blog.revistacultura.ro

Plimbarile unui solitar. Meditatii bucurestene

CLAUDE KARNOOUH

Se implinesc curand patruzeci de ani de cand ma plimb prin Bucuresti… Chiar ofiterul de la Securitate care ma lua-n „grija” cand poposeam in capitala, la inceputul anilor 1980, remarcase asta si o inregistrase intr-o nota de serviciu: „Carol (unul dintre numele mele de cod, CK) merge mult, zice el, dupa o sursa de incredere, ca sa evite mijloacele de transport in comun, supraincarcate si imputite (sic!) si pentru ca nu gaseste taxiuri cand are nevoie”. Am asadar o experienta solida de preumblator la pas – mai mult sau mai putin solitar – in acest oras.

Am intreprins o descriere consistenta a centrului Bucurestiului intr-una dintre cartile mele („L’Invention du Peuple. Chroniques de Roumanie”). Era pe la inceputul anilor 1970, cand regimul comunist functiona mai mult sau mai putin uns si cand calatorul parizian din mine se minuna ca in capitala unei tari comuniste, in decembrie, puteai auzi cum se injunghie porcul in gradinile caselor din centrul orasului. Odata mi s-a intamplat sa aud horcaielile agonice chiar sub ferestrele ambasadei Frantei… In acele vremuri insa, nici dispunand de cele mai puternice antene si de cele mai razbatatoare lupe, ajutate de cea mai ascutita intuitie, n-ai fi putut repera scancet de intelectual disident (Goma fiind expulzat din tara dupa 1977…). Si nu vorbesc de cei plecati in calatorii turistice, de studii sau profesionale, care, ajunsi la sfarsitul sejurului, uitau drumul spre casa. Asta nu e disidenta. E, cel mult, un acut simt al oportunitatii, al ocaziei, al conjuncturii – laudabil in felul lui, dar care nu te face disident. Poti sa te numesti, in acest caz, cel mult descurcaret, abil, viclean chiar, poate si un pic mincinos daca sustii ca te refugiezi din motive politice cand, in realitate, e vorba doar de triviale intentiuni economice…

Pe scurt, ma plimb de mult pe strazile acestui oras si ii iau seama. Dupa 1989, s-a schimbat mult, mai mult decat inainte. In 1971, cand am pus piciorul aici pentru prima oara, mai pastra ceva din atmosfera urbana si umana interbelica. Se simtea in lumea micilor meseriasi, a artizanilor, in stilul chelnerilor din restaurantele bune, sau in atmosfera spatiilor exilate la marginea oraselor (mahala), atat de bine descrise in „Bucarest”-ul lui Paul Morand si in „Denkwürdikeiten eines Antisemiten” a lui Gregor von Rezzori.

Sigur, astazi, orice discutie asupra Bucurestiului trebuie sa ia in considerare distrugerile cauzate de planificarea sistematica a centrului orasului, pusa in practica la finele anilor 1970 de regimul comunist. Insa intotdeauna trebuie sa abordezi realitatea, cat de mediocra ar fi ea, prin prisma originilor sale. In ciuda strigatelor tardive ale „disidentilor” si a portavocilor lor de dincolo de granite, modelul acestor planuri de urbanism trimite la o modernitate ale carei referinte au devenit deja clasice in Occident. Nu poti sa nu iei in calcul genealogia faptelor pentru a intelege viitorul, zic; in cazul Bucurestiului, pentru a pricepe de unde vine sistematizarea urbana romaneasca, trebuie sa ne gandim la baronul Haussmann, la construirea Vienei si a Budapestei dupa Ausgleich-ul din 1876, sa nu uitam proclamatiile radicale din „Carta Atenei” – adica tabula rasa generala: sa distrugem Florenta!… etc.

Intr-adevar, daca in Paris n-au mai fost pastrate decat rarisime reminiscente urbane ale epocii medievale, si poate ceva mai multe strazi si cladiri din secolele XVI si XVII, toate acestea se datoreaza priceputului prefect al lui Napoleon al III-lea, care a pus ordine in toate vechile cartiere, retezand strazile medievale din nucleele fondatoare ale cetatii, distrugand totalmente reteaua stradala a celor mai vechi cartiere populare de langa fosta Bastilie, din Cartierul Latin sau din zona Operei si deschizand astfel marile bulevarde care converg spre Place de la Concorde. Rezultatul acestei politici urbane fost acest oras majestuos si rigid, mineral chiar, care, in cea mai mare parte (cu exceptia strazii Marais si a catorva strazi din primul si al doilea arondisment), a fost construit in intervalul dintre 1860 si Primul Razboi Mondial.

Oras admirat in toata lumea, sigur, dar sub comanda baronului modernizator Haussmann, dirijat si el de un guvern autoritar care practica fara rusine exproprierea si speculatiile funciare, a pierdut in jur de 300 de biserici si de capele romane si gotice (cf. romanul lui Emile Zola, „La Curée”). Paris, „orasul-lumina”, pentru a refolosi un cliseu, la fel ca Londra sau Bruxelles-ul, n-a scapat de frenezia distrugatoare proprie unei modernitati niciodata plictisita de schimbare, mereu entuziasta in cautarea noutatii cu orice pret. Analizand fenomenul in sine, putem spune ca reinnoirea urbana permanenta a devenit un fapt social, economic si politic global, care a cuprins lumea in totalitatea sa.

Citind mai de mult lucrarea lui Frédéric Damé (3) „Bucurestiul la 1906”, am descoperit cat de indignat era autorul fata de atitudinea vechilor si noilor clase conducatoare romanesti de la inceputul secolului XX, care distrugeau febril si exaltat monumentele istorice ale vechii capitale a Valahiei pentru a face loc unor constructiilor ce, in epoca, treceau drept semne ale unei modernitati aristocratice si burgheze dintre cele mai rafinate (4)! E suficient un singur exemplu revelator pentru aceasta stare de spirit: pe Calea Victoriei, impozantul imobil al CEC-ului a fost construit pe locul unei vechi biserici, inchinate Sfantului Ioan parca, substituind, atat simbolic cat si material, cultul unui Dumnezeu trinitar si al unuia dintre apostolii sai printr-un dumnezeu al Capitalului si al profiturilor sale (condamnate odinioara de Aristotel, apoi de toti parintii Bisericii si de Sfantul Toma d’Aquino).

Fiecare epoca spirituala si politica a distrus conform propriilor ratiuni, atat culturale si politice (orice noua putere rade vechile palate si le construieste pe ale sale; o noua credinta reconverteste sau distruge templele consacrate credintelor mai vechi, le modifica sau le ridica din temelii; reinvierea unei credinte isi lasa si ea amprenta asupra lacasurilor de cult (4)), cat si functionale – fiindca dintotdeauna gazduirea unei populatii urbane in continua crestere a ridicat serioase probleme; a fost mereu nevoie de crearea unor locuri pentru noii veniti, au fost create constructii suprapuse, au fost extinse periferiile si circumferintele zonelor fortificate. Orasul este un recipient care se largeste fara incetare, si doar in vremea marilor epidemii sau a catastrofelor politice s-a intamplat ca unele dintre ele sa se regreseze la stadiul de simple asezari rurale, uitate in mijlocul unui desert de ruine. Asta daca nu cumva anuntata catastrofa ecologica va trimite lumea noastra urbana spre o noua „Cartago delenda est” (6).

In tarile comuniste, dar si in Europa capitalismului keynesian (al Welfare State) de dupa razboi, exodul rural a fost atat de puternic incat, la un moment dat s-a pus serios problema gazduirii decente a masei dezradacinatilor de la tara, transformate imediat intr-o armata a  muncitorilor si a functionarilor din serviciul industrializarii totale, suprapuse populatiei urbane deja prezente. Sa nu uitam ca intre anii 1950-1960, daca oamenii traiau – cateva familii ingramadite – in mai mult sau mai putin spatioasele apartamente din Bucuresti, Budapesta ori Praga, in jurul altor orase, ca Paris, Milano, Torino, Roma, zonele de periferie luau progresiv amploare (vezi filmele neorealiste italiene sau frantuzesti) (7), iar problema adaposturilor sociale n-a fost rezolvata decat spre mijlocul anilor 1970 (8).

Evident, atat din motive ideologice (uniformizarea socio-economica in jos a populatiei), cat si din lipsa obiectiva a mijloacelor financiare (prabusirea finantelor publice cauzata de razboi si de consecintele sale), regimul comunist – in primii sai ani de putere – i-a inghesuit pe fostii locatari langa niste nou-veniti, in apartamente si in vile apartinand fostei aristocratii si fostei burghezii (mica si mare). Dar, odata depasita prima perioada, zisa „stalinista”, cu o durata variabila, in functie de tara, metoda n-a mai mers. In Romania, pe la inceputul anilor 1960, guvernul trebuia sa faca fata in mod imperativ primelor generatii produse chiar de regim (muncitori, cadre industriale, cadre didactice si intelectuali) – asadar, din ratiuni ideologice si sociale (era vorba de controlul social, de obtinerea legitimitatii si, deci, de compromis socio-istoric) care vor conduce in anii 1970 la national-comunismul ceausist, regimul a fost nevoit sa inceapa construirea masiva de locuinte noi, cu minim de confort.

Regimul comunist nu-i mai putea constrange insa pe oameni sa-si abandoneze colibele de pamant si sa plece de la „coada vacii” – pentru ce? – pentru a ajunge in asemenea cartiere marginase si mizere. Spre a-si legitima puterea si viitorul istoric prin intermediul unor noi grupuri sociale produse de societatea industriala in devenire, trebuia sa fie aratat populatiei ca socialismul o duce mult mai bine decat capitalismul in noul sau spatiu de dezvoltare postcoloniala din lumea a treia (9). Pentru a reusi sa se demonstreze asa ceva, n-a fost alta solutie decat urbanizarea masiva si rapida a Bucurestiului. Si, in acelasi timp, in ideea unei dezvoltari egale, toate orasele mai mici sau mai mari din vechiul Regat si din Bucovina s-au trezit, la randul lor, rascolite de buldozere.

In schimb, in Transilvania, in Banat, Crisana si Maramures, doar zonele periurbane au simtit pe pielea lor experienta noului urbanism, altminteri, centrele urbane vechi – conservate ca istorice – din Sibiu, Oradea, Cluj, Brasov sau Timisoara, chiar Bistrita, Dej sau Targu-Mures n-ar mai fi existat astazi! Nimic insa din parcursul acestei modernizari nu e nou sau original. La fel s-a intamplat si la vecini. Unul dintre cele mai frumoase cartiere populare din Budapesta, datand din secolul al XVIII-lea si de la inceputul secolului al XIX-lea, Obuda, cartier format din splendide locuinte ale mestesugarilor si ale podgorenilor, in stilul germanic al Europei Central-Orientale, a fost aproape ras de pe suprafata pamantului (cu exceptia unei minuscule parcele, pe malul Dunarii), intre anii 1975-1985, pentru a face loc unor siruri de imobile si unei intersectii rutiere pe mai multe nivele.

Inca de la inceptulul secolului al XX-lea, sub imperiul modernitatii, Bucurestiul devenise spatiul tuturor influentelor arhitectuale specifice neo-tardo-clasico-pseudo-orientalismului (10); saizeci de ani mai tarziu, sub Ceausescu, a intrat in zona influentelor neo-tardo-post-pseudo-clasico-post-moderne (stil partial inspirat de Bofill) – a caror proba suprema – nelipsita de o anume incarcatura simbolica – este faptul ca, azi, Casa Poporului functioneaza atat ca sediu al Parlamentului cat si ca Muzeu al artelor contemporane… Nici ca s-ar putea gasi un mai nimerit decolaj simbolic, care sa exprime vacuitatea vremurilor noastre. Pe de o parte, masivitatea imobilului cu pricina trimite la vidul politic real al democratiei reprezentative a modernitatii tarzii (fiindca nu acolo, ci  la Washington si in birourile FMI se decide mersul politic al natiunii!), pe de alta, trimite la efemer, la aproape-nimicul, la infra-infimul caracteristice artelor hipermodernitatii.

In cursul anilor 80, naivii si canaliile voiau sa ne convinga ca sistematizarea comunista e o crima impotriva patrimoniului arhitectural national si uman; in realitate, nu era decat recurenta banala a unei dinamici initiate de mult timp in Occident, care exprima, in multiplele sale versiuni, esenta insasi a modernitatii: unicitatea modului de-a-fi-in-lume, nihilismul; esenta care orienteaza si structureaza „spiritul lumii”, esenta care ne gandeste in si spre comiterea hybris-ului prin cautarea noutatii-celei-mai-noi, a tot-mai-marelui, a tot-mai-inaltului, a tot-mai-intinsului. „Stadiul Dubai al capitalismului” (11) nu reprezinta altceva, iata, decat ipostaza parodica a acestei lumi, caricaturale, obscene de-a dreptul (12)!

Urbanizarea comunista in Romania (si oriunde in Est) n-a fost, la urma urmei, decat o versiune inferioara, ieftina si de mantuiala a acestei dinamici a modernitatii, cu intreg cortegiul sau de pierderi ireparabile. Nimic original, repet, asa cum s-a intamplat de multe ori in istoria modernitatii: Romania s-a inscris si ea in acest curent, cu ceva intarzieri si mai ales cu ceva mai putin capital…

Astazi, dupa douazeci de ani de la disparitia prin implozie a puterii comuniste ca structura socio-economica, clasa conducatoare a ramas aceeasi – vechile-noile elite, ultimele generatii de oameni care au servit regimul, cateodata cu un zel cu atat mai „tusant” cu cat azi ne servesc retete de liberalo-capitalism, cu acelasi entuziasm desigur, alimentat de o convingere imuna la orice critica si in ciuda dezmintirilor de ordin economic livrate de realitatea prezentului!

E suficient sa observi orasul cu un ochi strain de orice ideologie pentru a constata ca versiunea urbana a postcomunismului hiperliberal s-a dezvoltat in absenta oricarui plan urbanistic, in anarhie totala, fie ca e vorba de imobile de locuit, fie ca e vorba de turnuri destinate firmelor si birourilor. Nu s-a facut nici macar o planificare minimala. Edilii au permis (fireste, in urma unor stimulente grase!) speculatiile funciare si au desfigurat fara pic de rusine ceea ce, de-a lungul timpului, devenise centrul istoric al orasului, o zona construita intre sfarsitul secolului al XIX-lea si mijlocul secolului al XX-lea.

Mai dezgustatoare inca, aproape abominabila, este insa lasarea in paragina a locuintelor de epoca, constructii aflate azi intr-un stadiu de degradare nemaiintalnit, nici macar sub bombele celui de-AL Doilea Razboi Mondial! Un articol semnat de Cristina Olivia Moldovan, in numarul de miercuri 26 mai 2010 al „Evenimentului zilei”, pune punctul pe i; autoarea se serveste aici de lucrarile tanarului fotograf Alex Mazilu, sub titlul: „Bucurestiul de altadata ramane in fotografii”. Ce sa mai zici in aceste conditii? Ca rezultatele democratiei reprezentative, in versiunea sa danubiana, sunt remarcabile?

Responsabilii indrituiti se uita cum cade bucata cu bucata Hanul Solacolu, construit acum o suta cincizeci de ani, si niciunul dintre faimosii deplangatori ai romanitatii eterne nu misca un deget! Iata ce arata statisticile: in Bucuresti, „20 000 de imobile cu valoare de patrimoniu” (sic, articolul citat anterior) sunt pe cale sa se prabuseasca, articolul conchizand destul de moale totusi ca „indolenta” autoritatilor ar fi de vina. Numai ca, ceea ce trebuia aratat cu degetul si trecut prin invective nu e „indolenta” edililor, ci taman responsabilitatea lor. Ce face oare hic et nunc ministrul Culturii? Ce face Directia Monumentelor Istorice si de Patrimoniu? Cine conduce hic et nunc planurile de urbanism si de patrimoniu al acestui oras, daca institutiile statului sunt incapabile sa actioneze?

Cine sunt responsabilii nominali ai acestui haos? Cine a luat de pilda hotararea de a monta marcaje de circulatie din plastic negru si galben – distruse in cateva zile de cativa soferi smecheri, in lipsa agentilor de politie care sa le dea amenzi usturatoare? Erau benzile astea mai importante decat restaurarea patrimoniului istoric, sau a fost pur si simplu inca ocazie pentru edili de insfaca o afacere profitabila financiar? Cine a acordat permisul de constructie a acelui zgarie-nori de sticla chiar in coasta catedralei romano-catolice, constructie care asfixiaza literalmente monumentul si strica echilibrul intregului cartier? Pot sa mai adaug exemple cu carul, dar ma tem sa nu cad sub injuratura romanilor „adevarati”, aia care-si „iubesc” tara! Unde-or fi fiind ei cand vine vorba de patrimoniul autentic?

Ma tem ca, daca tot nu e o sursa de profit, li se pare mai normal sa-l lase in ruina, asa cum s-a intamplat in anii 1990, cand cea mai veche casa din Cluj, construita in secolul al XV-lea, celebra casa „a calaului”, pe jumatate naruita si ocupata de un grup de tigani saraci, a luat intr-o seara foc si nimic n-a mai ramas din ea… In vremea aceea, dl. Funar, unul dintre apostolii romanitatii eterne, n-a considerat oportun sa faca ceva pentru conservarea acelei cladiri. Poate pentru ca fusese construita in secolul al XV-lea, sub autoritatea maghiara medievala! In fond, cred totusi ca resentimentul nationalist e marginal in toata aceasta afacere, raul e generalizat, iar lucrurile nu stau deloc mai bine acolo unde nu sunt unguri in peisaj. Ajunge sa arunci un ochi oriunde in tara, si mai ales in Bucuresti, si vei constata ca ruinele unor constructii din patrimoniul autentic se pierd cu totul, lasand in urma spatii largi si alimentand marile sperante ale valorii adaugate din domeniul speculatiei funciare.

Cat se poate de evident, aghezmuitorii romanitatii sunt, toti ca unul, in serviciul unicului zeu care mana lumea actuala: Vitelul de Aur. Capitalul si dobanda. Daca urbanizarea comunista a comis crime impotriva urbanitatii, ceea ce se face in prezent, in postcomunism – fie ca le place cititorilor nostri, fie ca nu – e pur si simplu un genocid arhitectural si urban!

In fapt, mai multi observatori care cunosc si apreciaza aceasta tara au constatat ca, dupa decembrie 1989, Bucurestiul a inceput sa aiba aerul unei capitale din lumea a treia, cu exceptia poate a transportului in comun – de laudat – dar nu si a transportului feroviar, ajuns, in douazeci de ani, mai alandala decat era in timpul comunismului.

Pe de o parte, luxul sfruntat, insuportabil de arogant al noilor imbogatiti din cartierul Floreasca sau din ghetoul Baneasa a luat locul stanjenelii grosiere a aparatcicilor parveniti ai vechiului regim; pe de alta parte insa, semnele saraciei se arata in toata splendoarea pe strazi, la marginea pietelor si a dughenelor cu produse ieftine de patiserie. Poti sa vezi buticuri unde se vand ceasuri superscumpe (13), iar in fata vitrinelor, oameni cu mana intinsa la cersit, ratatii tranzitiei. Pe de o parte, adolescenti abia iesiti de sub fusta mamei se indreapta spre moarte la volanul unor masini puternice oferite in dar de parinti (omorand, pe deasupra, oameni nevinovati, angajati corect pe trecerea de pietoni), iar pe de alta, adolescenti abia ajunsi la pubertate isi fac veacul pe langa Athénée Palace, oferind servicii sexuale pentru cateva zeci de euro, ologi „montati” pe plansete cu rotile (postmodernisme oblige!) cersesc pe la intersectii, fofilandu-se printre tevile de esapament ale masinilor, iar batrani infometati scruteaza cu ochii umezi clienti ce intra si ies din fast-food-uri.

O veritabila scena de lumea a treia s-a intamplat intr-o seara de mai, cand, trecand prin Cismigiu, o tanara prietena a mea fost atacata de o hoarda de caini vagabonzi. S-a ales cu pantalonii sfasiati, o muscatura zdravana si cu o ditamai echimoza la genunchi. Urmarea: spital, injectii antitetanos si antirabic, tratamente cu antibiotice. Si unii mai zic ca ne aflam intr-o capitala europeana! Toate astea s-au petrecut in mijlocul unui kitsch insuportabil, caracteristic incompetentilor: centrul orasului e mai nou pavoazat cu niste orologii dintre cele mai oribile – aurite (cat or fi costat, Doamne?) – in vreme ce peste tot, trotuarele si strazile zac degradate luni in sir, ani in sir, iar cand in sfarsit sunt reparate, la cea mai mica ploaie se transforma in panze de apa baltind… Se pare ca la scolile de podurile si soselele din Romania nu se mai preda calculul pantelor de scurgere a apei de ploaie.

Peste tot, excavatii si transee nesemnalate ameninta viata trecatorilor si a automobilistilor. Se pare totusi ca gleznele sucite, picioarele rupte, ranile de tot felul cu care te poti procopsi la orice colt de strada nu supara pe nimeni. In fond, de ce s-ar deranja autoritatile, cand nici macar asociatiile cetatenesti nu protesteaza in fata ingalarii, a balamucului, a ruinelor… Bunii nationalisti pot sa se agite, sa vorbeasca despre unicitatea unei culturi romane transcendentale a- si trans-istorice (care-o fi aia?); pot sa dedice muzee unui taran roman care n-a existat niciodata asa cum il imagineaza ei, pot sa-si faca cruci peste cruci in fata bisericilor, sa pupe cu lesin icoane, mainile popilor si ale protopopilor – dar asta n-o sa dea orasului un aer mai sanatos si un stil mai putin aiuritor.

Nu aceasta exaltare religioasa va modifica spatiul aerian al orasului. Sutele de cabluri de internet seamana cu o claie de panze de paianjen gata sa-ti pice in cap, ori se latesc pe trotuar ca niste serpi morti. Nu mai e vorba aici de nicio transcendenta divina, ci de tehnica, de programatica, de gestiune si previziune si, last but not least, de o doza de onestitate care pare sa lipseasca definitiv atat clasei politico-afaceriste (cf. remarcabilul film al lui Alexandru Solomon, „Kapitalism – reteta noastra secreta”), cat si prea multor profesori universitari (vezi in chestie seria de articole aparute in presa ultimelor saptamani privind „marile escrocherii universitare” si salariile mirobolante ale unora dintre cadrele didactice din invatamantul superior!).

In realitate, solutia ar fi simpla daca edilii ar fi avut un dram de onestitate si daca statul ar fi avut cat de cat putere in relatia cu interesele private. Or, se stie, ceea ce lipseste mai mult Romaniei postcomuniste este tocmai impartialitatea si forta legii – ca manifestare a puterii statului. Fiindca nu e suficient ca ministrii, aspirantii la ministeriat sau profesorii universitari sa fie doctori in Hobbes, in Machiavelli sau in Carl Schmitt, sa fi citit pe cutare sau cutare comentator politic, bunaoara pe Hannah Arendt, Gramsci, Agamben, Croce, Bobbio sau pe Donoso Cortés. E nevoie si de punere in practica – singura valabila in politica –, de punerea teoriei la incercare si de oglindire a ei in campul realitatii empirice, fiindca afirmatia batranului Hegel – „veritatea intentiei e praxisul” – n-a pierdut nimic din forta enuntarii sale initiale. La urma urmei, in fata oamenilor, ce ramane din temporalitatea politica pe care o numim istorie? Un singur lucru: vointa politica exprimata ca fermitate a deciziei. Toate celelalte sunt povesti de adormit copiii.

mai 2010

Traducere din limba franceza de TEODORA DUMITRU

Note:

(1) Sper ca n-a scapat cititorului un pic avizat faptul ca am parafrazat titlul unei celebre opere a lui Jean-Jacques Rousseau.

(2) De analizat cu atentie ravagiile arhitecturale produse la Bruxelles cu ocazia expozitiei universale din 1958.

(3) Cu mult inainte de a realiza marele dictionar al Academiei, Frédéric Damé a fost autorul unui dictionar roman-francez remarcabil de precis, si mai ales a unui dictionar de termeni tehnologici traditionali, fara echivalent pentru cine doreste sa studieze serios vechile societati taranesti din Regat. Cat despre zona Transilvaniei, dictionarul lui Tiktin e instrumentul de lucru indispensabil oricarei abordari hermeneutice care trece prin arcanele complexe ale filierei filologice.

(4) Niciodata n-o sa ma satur s-o repet: Bucurestiul n-a fost un „mic Paris”, fiindca niciodata, dar niciodata!, Parisul n-a fost un mare Bucuresti!

(5) Dar cate biserici gotice n-au fost ridicate prin distrugerea bisericilor romane? Cate castele medievale n-au fost demolate pentru a face loc celor ale Renasterii sau ale Barocului? Frescele lui Rafael de la Vatican au fost realizate pe zidurile unei sali care anterior fusese decorata de Fra Angelico. Din Luvrul medieval n-a mai ramas nimic, nici din La Place du Chatelet, cu exceptia Turnului Saint Jacques, crutat de distrugere ca prin miracol. Sa nu mai vorbim de pagubele aduse de razboaie, inclusiv de razboaiele moderne. Nimicirea catedralei din Reims de catre artileria imperiala germana. Manastirea benedictina de la Monte Cassino transformata in scrum de aviatia americana, desi nu adapostea niciun soldat german, conform unui acord semnat intre feldmaresalul von Kesserling si abatele manastirii. Dar ce putea sa mai insemne prima manastire europeana fata cu logica industriei de razboi total? La fel s-a intamplat cu ocazia invaziei teutone in URSS: distrugerea sistematica a Tarskoie Selo, a centrului Kievului si a multor alte bunuri culturale rusesti; la fel cand sovieticii s-au intors pe urmele lor in Europa Orientala si Centrala, pana la Berlin…

(6) Este aceasta una dintre temele contemporane foarte prizate in literatura si in cinematografia nord-americana: catastrofa care transforma orasele tentaculare intr-un soi de jugla minerala, domeniu al noilor triburi postmoderne, unde domneste o singura lege, cea a celui mai puternic si mai crud. Cel mai recent exploatat a fost excelentul roman „The Road”, al lui Cormack McCarthy.

(7) De vazut, in acest sens, minunatul „Miracolo a Milano”, de Vittorio De Sica (1950). In Germania, problema adaposturilor era diferita, marile orase fiind cvasi-distruse de raidurile aeriene aliate in ultimul an al razboiului, oamenii au fost nevoiti sa traiasca inghesuiti in pivnite si subsoluri.

(8) Odata cu criza economica din prezent, problema lipsei de adapost revine inca si mai acut, cu atat mai ironic cu cat cetatenii occidentali erau sincer comvinsi, pe la mijlocul anilor  1990, ca au rezolvat problema locuintelor. Progresul social n-are, asadar, acea frumoasa linearitate crescatoare pe care o imaginau odinioara, prinsi in reteaua iluziilor metafizice, mostenitorii Luminismului!

(9) Intr-un discurs de la finele anilor 1970, evident redactat de specialisti in economia dezvoltarii, Nicolae Ceausescu a expus si a explicitat pozitia Romaniei in lumea economica. O definea fix dupa tiparul specific unei tari de lumea a doua, nici ca membra a primei linii, a marilor natiuni superdezvoltate, nici ca apartinand lumii a treia, controlate de aceleasi natiuni de prim rang.

(10) Ca sa fim drepti, n-ar trebui sa uitam de cateva cladiri extrem de interesante din anii 1930. Insa acestea n-au fost efectele unui veritabil plan de urbanism, cum s-a intamplat atunci cand a fost creat Regatul sau in vremea urbanizarii comuniste a mahalalei si apoi a centrelor orasenesti.

(11) Pentru a aminti titlul unui solid eseu semnat de Mike Davis.

(12) N-ai sa-i auzi pe apostolii urbanizarii cu fata umana denuntand masacrul produs de arhitectura nebuneasca din Dubai; nici n-o sa-i vezi mobilizati pentru a denunta politica chineza de demolare a majoritatii cartierelor istorice din marile orase, pentru a face loc freneticului progres capitalist.

(13) M-am intrebat adesea de ce-as avea nevoie de un ceas de 50 000 de euro ca sa-mi arate ora, de vreme ce un Swatch mecanic-automatic (ecologic!) de 125 de euro, ca al meu, imi da ora exacta, cu o eroare minuscula de 3 secunde pe luna, de cinci ani incoace!