Cu privire la raportul ICCV din 10 iunie 2010

Ana BAZAC

Şi degringolada economică şi, mai ales, lupta pentru putere au condus la o euforie a „criticii” stării actuale a României. Deoarece guvernul actual de dreapta explicită, pe de o parte, nu face decât să continue logica de până acum a economiei – căci ar fi greu să se susţină că dezindustrializarea, retragerea statului, îndatorarea, formarea „primului milion despre care nu este cazul să-i chestionezi mijloacele de înfiripare” (Ion Iliescu) prin exploatarea, da, exploatarea forţei de muncă ar fi o creaţie a lui Boc sau a lui Băsescu – iar pe de altă parte, caută să reducă privilegiile unor categorii birocratice care au constituit împreună cu noua mare burghezie iscată din sânul lor corupt sistemul de putere şi de dirijare a „consensului naţional”post 1989, „stânga” are motive serioase să-şi arate indignarea şi să bombardeze publicul cu mesajul că doar re-venirea sa la putere salvează ţara.

Un vector al acestui mesaj vrea să fie şi recentul Raport social al Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii „După 20 de ani: opţiuni pentru România”, 10 iunie 2010, http://www.iccv.ro/ICCV_Romania_dupa_20_de_ani.pdf. Ideea de bază este că reducerea salariilor, impozitarea pensiilor şi reducerea serviciilor sociale, promovate de guvernul actual este greşită. Aşa este. Dar autorii nu discută aceste politici decât în termenii vinei acestui guvern. Nu numai că nu se arată continuitatea strategică a politicii de după decembrie 1989 – deci vina întregii clase politice – ci, mai ales, nu se spune şi cum, pe ce bază, ar putea un guvern, inclusiv dezirabilul, pentru autori, PSD, să răstoarne acest trend al politicii? De unde bani pentru ca filarmonicile şi muzeele să funcţioneze în continuare, sănătatea şi învăţământul să aibă performanţe mai mari iar pensiile şi salariile să revină măcar, dacă nu chiar şi să crească? Raportul nu spune un cuvânt despre această condiţie esenţială a unei politici bune, iar această înfăţişare a documentului îl anulează caracterul ştiinţific (în pofida schemelor şi graficelor, preluate, despre nivelul de trai) şi îl transformă într-un instrument de propagandă politică cu pretenţii. Oare nu au avertizat după 1989 destui cercetători din lume, dacă nu toţi marxişti, cel puţin democraţi că urma, prin schimbarea care a dat doar un respiro capitalismului vestic, „un fel de capitalism primitiv de secol XVIII”?

Raportul deplânge costul social – sărăcirea, inegalităţile galopante, dezagregarea socială – al „tranziţiei spre economia de piaţă şi democraţie” asumate entuziast de întreaga clasă politică şi, mai ales, de partea sa conducătoare din 1990 începând, social-democrată. Dar această poziţie a Raportului este uşor jenantă pentru coordonatorul său principal, dl. Cătălin Zamfir, fost ministru al Muncii tocmai într-un guvern PSD, guvernul Roman. Căci asta înseamnă că dl. Zamfir şi-a co-asumat răspunderea faţă de politica acestuia. Iar faptul că volumele publicate de domnia sa şi Rapoartele Institutului pe care îl patronează au tot evidenţiat fapte contradictorii – deci au criticat ca vitejii după război – fără a menţiona nici cu o iotă cauzele lor profunde şi vinile concrete arată numai cum este în realitate sociologia românească. În bună parte, redusă la sondaje, vândute într-un fel sau într-altul, şi redusă la reliefarea unor cauze intermediare, legate de prima înfăţişare a faptelor menţionate. Desigur că asta este o caricatură de sociologie: Durkheim spunea că o cercetare ale cărei concluzii sunt cunoscute de la premisele ei nu merită să fie făcută. De aceea, sociologia eroică a părinţilor ei fondatori a constat şi în evidenţierea cauzelor structurale, a canavalei sociale determinante.

Dacă într-adevăr sistemul public de asigurări sociale este un contract – sfânt ca orice alt contract, de exemplu ca garantarea de către stat a proprietăţii private, în numele căreia s-a retrocedat pe drept şi pe nedrept, tot ce trebuia şi tot ce nu trebuia, transformând şi îndeplinirea acestui contract în industrie aducătoare de profituri private şi spoliere a ţării – atunci cum de nu se spune nimic despre distrugerea din 1990 începând şi cu bună ştiinţă a fondului de asigurări sociale? Ca şi a altor fonduri, de fapt. Cum poţi să pretinzi respectarea contractului de asigurări sociale dacă nu vorbeşti despre condiţiile necesare acestei respectări?

Nu vreo obsesie privind învinovăţirea concretă a actorilor politici post 1989 susţine punctul de vedere din acest articol. Deşi minima morală cere ca, cel puţin la nivelul teoriei, fiecare act politic să fie caracterizat după consecinţele sale, iar iresponsabilitatea actorilor să fie dată publicităţii. Aşa cum o cere de altfel principiul democraţiei moderne.

Pe de o parte, Raportul insistă asupra faptului că din 2004 economia românească a fost într-o fază de creştere susţinută până la actuala criză începută în 2008. Pe de altă parte, spune că „presiunea deficitului extern a fost înlăturată prin privatizări strategice, investiţii străine şi export de forţă de muncă. Creşterea din acei ani a fost posibilă prin expansiunea masivă a creditării (şi, astfel, a îndatorării populaţiei şi firmelor). Plata datoriilor private făcute atunci a fost practic trecută la datoria publică prin acordul cu FMI din 2009”. Sociologia din Raport descrie – şi descrie corect, desigur – dar nu teoretizează. Dacă ar fi făcut-o, ar fi trebuit să apară lipsa de spirit anticipativ elementar al decidenţilor, din 1990 începând: căci privatizările, în beneficiul românilor sau străinilor, au fost socotite, inclusiv în al doilea mandat Iliescu (2000-2004), drept nu doar dovadă a alinierii la capitalism şi uitare a oricăror „utopii” ale bunurilor comune ci şi sursă principală a veniturilor statului. Dar după ce-ai vândut tot, ce mai faci? Întreaga clasă politică post 1989, şi nu doar PDL, a internalizat convingerea că veniturile din industrie ar avea o aură demodată – dar marile holdinguri mondiale din lume şi ţările legate de acestea nu consideră astfel, nu? – şi că, deci, boom-ul imobiliar pentru mall-uri şi vile pe locul desuetelor fabrici, unităţi agricole de stat şi instituţii de cercetare ar aduce câştiguri private şi venituri ale statului mai grase. Exportul masiv de forţă de muncă a avut loc, într-adevăr, mai târziu, dar el a început din primii ani de după 1990, pe măsură ce fabricile şi locurile de muncă se desfiinţau. Şi oare nu întreaga clasă politică – inclusiv PSD care era „în opoziţie” din 2004 – s-a complăcut în iluzia că jocul piramidal pe care îl reprezintă o creditare lipsită de surse de înapoiere a banilor ar fi fost dovada că „suntem pe drumul cel bun”?

Şi de ce „rămâne deschisă întrebarea în ce măsură costurile sociale ale tranziţiei au fost inevitabile sau dacă opţiuni politice greşite le-au generat sau accentuat”? Cum este posibil ca o analiză ştiinţifică să nu schiţeze măcar răspunsuri la această întrebare? Dar linia politică implicită în care este construit şi acest Raport este aceea de a sugera că ar fi adevărată mai degrabă prima parte a formulării de mai sus (că raportul internaţional de forţe şi puterea prea mică a României în faţa coloşilor internaţionali ar reprezenta un destin inexorabil). Promotorii acestei linii politice se feresc cu totul de orice ar aduce aminte oamenilor de adevărul fabulei lui Grigore Alexandrescu: dacă toporul nu are coadă, el nu poate tăia pădurea.

Nu cumva uşoara demonizare a FMI şi a Băncii Mondiale – instituţii capitaliste şi, în plus, bancare, deci interesate să-şi primească înapoi, şi încă profitabil, banii pe care-i împrumută – face parte din strategia ideologică de înlăturare a înţelegerii că, în mod concret, principala vină o poartă forţele interne ce au vrut să-şi asigure susţinerea celor din afară vânzând ţara la propriu (dar vânzând-o în condiţii dezavantajoase, nu la timpul potrivit ci numai după ce membrii birocraţiei interne au muls-o şi i-au redus valoarea)? Iar această strategie nu este oare una de permanentizare a dominaţiei?

Simpla descriere corectă a stării de lucruri – sărăcia, situaţia comparativ cu ţările Uniunii Europene etc. – nu înseamnă, încă, ştiinţă. Ordonarea puzzle-ului de cauze şi argumentarea raţionalistă (mergând, deci, pe firul demonstraţiilor şi al autocriticii propriilor prezumţii) sunt elementele care îndreptăţesc considerarea unui text drept lucrare ştiinţifică. A vorbi, de exemplu, despre scăderea pensiilor fără să se amintească de tendinţa de scădere a valorii reale a pensiilor în întregul Occident ca urmare a neo-liberalismului din ultimele decenii – propagat de ansamblul forţelor politice „frecventabile”, deci inclusiv de social-democraţi, indiferent de lozinci – denotă o ciudată orbire din partea unor cercetători ai unei instituţii din Academia Română.

În general, nu există vreo idee în Raport care să nu fi fost discutată anterior şi în lucrări ştiinţifice şi în mass media: iar la nivel popular toate aceste idei constituie un secret al lui Polichinelle. Şi atunci ne putem întreba cum de intelectuali de stânga, sincer interesaţi de problemele sociale, consideră Raportul drept de referinţă pentru propria lor poziţie? Numai pentru că are prestigiul instituţiei?

Mesajul Raportului ilustrează confuzia ideologică de tip social-democrat: anticomunismul este implicit, iar dacă organizarea socială prezentă nu prea mai poate fi descrisă ca „cea mai bună dintre lumile posibile” (Leibniz), concluzia este că, oricum, este singura posibilă şi că, poate, schimbarea guvernului va…

Anticomunismul implicit apare prin excluderea cu totul din câmpul problematic a privilegiilor. Iată, se spune că „socialismul românesc a creat, în condiţiile unui standard modest de viaţă, plin de lipsuri înjositoare…”, ca şi cum capitalismul ar fi lipsit în principiu de aceste lipsuri şi, mai ales, fără să se arate când şi cum sunt lipsurile înjositoare. Desigur că ele sunt mereu, dar nu cumva standardul modest de viaţă este resimţit cu atât mai înjositor cu cât diferenţele sociale sunt mai adânci? Nu cumva caracterul înjositor al lipsurilor de dinainte de 1989 a fost accentuat de duplicitatea morală a celor care predicau egalitatea socială şi respectul demnităţii fiecăruia şi al tuturor, dar care se comportau ca „burghezia roşie” înfierată demult de Lenin? (Şi nu cumva este anticomunism faptul că vechiul sistem a fost „apărat” la tv de playboy-ii „epocii de aur” şi reciclaţi în social-democraţi în maniera miştocărească a celor care îşi permit orice deoarece şi înainte îşi permiteau?)

Nu cumva Raportul ar fi trebuit să lege sărăcirea populaţiei din 1990 începând de formarea noilor diferenţe sociale, inclusiv prin creşterea privilegiilor categoriilor din politică, administraţie şi magistratură? Nu cumva datele „sub limita de 65% din salariul mediu se află în prezent circa jumătate dintre salariaţi faţă de o cincime în 1989. În acelaşi timp, la limita superioară, peste dublul salariului mediu sunt 8% dintre salariaţi, faţă de numai 2% în 1989” infirmă simpla caracterizare a „socialismului” ca înjositor, faţă de capitalism? Nu cumva iniţiativa PDL de reducere a acestor privilegii – indiferent dacă din cauza crizei, din moment ce nici PSD şi nici PNL nu au fost de acord cu această iniţiativă – a fost bine primită de populaţie, din moment ce majoritatea a votat pentru ea la referendumul şi la alegerile din toamna lui 2009? Nu cumva Raportul ar fi trebuit să arate că politica de reducere a privilegiilor – deşi înfăptuită de un guvern de dreapta explicită, deci în mod contradictoriu şi limitat – este totuşi una care contribuie nu numai la veniturile statului, deci la îmblânzirea posibilă a austerităţii ci şi la reducerea unor motive ca majoritatea salariaţilor şi pensionarilor să se simtă înjosită? Şi, în orice caz, că această politică este, în fond, o simplă dar necesară parte a modernizării?

Şi atunci? Nu cumva Raportul ar fi trebuit să arate că starea de sărăcie descrisă ridică problema – lăsată deschisă, fireşte – legitimităţii întregii politici de după decembrie 1989?

Timid, în două subsoluri de pe la sfârşit, Raportul menţionează că „toate guvernele au practicat un laissez faire naiv”. Iar soluţiile sugerate sunt: să nu se scadă cheltuielile bune (salariile bugetarilor, bursele, pensiile) ci cele proaste. Din păcate, aici se spune doar: „Birocraţia excesivă costă statul şi populaţia, având drept consecinţă şi blocajul administrativ. Este vital să ne orientăm după priorităţi. Sunt activităţi care pot fi amânate şi trebuie să concentrăm puţinele resurse pe direcţiile vitale”. Este mult prea puţin, dacă nu avem în vedere că, pur şi simplu, autorii nu sunt calificaţi să discute aceste probleme. Dar atunci, de ce îşi intitulează capitolul „Deficitul public: surse şi soluţii”?

Apoteoza este nu numai bla bla („Investiţia în om este o investiţie în bunăstare”), ci de-a dreptul reacţionară: „Nu ‚reforma clasei politice’ este calea, ci responsabilizarea ei, în primul rând prin clarificarea responsabilităţilor instituţiilor publice şi raţionalitatea construcţiei publice”. Adică tendinţa manifestată de majoritatea populaţiei de refuz general al acestei clase ar fi rea, oamenii ar trebui să se complacă în continuare în sistemul de alternanţă periodică a unor reprezentanţi care nu s-au lăsat până acum responsabilizaţi, dar de acum încolo, prin „clarificarea responsabilităţilor instituţiilor publice şi raţionalitatea construcţiei publice”, va fi ok. Halal! Ca în n rapoarte şi discursuri de până acum se spune că „singura şansă a României este raţionalitatea, responsabilitatea şi o nouă solidaritate”: la care suntem invitaţi de episcopii, Andreea Marin, teledonuri şi scandaluri. Şi, putem să critică guvernul actual – şi, evident, avem motive să o facem – dar ce rost are să fim Gică contra şi la „opoziţia” care, nu-i aşa, se apropie de puterea care va permite, din nou (vezi doar perioada 2000-2008), îngroparea unor hoţii „legale”?