<cititi si Alexandru Polgár: Popor din chinuiala si mizerie>

In revista 22, care a preluat articolul „Marxism histrionic (G. M. Tamás & Co.)” de pe blogul lui Vladimir Tismaneanu, G. M. Tamás publica un raspuns amplu, din care reproduc urmatoarea paralela intre mostenirea fascismului & cea lasata de comunism:

(…) de ce credeţi că în fantezia populară fascismul apare ca înspăimântător, dar impresionant, iar „comunismul“ (ca amintire istorică, deci capitalismul de stat planificat şi represiv) ca ridicol, ca ruda săracă? Uniformele, decoraţiile, simbolurile şi ritualurile naziste sunt în miezul subculturilor sadomasohiste hetero- şi homosexuale, au un anumit glamour ameninţător, eleganţa coregrafiei militarizate şi sportive din filmele lui Leni Riefensthal – şi eleganţa paralelă a operei de filosofie politică şi jurisprudenţă a lui Carl Schmitt – exercită o atracţie erotică, intelectuală, simbolică (de altminteri, depolitizată) pentru puterea absolută, glacială, distantă şi determinată numai de sine însăşi, fără discuţii şi contradicţii, o atracţie pentru extazul umilirii irezistibile, pure, necomplicate de rezistenţe puţin arătoase. „Comunismul“ apare caraghios, neîndemânatic, neprofesional, batjocorit ca în Parcul statuilor socialiste de lângă Budapesta, în uzul parodic al cuvintelor „tovarăş“, „gazeta de perete“, „organe de partid“, „dialectică“ etc., a devenit sinonimul prostiei, provincialismului, al înapoierii, dispreţuit în ciuda asasinatelor de masă, a torturii, a mobilizării sociale gigantice.

La un nivel superficial, diferenţa dintre „fascism“ şi „comunism“ este diferenţa dintre Occident şi Orient: Occidentul este şi astăzi impunător, iar Orientul este privit de sus ca putoare şi dezordine. „Comunismul“ a fost singura tentativă (în perioada modernă) a Orientului de a face istorie universală. Aceasta e de netolerat.

Dar este mult mai important că moştenirea fascismului, care este împărtăşită de toate sistemele politice coerente, chiar fără caracteristici făţiş tiranice – Statul, Naţiunea, Stăpânirea, Armata, Superioritatea, Disciplina, Rasa Albă, Ierarhia, Pedeapsa, Jertfa de Sânge, Bărbăţia, Magisteriul, Graniţa –, supravieţuieşte şi în condiţii democratice (numai forma exagerată nazistă a fost învinsă, care are totuşi avantajul simbolic, logic şi cultural al perfecţiei duse până la imposibil), întruchipează în termeni freudieni triumful principiului realităţii în faţa învingerii inevitabile a principiului plăcerii utopice. Cum toată lumea serioasă ştie, libertatea şi egalitatea sunt nişte visuri. La polul opus în felul cel mai radical ideii libertare şi egalitare este, desigur, „fascismul“, metafora dominanţei şi domnirii.

În ceea ce priveşte „comunismul“, el a fost dublu învins. Departe de a-şi realiza obiectivele ideale, mişcarea comunistă cu tot eroismul său cumplit n-a creat decât un capitalism de stat planificat, birocratic, redistribuitor şi represiv – cu toate că a surghiunit toate elitele tradiţionale şi ereditare şi a pus plebei în fruntea statului şi a aclamat poporul, munca fizică: aceasta este o rană vizibilă şi astăzi pentru clasa domnitoare actuală, o ameninţare mortală, răsturnarea ierarhiei de valori: o conducere de pantofari şi strungari, în locul conducerii normale de jurişti, ofiţeri şi învăţaţi, explicat ca o revoltă dezgustătoare, vulgară a maselor împotriva calităţii şi selecţiei care o întemeiază – un capitalism de stat care era rezultatul sinuciderii mişcării, anume al contrarevoluţiei staliniene. Apoi, capitalismul de stat a fost învins de capitalismul de piaţă, „liberal“ şi „democratic“, pentru foştii mei amici disidenţi, restabilirea normalităţii şi a continuităţii istoriei subliniat europene (sună puţin reacţionar şi arian, nu-i aşa?).

Ideile simbolice ale comunismului – Spontaneitatea; o Lume Fără Închisori, Şcoli, Spitale, Case de Nebuni, Cazarme, Frontiere Naţionale; Darul; Iubirea în Locul Moralei şi Legii; Neregula; Dezinstituţionalizarea; o Societate Fără Clase; Creativitatea; Vacanţa; Lenevia; Bucuria Orgasmică; Sfârşitul Separării Culturii; Totul în Posesia Tuturor, Inclusiv Metafizica, Muzica de Cameră, Ştiinţa Celestă şi Poezia lui Mallarmé; Sfârşitul Familiei, Religiei, Statului şi Proprietăţii de Orice Fel, Nu Numai Private; Sfârşitul Diferenţei Dintre Bărbaţi şi Femei, Greci şi Evrei; Producţia Subordonată Nevoilor şi Nu a Expansiunii Capitalului Devenit de Sine Stătător; Preferinţa Pentru Timpul Liber Asupra Muncii; Hedonism Cotidian în Locul Ascezei Acumulative – se află în irealitatea imediată. Ele nu sunt, nu pot să fie niciodată ideologia şefilor.

Ele sunt în mod clar idei nerealizate, anarhice, subversive. Nu numai contrastul banal, dar nemărturisit între o armată de mujici zdrenţăroşi, de mizerabili estici puturoşi şi o Wehrmacht şi Waffen SS elegantă, curată, disciplinată, o forţă de învingători înalţi, blonzi, cu ochii albaştri, mirosind frumos, care te fac să-ţi doreşti violul propriu (o fantasmă perversă a puterii), dar mai ales contrastul dintre ordinea realităţii şi dezordinea dorinţei – cu toate că, bineînţeles, dorinţa este reală, însă societatea noastră face totul să ne convingă că este doar imaginară – face imposibil ca idealul permanent eşuat, o evanghelie telurică, să apară triumfant. Deci lumea râde. Râde de Rousseau, de Kant, de Marx. Şi va râde şi de aceste rânduri.

Bolşevicii leninişti au strigat cândva: tremuraţi, că ajungem la putere. Eu nici măcar nu vă spun: tremuraţi, că nu ajungem la putere. Cum spunea un graffito anarhist pe zidurile Budapestei: nicio putere nimănui.

G. M. Tamás, Un delict de opinie, in revista 22