blog.revistacultura.ro

Anticomunismul – boala capitalismului senil

CLAUDE KARNOOUH

In Romania, ca peste tot in Europa ex-comunista, de douazeci de ani anticomunismul mediatico-spectacular sau academic a devenit un soi de deus ex machina al tuturor celor care aspira sa patrunda in diverse grupuri autointitulate „elite intelectuale”. Insa dincolo, in Vest, a face profesiune de credinta anticomunista, asa cum o practica de cateva decenii „stanga”-caviar, tine de simulacrele specifice postmodernitatii care, pe fondul unui nihilism generalizat, se apropie tot mai mult de stadiul post-ideologic si post-istoric in care se gasesc toti indivizii pregatiti mai degraba sa se stranga si sa aplaude cutare trupa de urlatori pop-rock, decat sa manifesteze impotriva politicilor de austeritate si de pauperizare impuse de marii maestri ai capitalului.

De un sfert de secol, anticomunismele caviar, de „stanga” si de dreapta, deschid portile unor cariere, bine remunerate, de profesori, de cercetatori, de jurnalisti, favorizeaza dobandirea unor burse de studiu in strainatate ori accesarea de fonduri europene, prilejuiesc invitatii la tot felul de colocvii si congrese, unde oficiantii, instalati in salile de conferinta ale cutaror hoteluri de lux, repeta ad nauseam aceleasi cuvinte, aceleasi fraze, aceleasi argumente – pe scurt, toate cliseele arhifolosite pentru incondeierea totalitarismului rosu. Pentru ca apoi sa retraga bine-mersi intre faldurile unei compasiuni sinistre, mascandu-si indiferenta si insensibilitatea fata de necazurile concrete ale celor aflati la cheremul puterilor dictatoriale de orice fel, inclusiv al dictaturii democratice aflate in relatie cu exploatarea capitalista.

Ca dovada: luati aminte la silentiumul prin care aceste suflete mari inteleg sa raspunda  consecintelor umane ale crizei economice din prezent! Dupa liturghiile anticomuniste occidentale din anii 1970-1990 – Razboiul Rece oblige – am asistat, in Est, la acreditarea unor bocitoare oficiale care, la intervale regulate, trambiteaza ceva ce toata lumea stie de cand se potcovea puricele: anume ca regimul comunist, o formula noua – din zorii secolului al XX-lea – iesita din potentialul politico-economic al modernitatii, si-a gasit parghia lui Arhimede (adica posibilitatea unui praxis) in mutatii de o extrema violenta, comparabile cu ale celor doua razboaie mondiale ale secolului al XX-lea. In aceste conditii, in mod banal, instalarea sa la putere (care a durat mai mult sau mai putin, in functie de forta ori de slabiciunea fostelor clase conducatoare) a fost marcata de o serie de actiuni politice de mare cruzime – justificate si articulate in jurul conceptiei fundamentale a determinismului istoric – si de implicatii imediate pentru sociologia politico-economica care a decurs din ea: anume lupta de clasa.

Cat o mai putea insa acest discurs repetitiv, tesut din locuri comune, din poncife si din banalitati prezentate pe post de analiza originala, sa vaicareasca si sa mestece ad infinitum aceleasi lamentatii fara riscul de a-si ridiculiza pe viata autorii?

Din cate stiu eu, violenta face parte din nucleul destinelor mitice si istorice ale societatilor reale, ale tuturor societatilor umane, de la cele mai primitive la cele mai stiintific complexe. Iar acest destin n-a avut prea multe in comun cu cetatile utopice, cladite pe nisipurile miscatoare ale metafizicii, unde rigoarea argumentarii nu tine decat de logica propozitiilor gramaticale. (Ca dovada, esecul total, practic si interpretativ, al kantianismului politic si al „Pacii vesnice”, care trimite mai degraba la o tentativa de protejare a proprietatii private – prin transcendentalizarea legilor constitutionale care o garanteaza.)

Sigur, discursul marxist, in calitatea lui de mostenitor al Luminilor, avea si el in obiectiv o societate ideala, la care urma sa se ajunga dupa eradicarea exploatarii de clasa, adica prin implinirea necesitatii. La nimic de felul acesta nu s-a ajuns insa, pe de o parte din cauza subestimarii din punct de vedere economic si politic a inventivitatii capitalismului si a capacitatii sale de a renaste sub diferite forme ale exploatarii (in special prin incurajarea unui consumism masiv gratie capcanelor creditului – a ceea ce un comentator roman numea, nu fara umor, „Gulagul glamour”); iar pe de alta parte, s-a facut caz de omisiunea (sau  de neputinta!) lui Marx si a succesorilor sai directi (germani si rusi) de a elabora o critica a tehno-stiintei ca ultim bastion al sperantei mesianice intr-o societate secularizata. Or, dimpotriva, ei chiar au propovaduit-o!

In mod sigur, religia a fost opiul popoarelor; in mod sigur, idealismul platonician si german au gandit frumosul, bunul si adevarul prin concepte desprinse de orice contact cu realitatea; in mod sigur, filosofia nu face decat sa interpreteze lumea, in loc sa incerce s-o schimbe (prioritatea teoriei practicii asupra teoriei teoriei). Insa toate acestea nu graiesc nimic despre constrangerile imanente si despre „valorile” transcendente care permit capitalismului industrial si financiar sa se extinda tot mai mult, ca o materializare a metafizicii in faza sa ultima, tehno-stiinta, ca o noua physis intr-o lume redusa nu numai la obiecte produse (vezi Marx, Heidegger, Granel), dar chiar la obiecte consumate in masa (vezi Adorno, Benjamin, Baudrillard, Debord).

Asadar, nu inscenand deploratii asupra unor fapte teribile din istorie, oricat de groaznice ar fi fost, putem spera sa intelegem cate ceva din practicile mortifere ale umanitatii. Fiindca, daca lacramatia ar genera interpretatie, ar fi pana la urma foarte simplu de aflat de ce „Zeus il orbeste pe acela pe care vrea sa-l piarda”. Numai ca, pentru asta, trebuie – cum arata Spinoza –  nici sa plangi, nici sa nu razi: ci sa pricepi. Adica sa te consacri unui exercitiu – foarte dificil pe de o parte si foarte primejdios pe de alta – exercitiul gandirii.

Aici, pe malurile Istrului, toti palavragii (nimeni nu duce lipsa de ei, slava Domnului!) anticomunismului uita ca cei mai multi dintre domniile lor au parinti sau bunici care macar prima tinerete si-au petrecut-o la coada vacii, si ca taman violenta primei faze a comunismului, in care au fost eliminati masiv cei care detineau posturile de putere si au fost create posturi noi, le-a permis lor sa aiba o traiectorie sociala ascendenta – fara precedent in istoria taranilor de langa Dunare… Asa cum scria odata istoricul Marc Bloch, observand comportamentul francezilor dupa infrangerea din 1940: „Oamenii sunt mai aproape de vremurile lor decat de parintii lor”. Sa numim acest comportament „adaptare”, „lasitate” sau atat de omenescul „arivism”. Fiecare sa-i zica cum vrea. Faptul sociologic e insa inconturnabil, iar majoritatea elitelor intelectuale si politice romanesti din prezent sunt copii de tarani, ajunsi dupa cativa ani de studiu cadre, chiar cadre superioare, ale regimului comunist.

N-o sa fiu atat de malitios incat sa conchid ca, intrucat fiicele lor se imbraca de la Zara, iar baietii de la Gucci, domniile lor au devenit burgheji in cel mai plin sens al cuvantului; in cel mai fericit caz, nu sunt decat niste palide còpii… Fiindca, dupa cum peluzele de la Oxford si de la Cambridge au avut nevoie de cinci secole de ingrijiri cotidiene pentru a dobandi acea desime si acea moliciune capabile sa indure apasarea celor mai rigide talpi si, in acelasi timp, sa ofere conditiile unei sieste atat de imbietoare, tot astfel nu se fabrica burghezi (de calitate buna, sau mai proasta – cel  mai adesea) cat ai bate din palme! Multe romane de Balzac ne invata asta, daca le citim cum trebuie (vezi „Père Goriot”, „Les Illusions perdues”, „Splendeurs et misères des courtisanes”).

Pe scurt, toti acesti parveniti care isi canta acum profesia de credinta anticomunista, servindu-si stapanii in calitate de lachei cu norma intreaga, joaca un rol capital in proiectul de amnezie nationala. Ei sunt la microfon pentru a face uitate originile parintilor lor, altfel spus, pentru a ascunde nivelul social de unde au provenit ei si felul in care au fost obtinute aceste transformari sub egida regimului comunist. Despre anii 1930, dumnealor vorbesc ca si cum comunistii ar fi distrus un soi de „paradis”, cladit pe armonie sociala si bunastare si tulburat doar de agitatiile unei stangi comuniste clandestine si insuportabile.

Tot acest zgomot, tot acest vacarm, toata aceasta vaicareala si vociferatie generalizata nu se produce insa decat pentru a trimite in uitare realitati ale societatii romanesti interbelice. Bravii apostoli ai capitalismului hiperliberal, calati pe retorica standard a democratiei, conform cliseelor noului comitet central bruxellez, se fac ca n-au auzit de situatia lamentabila a zonelor rurale romanesti din anii 1930-40 (care concentra 80% din populatie) (1). Ii indemn sa-si scoata dopurile din urechi si-i trimit la numerele revistei „Sociologia romaneasca”, la studiile semnate acolo de echipele de cercetare trimise pe teren de Dimitrie Gusti si conduse de Henri Stahl. Le mai aduc aminte si de vituperatiile tanarului Cioran, de criticile severe ale lui Argetoianu si ale lui Mihail Manoilescu privind atitudinea distructiva a elitelor, sau de textele de mai tarziu ale unor istorici ca Vlad Georgescu si Florin Constantiniu (2). In toate aceste pagini, de atunci si de mai apoi, am descoperit o bizara similaritate intre coruptia si incompetenta elitelor interbelice si o mare parte a esalonului politic si a  intelectualilor publici postcomunisti care oficiaza in prezent („Boierii mintii”).

Asadar, nu „mult zgomot pentru nimic”, ci mult zgomot pentru a uita, pentru a uita si, simultan, pentru a idealiza trecutul ante-comunist mizerabil (cu exceptia catorva realizari tangibile), innegrind in schimb, dincolo de datele realitatii brute, trecutul comunist, progresele sale tehno-economice, sanitare si educationale reale, chiar daca platite de multe ori cu un pret uman prea greu. Or, in mod sigur, nu reconstituind datele unui idealism de vis, pozitiv sau negativ, putem ajunge la ratiunea (sau la lipsa de ratiune!) care i-a indemnat pe oameni sa se indrepte in cutare sau in cutare directie si sa-si verifice optiunile in practica, oricat de mari ar fi fost costurile unei asemenea verificari. Si pentru ca asta se spune de regula doar despre comunism, aduc aminte cititorilor ca intreaga modernitate, in sine, e caracterizata de distrugeri materiale si sociale colosale.

Starea in care ne aflam astazi e o buna dovada: au fost distruse societati, culturi si civilizatii, consecinta a cinci secole de colonizare intensa, cu efecte deosebit de nocive – sa nu le fie cu suparare celor pentru care lumea se reduce la cateva capitale occidentale!; au fost distruse iremediabil valori de patrimoniu (orase rase de pe suprafata pamantului, bombardate, sistematizate, reconstruite pe ruine etc.); au fost devastate ireversibil conditiile naturale de viata, s-au produs ravagii ecologice din pricina industrializarii si a concentrarii pe productivitate si pe profit fara limite discernabile (3).

Pentru a scapa de metehnele de gandire atunci cand examinam comunismul, ne trebuie insa o atitudine radicala, ca aceea demonstrata de filosoful Jacob Taubes (profesor de iudaism si de hermeneutica la Universitatea libera din Berlin) in interpretarea scrierilor lui Carl Schmitt, ale  lui Martin Heidegger sau a nazismului.

Discursul lui Taubes e totalmente scutit de erorile factuale patente si de imbecilitatile moraliste ale unor Farias sau Faye (in ceea ce-l priveste pe Heidegger) sau ale unui Zarka (in privinta lui Schmitt); in schimb e animat de un spirit interogativ cu adevarat radical: cum a fost posibil ca doi dintre cei mai buni trei ganditori ai secolului al XX-lea, poate cei mai radicali si mai profunzi (printre acestia, el il numara intotdeauna si pe Walter Benjamin, comunist si mare admirator al lui Schmitt), sa creada, pentru catva timp, intr-o forma politica dovedita la urma urmei demagogica si populista? Gaseau ei in deciziile politice profunde ale miscarii, dincolo de supa politicianista si de cliseele ei rasiste in modul cel mai vulgar, gaseau ei oare ceva care sa le poata alimenta speranta in salvarea natiunii germane si a intregii Europe?

Taubes raspunde pe indelete la aceasta intrebare, in doua lucrari de dimensiuni mici, consacrate lui Carl Schmitt (4). Cat despre Heidegger, cititorul curios sa citeasca si alte abordari decat mizeriile unor Farias&Faye va afla suficienta materie de gandire daca va parcurge remarcabila sinteza critica a raporturilor lui Heidegger cu nazismul (perioada Rectoratului, 1933) dintr-un text fundamental semnat de Gérard Granel, aparut si in romaneste, la Editura Idea – „Despre universitate”; aici este comentat de pilda celebrul „Discurs al Rectoratului” („Die Selbstbehauptung der Deutschen Universität”). De asemenea, mai poate consulta pe site-ul lapenseelibre.fr, textul semnat de Maximilien Lehugeur, „Martin Heidegger, objet politique non-identifié” (nr. 4, aprilie-mai 2004).

Sa intrebuintam, asadar, acest mod de abordare si in ce priveste comunismul. De ce oare spirite atat de rafinate, de subtile si de educate (Gebildet) ca Walter Benjamin, Berthold Brecht, Lukács ori, in felul sau, Sartre, de ce un poet si un romancier ca Aragon, un pictor ca Picasso au avut, la un moment dat – unii dintre ei chiar intreaga viata –, incredere in comunism si au legat sperante de el, punandu-si inteligenta in serviciul unei critici radicale a capitalismului si actionand de partea baricadei comuniste? Ghiceau oare in acele discursuri, in acele practici politice si culturale ceva care sa le intemeieze credinta intr-un viitor mai bun, intr-un viitor in care sa fie respectat omul atat ca individualitate cat si ca fiinta sociala, inscrisa intr-un socius debarasat, in fine, de stadiul lui „homo homini lupus”, un socius pacific, in care fraternitatea si intrajutorarea sa fi invins eterna lacomie si pofta de castig? Fiindca, nu-i asa?, de fapt aceasta e problema… care nu poate fi solutionata in cele cateva dezbateri universitare dedicate unei mai bune (sau mai putin bune) lecturi a lui Marx si Lenin: in ultima instanta, era vorba de a construi – in mod real – o societate noua, bazata pe fraternitate.

Dar destul cu anacronismele… sa revenim la sfarsitul Primului Razboi Mondial, la criza din interbelic, la Al Doilea Razboi Mondial, inca si mai dezastruos. Sa ne gandim numai la ce au reusit sa faca democratiile burgheze – societati atat de civilizate incat si-au extreminat soldatii-cetateni in apoteoza tehnicii triumfatoare, incat si-au nimicit generatii intregi de tineri in furtunile de otel atat de bine descrise de Ernst Jünger, obligandu-si in masa cetatenii (lucratorul in totalitatea sa – Der Arbeiter, tot dupa Ernst Jünger) la militarizarea ca forma (Gestalt). In epoca, nazismul si comunismul ortodox nu numai ca erau in concurenta directa, dar aveau si ele, fiecare in parte, concurentii sai: atat national-bolsevicii germani, stanga ultra-radicala germana si italiana, cat si disidentii PCF, care imaginau inca o reinnoire a sindicalismuuli revolutionar…

Bref: pe fondul prabusirii regimurilor burgheze, pe fondul enormei mutatii societale aflate in relatie cu efectele socio-psihologice nemaiauzite si nemaiintamplate generate de productia industriala de masa (un exemplu perfect al unei fiinte-pentru-moarte-accelerata!), toata lumea dorea, fiecare in felul sau, o lume mai buna – eterna si insondabila enigma a sufletului omenesc – chiar cu pretul unor sacrificii umane in masa. In deriva istoriei, pe fondul schimbarii funeste a unui ciclu istoric, oamenii cred ca dumnezeul fericirii terestre e o prezenta imediata si ca, la incheierea socotelilor, va sti sa-i recunoasca pe ai sai! Nu e deloc o ratacire a spiritului ceea ce zic, orice ar spune diversi ignoranti gata mereu sa invoce anacronismul permanent, propriu postmodernismului, adica insii care nu gandesc lumea decat in campul unui prezent etern, fara trecut – si deci fara un viitor diferit (a-topic)… Pentru aceia care au trecut mai bine de patru ani prin masacre pe toate fronturile, dupa terminarea Primului Razboi Mondial – un conflict totalmente industrial –, a dori cu ardoare sfarsitul macelului nu insemna nici pe departe un vraf de iluzii sordide.

Insa, a dori fericirea prin declansarea unei violente apocaliptice duce la rezultate-surpriza pentru promotorii acestei actiuni. Nazismul, de pilda, a sucombat din pricina conceptiei sale totalmente metafizice asupra razboiului, care ilustra pana la caricatura incapatanarea facuta din supunere si vanitate, proprie germanilor, pe care Kant o denuntase deja in „Antropologia” sa. Comunismul, la randul sau, a sucombat fiindca a dat nastere, in epoca hipertehnologizarii, unor grupuri socio-economice care nu mai credeau in idealurile sale si care cunosteau – sau intuiau – viciile sale progamatice, preferand – in locul unei renegocieri si reactualizari globale a sistemului pentru a-l ajuta sa faca fata noilor provocari tehnostiintifice din lume – trecerea la capitalism prin lovituri de stat pacifice (cu exceptia Romaniei) si furtul masiv din proprietatea publica pe post de capital de pornire pentru o buna parte a noii elite.

Se prea poate ca o asemenea aducere la zi sa fie dovedita imposibila, in lumina noilor tipuri de a gandi lumea, patrunse in Est cu mult inainte de prabusirea comunismului aici (vorbesc de reviste, jeansi, pop-rock si tigarete americane – pe scurt, de „visul american”)! Iata insa, dupa parerea mea, analiza elementara ce se poate face acestei turnante din istoria noastra hipermoderna, acestui „Scurt secol XX” – pentru a relua formula lui Hobsbawm. Astazi, intrebarea se pune in felul urmator: de ce sa analizam perioada comunista in termeni de razbunare si proceduri avocatesti? De ce sa pui in miscare un discurs anticomunist atata vreme cat regimul in sine a disparut, dar cat cadrele care-l serveau ieri cu supunere reprezinta astazi vechile-noile elite (ciocoii noi) in economie si in politica?

Care sa fie, asadar, functia acestui discurs, a acestor institutii care se comporta ca niste Don Quijoti luptand contra morilor de vant – de vreme ce sistemul in sine nu mai exista? Mai precis spus: ce ascund aceste discursuri incendiare sub abundenta acestui verbiaj repetitiv pana la obscenitate? (Cf. in Romania, textele cvasi-suprarealiste ale dlui Tismaneanu si ale lacheului sau, dl Mihaies, care cheama la cruciada impotriva comunismului!) Pentru a fi insa mai precis decat atat, voi formula astfel chestiunea: care sunt urgentele prezentului pe care acest anticomunism spectacular le oblitereaza, in vreme ce mult mai bine ar fi fost sa le priveasca in genealogia lor, pentru a intelege mai adecvat mersul lucrurilor si al posibilitalor?

Care sunt, de fapt, sfasietoarele probleme ale contemporanilor nostri, ale oamenilor politici, ale managerilor de companii sau ale sindicalistilor? Ce se dezbate la intrunirea G 20? Ce, in afara sportul-spectacol, ocupa undele radio si canalele TV, jurnalele si revistele serioase? Sa fie oare ciuma comunista? Parca nu! Obsesia prezentului, si ea dureaza de ceva vreme, este reducerea nivelului de trai al salariatilor si al pensionarilor, din pricina crizei economice, la nivelul intregii lumi occidentale, si situatia din Orientul Mijlociu. Or, din cate stiu, criza n-au adus-o comunistii si nu ei sunt responsabili de butoiul cu pulbere din Orientul Mijlociu.

Ba din contra: cu participarea elitelor comunismului real, caderea prin implozie a sistemului comunist tardiv a adus o gura de oxigen capitalismului: piete de desfacere, delocalizari, avantaje fiscale enorme, o mana de lucru calificata si ieftina, atat la fata locului cat si mobilizabila prin emigratie, o dezvoltare a politicii de credite sub umbrela unor legi mai putin constrangatoare decat in Occident etc. Vreme de optsprezece ani, Europa de Est si apoi China au permis economiei occidentale sa lupte impotriva scaderii profiturilor instituind – prin alibiul integrarii in UE – un control al oamenilor si al institutiilor la fel de restrictiv ca acela instaurat de URSS in perioada stalinista.

Pentru unii analisti, chiar unii „necontaminati” de idei comuniste, normele impuse de Bruxelles, fie ca sunt de natura economica, pedagogica, culturala in genere, sau tinand de cercetarea stiintifica (mai ales in domeniul umanist) sunt nu numai la fel de restrictive, ci mai mult decat atat: stupide si arogante, ignorand cu totul specificul local, asa cum nici macar directivele de odinioara ale Biroului Politic al PCUS (5) nu reusisera sa fie.

Si daca despre comunismul european real, acela dezvoltat in mai multe faze – de multe ori contradictorii – intre 1948 si 1989, in aria de influenta a URSS (si intre 1917 si 1991 in URSS) nu se mai poate vorbi decat in cartile de analiza istorica, de ce atatea vanatori de vrajitoare pornite impotriva unui dusman imaginar (6) ? Impotriva cui si a ce se ridica, de fapt, europenii de astazi? Pai impotriva FMI, a BCE si a aviditatii bancilor private, a cinismului multinationalelor, a contradictiilor dlui Trichet si a clovneriilor dlui Barroso (7), a discursurilor arogante si jignitoare ale madamei din fruntea Cancelariei germane (singura, dintre conducatorii Europei Occidentale, care si-a facut studiile la o foarte buna scoala de partid din Germania de Est! De aceea stie dumneaei sa le vorbeasca oamenilor cu acel inefabil umor practicat si de Honecker!).

Sa spunem lucrurilor pe nume: anticomunismul din ziua de azi are doua functii esentiale. Prima, pe care am anuntat-o deja in prima parte a acestui articol, este trimiterea in uitare a realitatii istorice interbelice si – analizata pe larg in cele doua lucrari mentionate mai sus, in nota (6) – crearea unei atmosfere de suspiciune menite sa impiedice orice reflectie aprofundata asupra optiunilor comuniste din timpul crizei prelungite a scurtului secol XX,  in intervalul dintre august 1914 si capitularea Japoniei din august 1945. O analiza a acestor optiuni ar putea sa releve ca au existat si lucruri pozitive in faza comunista a Europei, care ar putea fi inca ameliorate, modificate sau transformate, pastrandu-se spiritul initial de pacificare a raporturilor economice. Tocmai aceasta e si ideea excelentului eseu al lui Alexandru Polgár, din „Genealogii ale postcomunismului” (op. cit., pp. 29-48).

Institutele pentru memoria crimelor comunismului detin aceasta functie esentiala: de a dirija perspectiva asupra mortilor, asupra crimelor comunismului, trecand sub tacere pe de o parte de pierderile cauzate de o reala lupta de clasa – care nu va putea fi niciodata redusa la discursurile sforaitoare ale seminarelor universitare si care a fost dintotdeauna teatrul unor conflicte acerbe –, si last but not least, obliterand crimele capitalismului, foarte numeroase si comise de-a lungul unor secole intregi, incepand cu exterminarea amerindienilor si cu comertul sclavilor (sub binecuvantarea Bisericii Catolice, apostolice si romane, si a surorilor sale adversare, bisericile reformate!) si terminand, pentru moment, cu campurile de lupta din Afganistan si din Gaza.

Dar asta nu e tot…

Anticomunismul care infloreste in mediile universitare, printre intelectuali de toate conditiile, in presa si in cea mai mare parte a clasei politice, va fi liantul unei noi clase de paraziti ai statului, delegati sa mentina un fel de control ideologic asupra structurilor si a institutiilor insarcinate cu asigurarea propagandei verdictelor oficiale, politic si istoric corecte. Si, cu aceasta ocazie, sa reducerea la tacere a oricarei disidente, oricat de moderate.

A recunoaste, fara cosmetizari, instalarea mai mult sau mai putin violenta a comunismului in istorie e un fapt legitim, insa trebuie gandit in contextul hiperviolent al Primului Razboi Mondial, pe fondul ravagiilor crizei economice din anii 1930 si al apocalipsei celui de-Al Doilea Razboi Mondial. A eluda acest tip de incadrare inseamna sa cosmetizezi istoria, adica sa obscurizezi factorul politic de dragul unor consideratii moraliste de doi bani.

Or, tocmai: anticomunismul este aceasta operatiune de machiaj, al carei singur scop ramane, la urma urmelor, exonerarea elitelor conducatoare interbelice de responsabilitatea lor covarsitoare in instalarea fascismului si a nazismului. Fiindca, slava Domnului, nu maimutarelile unor Patapievici, Mihaies, Liiceanu sau, mai rau, vicleniile dlui Tismaneanu (care ar trebui sa-si mai puna memoria la teasc si sa afle, din experienta familiala, ce a insemnat fascismul si nazismul in Europa Orientala), nu sforariile lor ridicole, nici ale tinerilor lachei ai domniilor lor, avizi de promovare si folositi pentru treburi murdare, ne vor face sa uitam acele vremuri apocaliptice…

Toata lumea stie ca revolutiile, de orice fel ar fi fost ele, burgheze intai, comuniste apoi si, mai recent, nationaliste trag dupa ele un sir de crime si grozavii. Insa niciodata, dar niciodata, lamentatia, si mai ales aia interesata, nu s-a intersectat cu travaliul gandirii autentice. Dimpotriva, lamentatia a servit dintotdeauna prioritatile puternicilor zilei. Din cate stiu, a se afla in slujba puterii n-a fost niciodata o sarcina a gandirii, ci a politiei (Platon la Siracuza si Heidegger la Freiburg au trait aceasta cruda experienta). Fiindca a gandi inseamna strict a enunta, fara vreo alta ratiune practica imediata decat cea a enuntarii propriu-zise, ceva ce puterea  nu vrea niciodata sa auda: adevarul.

Bucuresti, iunie 2010

Traducere din limba franceza de Teodora Dumitru

Note:

(1) Conversatii private avute cu studenti ai mei, cu tarani si cu muncitori trimisi in somaj dupa 1990 mi-au confirmat, de cele mai multe ori, aceste opinii.

(2) Cf. Bogdan Murgescu, „Romania si Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010)”, Polirom, Iasi, 2010, pp. 268-269 si p. 269, nota 253.

(3) In vartejul propagandei anticomuniste, toti politrucii liberalismului denuntasera ravagiile reale cauzate de industrializarea neinteresata de mediu, pe model sovietic, prin secarea cursurilor de apa si a marilor interioare, desertificand astfel mari suprafete de teren si poluand solurile cu deseuri industriale etc. De ce insa acesti domni nu-si manifesta indignarea si fata de ceea ce ameninta sa devina cea mai mare catastrofa ecologica a timpurilor moderne (incluzand aici Cernobilul); explozia platformei de extractie petroliera apartinand British Petroleum, din Golful Mexic, in dreptul statului Louisiana si mareea de reziduuri care ameninta sa acopere toata regiunea pana in Florida, distrugand toate spatiile salbatice, printre care celebrele lacuri bayous si, iminent, recifele de corali!

(4) Jacob Taubes, „Ad Carl Schmitt. Gegenstrebige Fügung”, 1987, si „Die Politische Theologie des Paulus”, 1993 (unde se gasesc si extrase din conferinta din 1952, „Carl Schmitt, un penseur apocalyptique de la contre-révolution” [„Carl Schmitt, un ganditor apocaliptic al contra-revolutiei”]), volum care a beneficiat de o excelenta traducere in franceza la editura Seuil, Paris, 1999. (Vezi si cele doua traduceri in romaneste din Jacob Taubes, aparute la Editura Tact, „Escatologia occidentala”, traducere de Maria Magdalena Anghelescu, postfata de Martin Treml, 2008, si „Teologia dupa revolutia copernicana”, traducere de Andrei State si George State, prefata de Claudiu Veres, 2009, n. trad.)

(5) Vezi in legatura cu acest subiect ravagiile pedagogice si culturale produse de organizarea invatamantului universitar dupa modelul acordurilor de la Bologna. Singurul rezultat tangibil al acestui sistem este intensificarea turismului universitar – care n-are nimic in comun cu calatoriile initiatice din perioada varstei de aur a universitatilor catolice medievale.

(6) Vezi cele doua volume de fond, care trateaza cazul Romaniei, dar sunt valabile si pentru situatia altor state din bazinul sovietic, „Genealogii ale postcomunismului”, Editura Idea Design & Print, Cluj-Napoca, 2009 si „Iluzia anticomunismului”, Editura Cartier, Chisinau, 2008.

(7) Sa nu mai vorbim de acest Pinocchio pus in functia de presedinte al UE si de asa-zisa ministresa a Afacerilor Externe, de a carei reala existenta se indoim cu totii… Sa nu mai amintim nici de masa functionarilor – pe cat de inconsistenti pe atat de gras remunerati. E suficient sa le iei seama celor care reprezinta UE in Romania si sa observi cum functioneaza delegatia lor pentru a conchide absurditatea si nulitatea perfecta a acestor birocrati si a intregii afaceri.