu-i deranjează. Diomede îi întinde lui Glaukos platoşa fără să se codească. Glaukos o primeşte fără să se codească. Prietenia lor e mai puternică decît legile războiului şi legile economiei.

Europa occidentală este în rostul modern : oştenii se bat, impersonal, ca membri ai armatelor, nu stau de vorbă cu adversarii, nu fraternizează. România este în rostul homeric al Iliadei, de acum trei mii de ani, cînd soldaţii se opresc în luptă, stau de vorbă, schimbă daruri, şi se hotărăsc să se evite unul pe celălalt. În numele prieteniei.