Va recomand platforma protokoll.ro si in speta dezbaterea pe tema alegerilor din 2009 pe care o promoveaza.

In continuare, un fragment din textul lui Florin Poenaru: O comedie a terorilor, care va starni fie scandal, fie discutii, fie (cel mai probabil) si una si alta.

O comedie a terorilor

FLORIN POENARU

<cititi textul complet>

[...]

Anti-coruptie, anti-comunism, anti-semitism

Cand intreg imaginarul si discursul politic este construit in jurul figurii „dusmanului”, tema coruptiei este atat inevitabila, cat si omniprezenta. Lupta anti-coruptie a fost castigatoare atat in 2004, cat si in 2009, atunci cand a fost reluata mult mai poetic, si mult mai pseudo-concret sub forma luptei anti-moguli (de regula vreo 3 la numar). Dar trebuie remarcat imediat ca tipul de coruptie infierat de discursul populist nu este neaparat (sau aproape deloc) coruptia economic-financiara care, in ultima instanta, poate fi clar documentata, pedepsita sau macar circumscrisa unei anumite logici de acumulare si expansiune a capitalismului post-comunist. Din contra, coruptia deplansa este una mai insidioasa si mult mai greu de cuantificat: coruptia morala (in cazul mogulilor) si coruptia moral-istorica (in cazul politicienilor sau comunistilor). Astfel, tipul acesta de coruptie este mai degraba o „poluare simbolica” (in termenii lui Mary Douglas), un pericol la adresa puritatii si integritatii organismului popular. In definitiv ce altceva am auzit in alegeri decat ca victoria lui Geoana (se intelege, candidatul „dusmanilor”) nu va duce la nimic altceva decat la „mogulizarea tarii” sau, dupa caz la „bolsevizarea” ei, efecte care desi nu par a spune mare lucru, dau cu siguranta impresia ca sunt fatale.

Din aceasta perspectiva, a centralitatii coruptiei morale, trebuie re-analizat si rolul jucat de anti-comunism in discursul populist al lui Basescu. S-a remarcat in repetate randuri, si nu numai in ceea ce priveste cazul Romaniei, ca discursul anti-comunist post-comunist este in esenta unul puternic conservator jucand rolul unui veritabil „anti-oxidant ideologic impotriva radicalilor liberi”. In traducere, asta inseamna ca anti-comunismul, prin delegitimarea completa a oricaror manifestari de stanga, a facut imposibila coagularea unui discurs critic-emancipator care sa adreseze acele probleme structurale, confortabil si deliberat ignorate in discursul populist. In cazul anti-comunismului romanesc, aratarea pisicii totalitarismului chiar si celor mai timide forme de critica sociala, a fost puternic dublata de o perspectiva morala (si moralizatoare) asupra istoriei si mai ales prezentului. Astfel, asa cum discursul anti-coruptie nu este interesat de detaliile mundane legate de cifre, date si impozite, cu atat mai putin de identificarea vinovatilor, la fel si anti-comunismul romanesc n-a fost (si, dupa cum ne arata exemplul recent al loviturii institutionale de la IICCMR, nici nu este) interesat de marunte probleme empirice, epistemologice sau de vinovati concreti, ci se ocupa tot cu identificarea coruptiei si a vinei morale la nivel abstract. Astfel, nu este deloc intamplator ca o serie de intelectuali, preocupati atat de lupta anti-coruptie (sub numele generic, dar celebru, de „lichele”) cat si de cea anti-comunista, in definitiv intersanjabile, s-au regasit in aceeasi barca justitiara a capitanului Basescu.

Prin urmare, anti-comunismul a oferit un adevarat „punct de sutura” a intregului camp ideologic si discursiv populist prin introducerea si reproducerea „comunismului” ca master-signifier. Altfel spus, comunismul este „marele dusman”, raul suprem, coruptia totala care pre-determina toti ceilalti dusmani si care-i uneste efectiv intr-un lant al echivalentelor: politicieni-moguli-securisti (in roluri individuale sau suprapuse, gen Dan Voiculescu care este in acelasi timp si mogul si politician si securist. Astfel, lupta anti-comunista nu numai ca este legitimata in prezent (la 20 de ani de la caderea regimului, deci in absenta sa) ca indatorire morala imediata si urgenta, dar anti-comunismul se substituie, prin absorbtie, tuturor luptelor din societate: si lupta politica (impotriva politicienilor corupti si fosti comunisti), si lupta economica (impotriva mogulilor care distorsioneaza piata libera) si lupta judiciara (impotriva securistilor), si lupta istorica (impotriva uitarii) si lupta culturala (impotriva stangii) etc. Prin urmare, discursul anti-comunist are rolul de a aduna laolalta, intr-o formula extrem de simpla si de digerabila o serie intreaga de elemente simbolice si materiale eterogene, construind o mega-figura a dusmanului si simplificand maximal falia dintre „dusman” si „popor”, dintre „ei” si „noi”. Asadar, prin felul in care construieste comunismul ca figura emblematica si atotcuprinzatoare a dusmanului in discursul populist, anti-comunismul (romanesc) joaca exact acelasi rol pe care anti-semitismul l-a jucat in nazism: singularizarea evreului ca sursa suprema a tuturor relelor din societate. Fie ca era vorba de situatia financiara precara a tarii, fie ca era vorba de morala sexuala a tineretului, evreul era mereu cel responsabil, si trebuia deci exterminat. Asa si cu anti-comunismul: indicati cea mai mica si mai recenta problema din societate, si la sursa ei se va afla mereu un comunist (sau macar un urmas de comunist).

Astfel, discursul anti-comunist (si desigur intelectualii care-l profeseaza) nu pare deloc o floare insignifianta la butoniera presedintelui, preocupat cu alte treburi mai importante. Din contra, discursul anti-comunist structureaza extrem de precis coordonatele intregului discurs populist, pastrandu-l mereu actual prin intersanjabilitatea figurii dusmanului. De exemplu, imediat dupa alegerile din 2009, galeria de dusmani amintita deja, s-a mai imbogatit cu o noua figura: lucratorul la stat cu salariu si/sau pensie „nesimtite”. Prin urmare, lupta anti-comunista (doar stat = socialism, nu?) abia a inceput.

Starea de exceptie permanenta

Toata atmosfera din jurul alegerilor prezidentiale a fost cumva anuntata, la o scara mai mica, in toamna lui 2008 cand toti intelectualii pro-prezidentiali s-au regasit pe baricade la Inter (e drept, de data asta in interiorul, nu in fata hotelului). Desi toti cei prezenti (de la Valeriu Stoica la Horia-Roman Patapievici) erau (si au ramas) fie direct la putere, fie strans legati de structurile puterii, s-a concluzionat, cumva logic, ca de fapt toti sunt in opozitie si de aceea trebuie sa indure atacurile generalizate la care sunt supusi. Logic, pentru ca exact aceasta a fost schema de functionare a intelectualitatii romanesti post-comuniste: desi detin monopolul cultural si ideologic (iar din 2004 si pe cel politic), intelectualii au facut mereu figura de opozanti, de disidenti compensand astfel lipsa de disidenta si opozitie de dinainte de 1989.

Insa, suprapunerea cvasi-totala dintre putere si opozitie a fost desavarsita de Basescu de-a lungul intregului mandat, ceea ce probabil ca nu este suficient pentru a face din Basescu un intelectual. Desi efectiv la putere, cu toate parghiile institutionale de rigoare, Basescu a jucat, cu succes, rolul de opozant fata de seria infinit multiplicabila a „dusmanilor”. Dar aceasta forma de exercitare a puterii drept reversul ei, ceea ce o face cu atat mai prolifica, implica nu numai hegemonizarea, simultan, atat a spatiului puterii cat si pe cel al opozitiei, cat, mai important, instituirea unei „stari de exceptie” permanente. Ca si in cazul anti-comunismului, justificat mereu printr-o urgenta de ordin istoric (de la lupta cu comunistii la pastrarea memoriei, care, nu-i asa, trebuie pastrata la infinit), si lupta cu „dusmanul” care ameninta corpul popular este justificata prin urgenta si iminenta ei. Aceasta stare de razboi permanent impotriva dusmanului, a carui incarnare poate varia, (comunisti, moguli, pensionari etc.), dar care de fapt nu dispare niciodata, suspenda practic limitele in care puterea poate actiona legitim, facand-o astfel totala. Aici este de gasit, de fapt, tentatia totalitara a regimului Basescu: permanentizarea starii de asediu, a pericolului iminent, a dusmanului care poate lovi in orice clipa. Astfel, puterea nu mai poate fi trasa la raspundere si nici criticata pentru ca un astfel de gest ar fi imediat catalogat drept un atac, un act de solidaritate cu „dusmanul”. Acest mecanism a functionat perfect in campania electorala (dar si pe durata intregului mandat): orice critica la Basescu era de fapt o declaratie de dragoste fata de moguli, spatiul critic dintre „ei” si „noi”, fiind astfel anulat.

Prin urmare, criza (economica) a fost cel bun agent electoral al lui Basescu in campanie, fara de care probabil ca ar fi pierdut. Nu numai ca a mobilizat din nou poporul impotriva unui nou „dusman”, dar practic a oferit o puternica legitimare „starii de exceptie”. Orice actiune a puterii a fost justificata, si astfel orice critica suspendata, prin invocarea crizei si a necesitatii depasirii ei. Mai mult, criza a accelerat procesul de-politizarii deja prezente in populismul lui Basescu: desi in definitiv o problema eminamente politica (in sensul precis pe care politica il joaca in analiza economica marxista), criza-ca-stare-de-exceptie a fost instrumentata ca o problema ce necesita solutii tehnocratice, fiind astfel scoasa de sub actiunea, dezbaterea si responsabilitatea politica, poporul neavand altceva de facut decat sa achieseze. Astfel, desi raspunsul la criza a fost unul curat si brutal neoliberal (deci politic, deci partizan) a fost livrat sub forma de sacrificiu universal.

Carnavalescul puterii

Pentru o ureche exersata, combinatia istorica de bani si dusmani suna ca o manea, fundal sonor care nu a lipsit deloc din arsenalul de campanie al presedintelui Basescu. Problema aici nu este deloc manelizarea politicii si a vietii sociale asa cum suna scenariul clasic (si puternic rasist) al „panicii morale” anti-manele, intretinute de regula de intelectuali si elite in vederea conservarii propriilor pozitii de status si gust. Din contra, problema e de fapt puternica politizare a manelelor (si prin extensie a culturii de masa) in cadrul populismului lui Basescu. Aparitiile electorale ale acestuia la OTV si Taraf TV, la concurenta cu Magda Ciumac si Nicolae Guta, au reprezentat o puternica intruziune a puterii in zona culturii de masa, o pierdere a autonomiei culturii populare in raport cu politicul. Astfel, carnavalul (ca lume pe dos, ca show, ca hybris) a incetat sa mai fie exterior si, cel putin teoretic, opus exercitarii puterii, devenind insasi esenta sa de functionare. [...]

<cititi textul complet>