Câteva remarci cu privire la comunism şi anticomunism

ANA BAZAC

1) Dincolo de discuţii teoretice mult prea savante, legate de structura relaţiilor şi de coincidenţa unor valori opuse – înainte de toate, capitalismul nu duce automat la comunism (şi nici chiar la socialism, dacă ne gândim la acesta ca „primă fază”). Dacă cei de stânga nu sunt consecvenţi, adică nu îşi critică mereu supoziţiile şi nu provoacă dialoguri (adică a întreba şi a răspunde în moduri diferite), după cum nu-şi analizează drumul prin prisma metodei dialectice şi a idealului comunist totodată, ei nu pot antrena schimbări semnificative ale gândirii oamenilor. Conştiinţa pentru sine (cum spunea Marx) a clasei mondiale a celor care trebuie să-şi vândă forţa de muncă pentru a trăi şi care nu stăpânesc, ca ansamblu/ clasă, ansamblul mijloacelor de existenţă nu se realizează şi rămâne doar în sine: oamenii doar au calitatea de proletari, nu şi conştiinţa de proletari. Are loc, astfel o defazare între condiţiile obiective ale trecerii la comunism (criza societală profundă şi chiar instituţii care reconfigurează elemente din sistemul capitalist) şi cele subiective.

Epoca de astăzi – de tranziţie, o spune toată lumea, deşi nu există acorduri cu privire la tipul şi anvergura tranziţiei – se poate, astfel, prelungi mult timp: criza se adânceşte, oamenii experimentează accentuarea fenomenelor de barbarizare şi, în acelaşi timp, de ocolire a acestora, dar nu există nici un deus ex machina care să schimbe lucrurile radical în locul oamenilor. Revoluţia – adică trecerea conştientă la comunism – are nevoie neapărat de condiţii obiective şi acestea sunt date de logica sistemului capitalist: dar această logică nu duce automat la schimbarea radicală de tip proletar. Marx a pus revoluţia sub semnul lui posse: ea nu mai era o chestiune de utopie (întreaga cercetare a mecanismului economic al capitalismului a fost subordonată, în fond, tocmai ideii că non şi anticapitalismul sunt posibile), dar cerea efortul de conştiinţă al oamenilor. Lenin a menţionat şi el aceasta: „Ar fi o greşeală să credem că atunci când, în virtutea condiţiilor dezvoltării social-economice, revoluţia este pe deplin matură, clasele revoluţionare dispun întotdeauna de forţă suficientă pentru a o înfăptui… Revoluţia poate să se fi maturizat, dar forţele creatorilor ei revoluţionari se pot dovedi insuficiente pentru înfăptuirea ei; în acest caz, societatea începe să se descompună şi acest proces de descompunere durează uneori decenii de-a rândul”[i].

Şi atunci? În faţa uriaşului proces de control capitalist al conştiinţelor, oamenii trebuie să se opună: să nu abdice de la a gândi.

Conştiinţa proletară, inerent revoluţionară – să o numim astfel, căci denumirea nu şi-a pierdut defel puterea de semnificaţie – trebuie să gândească alert, consecvent, permanent, în interconexiune globală. De oamenii care se încordează în acest proces depinde viitorul omenirii însuşi, căci ei pot să prevină înrăutăţirea lucrurilor, deturnarea lor spre război şi distrugere a umanităţii. Căci şi această deturnare capitalistă însăşi este urmarea logicii sistemului. Semnul lui posse se află şi aici: nu există predeterminarea traiectoriilor, după cum nu are nici un rost să ne bazăm pe simţul de precauţie al omului care l-a făcut până acum să rezolve mereu lucrurile.

2) A discuta despre obiective: ele trebuie să fie confruntate cu proiectul comunist. Şi, deoarece acest proiect include conştiinţa procesualităţii, obiectivele sunt şi ele minimale şi maximale. Urmărirea obiectivelor începe de la cele minimale, iar acestea sunt cele banale, izvorâte din concepţia iluministă. Desigur că obiectivele minimaliste nu sunt cele care vizează accederea la putere în orice condiţii, ci numai acelea care constituie paşi spre proiectul comunist.

Din acest punct de vedere, un obiectiv minimalist este realizarea valorilor moderne ca atare, egalitatea în faţa legii şi minimizarea (dacă nu chiar desfiinţarea) privilegiilor. Or, iată că un partid de dreapta explicită, PDL, motivat de criza economică şi de nevoia de legitimare publică (oamenii fiind exasperaţi de corupţie, nepotism şi crearea unor legi cu dedicaţie pentru a privilegia unele categorii sociale), a iniţiat atacul împotriva privilegiilor. Şi sub presiunea propriei clientele şi a apartenenţei sale la dreapta, PDL are o atitudine contradictorie faţă de reducerea privilegiilor (de exemplu, cele ale clerului rămân neschimbate). Dar faptul că a impus pensii potrivit principiului contributivităţii este deja mare lucru. PSD şi PNL au fost împotrivă. Ce poate face, însă, o stângă consecventă, una care urmăreşte proiectul comunist? Să fie de acord cu obiectivul reducerii privilegiilor şi să preseze pentru aplicarea deplină a abolirii privilegiilor.

Alături de discursul dreptei privind necesitatea ordinii sociale, o stângă consecventă trebuie să arate care sunt condiţiile acestei ordini: să se detaşeze de cadrul şi instrumentele dreptei, şi să insiste pentru respectarea legii de către toţi şi în transparenţă, după cum să arate că prevenirea infracţiunilor şi a violenţei de jos implică nu mai multă violenţă de sus ci realizarea drepturilor economice şi sociale şi a unei oferte culturale cât mai puţin marcate de kitsch şi valoarea consumismului generator de „fericire paradoxală” (Lipovetsky[ii]).

3) Criza economică actuală împreună cu fenomenele de război din lume reprezintă modalităţi de „distrugere creatoare” (Schumpeter) a forţelor de producţie tocmai pentru ca să creeze un nou „spaţiu vital” pentru creşterea economică/ profitul capitalului (Marx)[iii]. În acest sens, orice teorie a unei reveniri care nu ţine seama de preţurile plătite de populaţia mondială, de deteriorarea mediului, de creşterea concurenţei internaţionale şi a conflictualităţii, ci se focalizează exclusiv asupra unei creşteri a economiei naţionale legate de partenerii regionali – în speranţa unei reveniri a valorii salariilor şi pensiilor –, este opusă unei gândiri de stânga.

4) Dacă stânga nu evoluează spre autocritică şi consecvenţă, nevoia de radicalism a populaţiilor exasperate se converteşte spre unul fals, care nu face decât să prezerve raporturile de dominaţie.

Perioada interbelică este un exemplu. Stânga a fost slabă (nu este locul aici să discutăm de ce şi cum s-a manifestat această slăbiciune): pe acest teren, a înflorit extrema-dreaptă. Opoziţia faţă de extrema-dreaptă a fost tot una înscrisă în logica dominaţiei: opoziţia faţă de „cel mai mare rău”. (Dar, să nu uităm că opoziţia la fascism a avut loc târziu şi după ce stânga dovedise că nu este în stare să îndrăznească (ceea ce înseamnă, în mod unitar, depăşind fracţionarea sa în secte, după cum şi depăşind colaboraţionismul, ca să formulăm repede poziţia social-democraţiei), aşadar să îndrăznească să propună concret populaţiilor reprezentate o alternativă socială la democraţia capitalistă şi la concurenţa proprietăţii fragmentate. Ca urmare, antifascismul a fost, în fond, ineficient, indiferent de cât eroism au dat dovadă milioane de oameni pentru a învinge fascismul[iv]). Deoarece extrema-dreaptă a fost cel mai mare rău, rezultatul antifascismului a putut să fie numai re-întoarcerea la bunul capitalism democratic (ale cărui contradicţii au fost, totuşi, rădăcina fascismului). Doar în Est antifascismul a dus, în continuarea îndrăznelii leniniste, la încercarea de a anula capitalismul.

Modelul capitalist de reacţie la problemele sociale este tocmai cel mai mare rău în momentul respectiv. Acest model refuză perspectiva autocritică a agenţilor şi conduce la perpetuarea sistemului prin trecere de la un mare rău împotriva căruia se luptă la alt mare rău ce provoacă opoziţiile.

Astăzi, o bună parte a nevoii de radicalism a maselor este convertită în forme religioase[v]. Numai dacă aceste forme antrenează şi opoziţia la imperialism atunci acesta ajunge să i se opună ca fiind cel mai mare rău. Modelul capitalist de reacţie la problemele sociale se poate vedea în propaganda dominantă împotriva fundamentalismului islamic: fundamentalismul talibanilor afgani a fost socotit de către imperialism drept mai bun decât socialismul introdus anterior. Atunci când acest fundamentalism a început să se opună şi americanilor, el a devenit cel mai mare rău, iar guvernul „democratic” şi corupt impus dce învingători drept „victoria democraţiei”.

[i] ) V.I. Lenin, „Ultimul cuvânt al tacticii „iskriste” sau farsa alegerilor ca un nou motiv al insurecţiei” (1905), in Opere complete, vol. 11, Bucureşti, Editura Politică, 1962, p. 365-366. Or, Opere, vol. 9, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură Politică, 1955, p. 361.

[ii] Gilles Lipovetsky, Fericirea paradoxală. Eseu asupra societăţii de hiperconsum (2006). Iaşi, Polirom, 2007.

[iii] Vezi şi Naomi Klein, The Shock Doctrine: The Rise of Disaster Capitalism (2007) Random House of Canada, 2008.

[iv] Vezi şi Ana Bazac, „Can anti-fascism still play a role? Case Study: Romania”, Critique, Routledge, Francis & Taylor Groups, nr. 38, 2006, p.61-80.

[v] Vezi şi Slavoj Žižek, la http://www.spiegel.de/international/zeitgeist/0,1518,705164,00.html.