The Losers by Sylvain White

review de CATALIN OLARU

Curiozitatea la care face apel titlul acestei premiere de vara ramane intacta si dupa cele 97 de minute de film. De ce The Losers si nu altcumva, Dumnezeu stie.

Secventele de lupta ar fi aratat la fel regizate de un gamer care a vazut de prea multe ori „Commando” cu Arnold Schwartzenegger. Daca la realizarea filmului a colaborat vreun consultant militar, aportul lui se va fi limitat la atribuirea de grade celor cinci „loseri” si la studiul amanuntit al seriilor Bond si Misiune imposibila. Lupta dintre Clay si Aisha e reeditarea infruntarii din „Goldeneye” dintre 007 si Xenia Onatopp, tot de acolo e baza aeriana a lui Max, ale carui ambitii le-a nutrit Elliot Carver inaintea lui, in „Tomorrrow Never Dies” (1997).

Nuantele sunt pentru loseri

Interpretat de Jason Patric, negativul lui „The Losers” e un Ernst Stavros Blofeld mai tanar si mai nevropat. Asemeni acestuia, asemeni lui Dr. No, Emilio Largo, Max Zorin, Renard sau Le Chiffre din seria Bond, personajul negativ din filmul lui Sylvain White e marcat de un handicap fizic direct observabil, in cazul de fata mana mutilata. Altfel spus, e atat de rau, incat rautatea asta se vede cu ochiul liber.

Daca, in basmele romanesti, omul cel span poarta pecetea unui betesug fizic, aceasta se intampla pentru a echilibra cat de cat balanta: negativul basmelor se bizuie pe viclenie, pozitivul, pe propriul sau curaj si pe lupta drepta. Astfel prevenit, protagonistul, desi nu face de regula absolut nimic, macar il recunoaste pe span ca fiind un posibil pericol, amintindu-si de povata paterna (si ignorand-o). Mainile mecanice ale lui Dr. No din primul Bond si mana inmanusata a lui Max sunt insemnul rautatii lor absolute, cu diferenta ca, in cel de-al doilea caz, acest insemn nu ii ajuta pe „loseri” sa inteleaga ce ii poate pielea personajului lui Patric si, inarmandu-se cu arsenalul adecvat, sa triumfe, ci e mai degraba gandit pentru un al treilea membru al ecuatiei: publicul.

In acelasi timp, nu trec zece minute din film si „the losers” salveaza un autobuz intreg de copii de la moarte sigura, riscandu-si ei insisi viata. In cadrul acestei operatiuni de salvare, Clay, Cougar, Jensen, Rogue si Pooch ucid vagoane de anonimi, dar asta nu prea mai conteaza, atata timp cat copiii au fost salvati. Aceste stridente care deschid filmul primeaza asupra putinelor informatii pe care le mai primim pe parcurs (despre „loseri” sau despre Max) si le acopera cu succes pe acelea pe care nu le mai primim deloc. E simplu: cei cinci au salvat copiii si au toate membrele intregi, deci sunt buni, in timp ce personajul lui Patric i-a omorat si are o mana diforma, deci e rau.

Nivelul bate actul

Desi are nume de gen de joc video, „Shoot’Em Up” arata ca o ecranizare a unei benzi desenate (sau cel putin ca ceea ce stim noi ca ar trebui sa fie o astfel de ecranizare, de la „Sin City” incoace). „The Losers” chiar e o ecranizare a unei benzi desenate, dar arata ca un joc video. La un moment dat vedem fragmente intregi dintr-o lupta prin ochii unuia dintre participanti, in afara de adversar, care incaseaza lovituri cu nemiluita, nu vedem decat pumnii agresorului. Nu e un artificiu de filmare, e o perspectiva elementara – singura – in jocurile first person shooter. Cand cei cinci iau cu asalt o coloana de blindate, eforturile lor de a-si camufla intentiile sunt minime. Jensen se deghizeaza in vanzator ambulant de hot dog, Clay arunca o fumigena si cam atat, trag cu totii de la cativa metri distanta cu tot felul de tunuri mai mari sau mai mici, nimeni nu-i vede. E invizibilitatea pe care o capeti in unele jocuri (sau o redare doar cu numele a modului stealth). Cand echipa de mercenari ucide toata populatia adulta a unei tabere de teroristi, pe fiecare inamic doborat il vedem cu freeze frame in momentul impactului, de la Max Payne e o conditie sine qua non pentru orice shooter case se respecta, in timp ce eliberarea ostaticilor e un moment la fel de familiar jucatorului de Counterstrike precum sunt meciurile de fotbal vazute cu prietenii in reclamele la bere.

Simplist si datorand mai mult genului shooter decat cinema-ului de actiune, „The Losers” e deseori mai explicit decat e cazul. Tot felul de chestii care n-au cum sa treaca pe langa noi sunt marcate si prin dialog, tautologie suparatoare si care ascunde o parere nu foarte buna a scenaristilor Peter Berg si James Vanderbilt despre publicul lor.

Ca un meci de fotbal cu un comentariu inept, „The Losers” nu pierde cine stie ce vazut fara sonor.