Alain Resnais: Ierburi salbatice (Les Herbes Folles)

review de CATALIN OLARU

Publicat in 1947, „Spuma zilelor” al lui Boris Vian a strans destul praf zacand pe rafturile librariilor atata timp cat autorul ei a fost in viata. Nici nu e de mirare, e scris asa cum nici un roman nu mai fusese scris pana atunci. „L’Écume des Jours” e inainte de toate un roman despre dragoste, iar despre dragoste nu poti sa scrii ca despre tranzactiile la bursa, inmultirea bovinelor sau bolile cartofului. Daca vrei sa o faci intr-un mod cat de cat onest, nu trebuie sa te temi de a fi eminamente incoerent, judecand dupa standardele care definesc normalitatea literara. Alta cale nu e.

Toate romanele si toate filmele care se proclama ca fiind de dragoste spun mai mult sau mai putin acelasi lucru si arata mai mult sau mai putin la fel. Judecand la cald, e ca si cum fie cei care le-au facut n-au iubit niciodata in viata lor, fie iubirea e pentru ei o amintire atat de indepartata, incat nici nu mai stiu daca intr-adevar li s-a intamplat lor sau e doar o poveste pe care au auzit-o de la altii. Dragostea are importanta pe care o are tocmai pentru ca se traieste cu totul altfel; ei bine, Vian a scris si el o carte altfel.

Pana acum, au existat doua ecranizari ale romanului sau, una in 1968, fidela textului (in masura in care o adaptare cinematografica poate fi fidela unui asemenea text), si o adaptare japoneza in 2001. Desi se petrece altundeva, altcandva si altfel, „Les Herbes Folles” al lui Alain Resnais ar putea fi considerata a treia.

Indecenta

Georges Palet (André Dussolier) gaseste intamplator portofelul lui Marguerite Muir (Sabine Azéma). Fara sa o cunoasca, se indragosteste de ea. O stie din doua poze si din actele din portofel, si totusi trebuie sa o intalneasca, altfel nu se poate. O cunoaste in cele din urma (bine, pana atunci trece prin tot felul de chinuri – mustrari de constiinta, ezitari, teama de ridicol, asteptare, o intreaga odisee…), iar aceasta intalnire e investita de Palet cu o importanta colosala, toate depind de ea.

Culmea, tot fara nici un temei (e hartuita, cu o ardoare si cu metode neobisnuite, de un strain casatorit si mai in varsta), Marguerite se indragosteste si ea de el, si la fel si Josepha, prietena ei (care initial pare a-l simpatiza cel mai putin). Indragostirea asta e ca un fel de boala contagioasa care se tot propaga, fara nici o logica. Faptul ca el se indragosteste de Marguerite, ca Marguerite si Josepha se indragostesc de el si ca Suzanne (Anne Consigny), sotia sa, nu protesteaza deloc, ba chiar il incurajeaza, toate acestea n-au nici un fel de noima, sunt de neconceput intr-o lume alta decat cea creata de Resnais.

Palet si sotia sa, Marguerite si Josepha, nici unul nu admite jumatati de masura, cu totii sunt nerezonabili intr-un asemenea grad incat depasesc serios ceea ce gandirea comuna recunoaste a fi cuviinta, iar farmecul filmului lui Resnais si ceea ce i-ar putea enerva pe cei mai multi spectatori e ca filmul insusi e nerezonabil, gandit si filmat intr-un mod atat de iesit din comun incat ar putea fi catalogat drept scandalos, sau care poate parea la fel de ridicol ca o declaratie de dragoste, atunci cand cel care o judeca nu e nici autorul, nici persoana careia ii e destinata.

Personajele lui „Les Herbes Folles” devin de nerecunoscut atunci cand iubesc, iar iubirea si copilaria, doua stari de gratie care dureaza atat cat vor ele sa dureze, se aseamana ca doua picaturi de apa, doar jocurile sunt altele in filmul lui Resnais. La 88 de ani, regizorul francez iubeste cinema-ul cu aceeasi pasiune si se joaca in continuare cu aceeasi pofta. Are toata dreptatea din lume. Sau singura. Iubirea si cinema-ul sunt pur personale si nu ar trebui sa admita concesii. Daca nu intrunesc aceste doua conditii, mai bine nu sunt deloc.