Caravana cinematografica (regia: Titus Muntean)

review de CATALIN OLARU

Daca, inca din primele secvente, Kino caravan ne pare prequel, sequel, remake sau pur si simplu un film la care am mai fost cel putin o data e pentru ca, in linii mari, episodul pe care il relateaza l-am mai vazut, in ultimul an si ceva, de cel putin trei ori – in segmentele Legenda activistului de partid si Legenda politrucului zelos din Amintiri din Epoca de Aur si in Nunta muta din 2008. Spre deosebire de ele, Caravana e si drama, si comedie (desi reversul afirmatiei e in egala masura valabil, nu e nici una, nici alta). La fel ca ele, beneficiaza de pe urma faptului ca trateaza perioada comunista, dar nu spune nimic despre ea.

Comunismul si mioritismul s-au anulat reciproc, cam asta reiese din filmul lui Muntean. Or fi fost ei activistii ai dracului, dar nici oamenii muncii nu s-au omorat cu firea dandu-le ascultare: desi a fost o calamitate, romanii au trecut prin comunism ca gasca prin apa.

Puterea exemplului

E un cliseu alcatuit din tuse groase si din alte clisee. Nici un personaj nu e construit pana la capat, aflam despre ele doar functia, iar golurile trebuie sa le umplem noi. Tavi (Doru Boguta) si Anton (Alexandru Georgescu) sunt activisti, deci prin forta lucrurilor rai si prosti, o stim de la Malaele, de la Mungiu si de la atatia altii inaintea lor. Cu putine exceptii (in cazul de fata, directorul scolii si sotia sa), taranii nu au cum sa fie altfel decat rabdatori si isteti: intotdeauna gasesc cai ingenioase sa se fofileze, asta o intelegem cu usurinta, fara sa fie nevoie sa ni se explice pe indelete, desi nu stiu in ce masura ar pricepe-o un strain.

Din capul locului neindoielnica, prostia activistilor e facuta si mai evidenta prin elemente de scenografie („Nu n-e sperie guvernele imperialiste ale SUA si Anglia”, aflam dintr-o lozinca din sala de proiectie improvizata), in timp ce neghiobia colaborationistilor e subliniata prin vorba lor butucanoasa. Limbajul, fie el scris sau oral, ii da de gol si pe unii, si pe ceilalti, e o economie de mijloace comparabila cu cea din primele westernuri, cand personajul pozitiv purta o palarie alba iar negativii isi acopereau crestetul cu una neagra.

Problema e ca lenea asta a lui Titus Muntean scenaristul nu e compensata in nici un fel de sargul lui Titus Muntean regizorul. De la intrarea in comuna Mogos a dubei care transporta filmul propagandistic pana la vizionarea propriu-zisa a filmului, nimic nu surprinde. Poate doar constatarea ca acest Kino caravan trateaza si este un film propagandistic in acelasi timp.

Patos la vrac

Ceea ce mai multi dintre actorii Caravanei nu par sa accepte e ca joaca intr-un film, nu intr-o piesa de teatru. Se poate sa le lipseasca experienta cinematografica – asa stiu sa joace, asa joaca, dupa cum e posibil sa nutreasca un respect exagerat fata de teatru. In masura in care respectul asta exagerat e insotit si de dispret fata de cinema, alegerea e cel putin dubioasa. In tot cazul, cu putine exceptii (dintre care cele mai fericite sunt ale lui Mircea Diaconu si Ovidiu Ghinita), nu sunt credibili nici ca tarani, nici ca personaje care isi duc zilele in Romania anului 1959.

Aceasta insusire non-cinematografica a jocului lor are drept principala caracteristica amplificarea si se vede mai ales in gesturile largi si in rostirea apasata. E o metoda facila de a provoca mai cu seama umorul care pe unii ii poate convinge. Pentru acestia, toata aceasta emfaza fie isi indeplineste mandatul si provoaca rasul, fie si-l depaseste, adica pauzele, exagerarile, grimasele evidente oricui, de la spectatorul din primul rand pana la cel din strapontina, ajung sa devina sinonime cu teatrul insusi.

Aceasta face ca actorul sa fie vazut ca un saltimbanc si teatralitatea, inteleasa ca mestesug al ingrosarii, sa fie condamnata la o perpetua autoreproducere: asta s-au obisnuit oamenii sa primeasca de pe scena Teatrului National, asta se asteapta sa gaseasca pretutindeni. Exceptie fac teatrele underground, pentru care presiunea casei inchise nu reprezinta o constrangere la fel de mare – una e Sala Mare, alta e un bar cu mai putine scaune decat un rand de camin cultural.

Exceptie ar trebui sa faca si filmul, care oricum e (sau ar trebui sa fie) o arta cu totul separata, guvernata de un cu totul alt set de reguli. Ceea ce Titus Muntean ne propune e teatru filmat, iar avantajul acestei alegeri e unul singur: la final, nimeni nu se simte constrans sa aplaude.