Stanga si marxismul in Europa de Est (II)

Interviu cu G. M. Tamás

Partea a IIa: Marii castigatori ai schimbarii de regim au fost corporatiile transnationale si retelele de putere

Acest interviu, realizat de Imre Szeman, a fost publicat in Mediations. Journal of the Marxist Literary Group, volume 24, no. 2, 2010. Traducerea de fata apare cu acordul autorului.

<cititi partea I a interviului>

<cititi partea a III-a a interviului>

G. M. Tamás : Partidul [Comunist] s-a complacut in a nu face nimic. Liderii sai credeau ca si-au satisfacut indatoririle „progresiste” daca majoritatea cetatenilor erau relativ bine hraniti si daca erau multumiti cu ce se dadea la televizor. Nu numai partidul era insa deranjat de critica disidenta la adresa inegalitatilor si a violarii drepturilor omului (disidentii ii reprosau existenta cenzurii, lipsa unui Öffentlichkeit critic [a sferei publice], conformismul abrutizant si absenta unei auto-organizari autentice si libere, iar Partidul a putut foarte bine sa sesizeze fibra de stanga a criticilor disidente, dar n-a agreat deloc aspectul lor „contestatar” – chestionarea inerenta a legitimitatii factorilor de putere ii va fi parut inconfortabil de familiara…). Noi, disidentii, ii deranjam insa la culme pe conservatori – beneficiari aproape apolitici ai modestului nostru consumerism si pragmatism. Ei ajunsesera sa identifice critica noastra sociala cu „stangismul” – deci cu un „comunism” potential „stalinist” sau „totalitar”; ca orice conservator de oriunde si de oricand, urau filosofia sau teoria de orice fel (si cum conservatorii seriosi prefera intotdeauna doxa lui episteme, iata de ce filosofia de calitate e intotdeauna subversiva).

Disidentii erau asadar vag orientati spre stanga… dar nu aveau nicio putere! Care mai era atunci sensul pozitionarii la stanga in aceste conditii? Obiectivele clamate de Stanga nu mai puteau fi luate in serios de oamenii maturi, care vazusera in „socialism” doar un mijloc efectiv de accedere la putere si de legitimare a sacrificiilor necesitate de modernizare si de o dezvoltare rapida.

Lipsa cinismului din atitudinea disidentilor, a filosofilor, a sociologilor, a artistilor de avangarda, a activistilor, a baietilor-problema si a celor care huiduiau – seriozitatea cam nesarata pe care o intalniti la orice intrunire marxista sau anarhista daca aveti norocul sa locuiti langa o cladire unde se tin astfel de intruniri – ne-au facut extrem de nepopulari in randul clasei de mijloc si al intelectualilor doritori de ceva mai soft, mai ironic, mai melancolic si mai agreabil. Sexualitatea libera de contract, perfect compatibila cu patriarhalismul si cu nihilismul, nu se impaca insa deloc cu gravitatea si idealul inalt al „iubirii libere” intre egali, cu regulile si angajamente obligatorii ale acesteia.

Toti radicalii stiau ca sexualitatea si celelalte dominante emotionale pot submina egalitarismul in sine si deschiderea plina de sperante a mediilor intelectuale. In cazul nostru, nu era vorba numai de paraziti emotionali de toate felurile, dar si de agenti secreti – délateurs et mouchards („denouncers” [turnatori] si „spies” [spioni] e prea putin spus: engleza, spre deosebire de limbajul clasei muncitoare, n-are un vocabular adaptat realitatilor unui stat politienesc: sunteti niste norocosi, ce sa mai…!).

Politica de demobilizare a Partidului era asadar destul de eficienta; atata timp cat standardele de viata cresteau, oamenii erau multumiti. Apoi nucleul puterii a trecut de la organizatiile de Partid catre reteaua reformistilor tehnocrati din Ministerul de Finante, catre Autoritatea de Planificare Nationala, catre Banca Nationala, catre acele quangos [organizatii cvasi-autonome si non-guvernamentale] cu agenda reformista si spre diferite proiecte social-stiintifice aflate sub egida Academiei de Stiinte.

Pe fondul intetirii manifestarilor zgomotoase de loialitate politica si de fervoare revolutionara verbala, discursul apolitic, tehnocratic era totusi dominant. Regimul devenise din ce in ce mai dependent de sursele sale din Vest si, prin urmare, era gata sa faca orice concesie sensibilitatilor si manierelor occidentale: trebuia s-o lase mai moale cu represiunea si persecutiile, mai ales in cazul intelectualilor, fiindca nu numai disidentii, dar si marxist-leninistii din primele generatii fusesera pana atunci reprimati, decazuti din drepturi, pensionati sau concediati. Regimul dorea sa se debaraseze de vechile metode.

Dupa primul val de taieri salariale insa, clasa muncitoare a inceput sa se agite, asa ca prudenta noastra conducere – spre deosebire de celelalte tari autentic-„socialiste” – a mai domolit politica de austeritate, acumuland in schimb datorii noi si reducand investitiile. Partidul se temea de proletariat si nu se dadea in vant nici dupa intelectualii socialisti dedicati, care s-ar fi putut alatura muncitorilor in cazul unor eventuale proteste.

In aceste conditii, Partidul pierduse orice legatura cu originile sale „muncitoresti” si cu identitatea sa plebeiana. Nu e de mirare deci ca nimeni n-a ridicat un deget in apararea „socialismului real”. In incercarea sa de a adormi populatia si de a obtine un consens confortabil printr-un conformism generalizat si bine alimentat, descendentul maghiar al Revolutiei din Octombrie a incetat sa mai reprezinte pe cineva si ceva, cu exceptia intereselor de grup, a beneficiilor proprii si a instinctului de conservare al elitelor sale tehno-birocratice. Principala sa arma – aparatul de Securitate – n-a reusit nici ea sa opuna rezistenta, ori macar sa ia act, de ofensiva liberala; asemenea conducerii de partid, Securitatea nu mai era interesata decat de supravietuirea membrilor sai si de acomodarea acestora la noile conditii.

Sa nu intelegeti insa ca Partidul si Securitatea isi uitasera sau, Doamne fereste!, ca-si repudiasera complet vechile habitudini autoritariste si ca nu mai incercau sa controleze tara in perioada de tranzitie – au incercat pe ici pe colo, dar n-au avut castig de cauza. S-a facut mare caz de prezenta unor fosti membri de partid la toate palierele noilor institutii. Sigur, nu spun ca nu era asa; dar ar fi stupid sa te gandesti ca un sistem totalmente diferit, un sistem de guvernare complet diferit nu reuseste sa aduca nimic nou din pricina faptului ca in cutare posturi de comanda se afla reprezentanti ai fostei puteri!

Oricum, marele castigator – in termeni de profit – n-a fost nomenklatura bourgeoisie, chiar daca mare parte dintre exponentii ei sunt azi bogati si bine plasati in birocratie, oameni de afaceri ori mafioti – ci corporatiile transnationale si retelele de putere care nu prea mai pot fi confundate cu ceea ce numeam noi „Vestul”. Aceste corporatii nu sunt cu adevarat interesate de relansarea industriei pe butuci din fostele state socialiste; au cumparat fabricile statului pe nimic, le-au inchis si au inundat pietele cu junk-uri de la vechii lor furnizori. Vor gasi insa oamenii dati afara de la locurile lor de munca destui bani pentru a face lucrative aceste noi piete? Capitalistii de azi nu par sa-si fi pus aceasta intrebare.

Dezintegrarea conceptului traditional de munca la nivel global a luat forma unei tranzitii politice in Europa de Est. Asistam la irevocabilul sfarsit al proletariatului ca subiect politic – chiar in termeni de mitologie – si la finalul reprezentarii sale de catre Partid, evident frauduloase si goale. Sfarsitul proletariatului a fost urmat de acela al rivalei sale istorice: social democratia in statele liberale occidentale. Ascensiunea Chinei a dovedit insa ca aceasta reprezentare putea merge mai departe – si ca numele acestei noi etape este capitalismul.

Imre Szeman: Ne puteti reaminti cate ceva din evenimentele din 1988-1989, asa cum s-au desfasurat? Occidentalii isi vor face astfel o idee despre rolul jucat in caderea comunismului de (sa dam un exemplu) ridicarea restrictiilor de calatorie de catre guvernul maghiar, in ianuarie 1988. Altminteri, cu greu isi vor putea imagina semnificatia actiunilor miscarii de opozitie, care au determinat abandonul lui Kádár in mai 1988, reinhumarea lui Imre Nagy in Piata Eroilor si toate celelalte.. Asa cum ati aratat in lucrarile dumneavoastra, Occidentul ia act abia acum de faptul ca o schimbare politica n-ar fi fost cu putinta fara o substantiala miscare de opozitie pe plan intern. Care erau imperativele acestei opozitii? Si ce planuri avea ea pentru viitorul Ungariei?

G.M.T.: „Evenimentele”, asa cum le numiti dumneavoastra – cu un termen oportun-neutru – au fost iluzorii, trecatoare si totusi minunate. „Iluzorii” – fiindca se sprijineau pe niste concepte complet neverificate si nefondate, ca „democratie” – inteleasa ca pluralism, drepturi elementare si libertati si ca un sfarsit al ocupatiei sovietice. Apoi aceasta definitie s-a imbogatit cu ceea ce am putea numi – cu putina grandilocventa – „politici ale adevarului”, ceea ce implica mai mult decat suprimarea cenzurii: era vorba de afisarea fara rezerve a unor pagini de istorie ascunse pana atunci, de crimele comise de fosta dictatura. Consecintele acestor politici variaza insa de la tara la tara.

Ungaria sta poate cel mai prost la acest aspect. Aici nici macar dosarele de Securitate n-au fost puse la dispozitia publicului si a cercetarilor. De mai bine de douazeci de ani, Parlamentul tergiverseaza afacerea, iar lumea a devenit apatica, considerand – poate cu temei – ca, dupa doua decade de „tratament special”, documentele nu pot fi decat incomplete, trucate sau chiar falsificate.

Cat despre rolul nostru in schimbare: evident, n-a fost meritul disidentilor ca regimul s-a schimbat, dar a fost cu siguranta meritul nostru ca am perseverat si ca ne-am aflat acolo unde lucrurile incepeau sa se miste intr-un fel sau altul.

Onoarea de frunte le revine, fara indoiala, polonezilor. Dar pana si ei, dupa revelatia uimitoare a realitatii ca, spre deosebire de anii 1953, 1956, 1968, Uniunea Sovietica nu mai era gata sa intervina in sprijinul regimurilor-satelite si ca Partidul nu mai rezista, au fost surprinsi de faptul ca sistemul (in acest caz, e mai potrivit termenul francez simplificat de pouvoir) intelegea sa se salveze prin intermediul Armatei – gest in mod fundamental contradictoriu cu esenta sistemului leninist. In orice caz, chiar si actiunile muncitorimii poloneze se epuizasera spre sfarsitul lui 1989; discutiile si mesele rotunde incepeau sa fie simtite ca semne ale sleirii (1). Programul miscarii „Solidarność” se schimbase cu 180 de grade. Combinatia ortodoxa intre ideea de comitete ale muncitorilor, autoadministrare (sloganul era o „Republica Autonoma a Muncitorilor”) si o perspectiva ferma asupra ideii de egalitate a intrat apoi pe o panta neoconservatoare. David Ost a aratat in ce fel mirajul modernitatii occidentale i-a determinat pe liderii miscarii de rezistenta a muncitorilor polonezi nu numai sa accepte, dar chiar sa si promoveze politici in defavoarea lor, distrugandu-si astfel proiectul (2). In cativa ani, muncitorii polonezi aveau sa voteze cu fostii aparatcici, care, mai tarziu, au fost eliminati din Parlament – nu atat din cauza masurilor lor neoconservatoare, cat din pricina nivelului naucitor al coruptiei.

In Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria si in alte cateva tari era pur si simplu o stare generalizata de euforie – motivata in special de incredibila rapiditate cu care mult-temutele regimuri dictatoriale s-au prabusit. Eu unul, am fost fericit. Nu eram chiar un lider al miscarii, dar eram cu siguranta oratorul ei cel mai important (intre 1988 si 1991 trebuie c-am tinut vreo doua sute de discursuri) – unul care n-a atipit si care niciodata n-a fost redus la tacere. Era o goana dupa libertate si – ca atunci cand poporului i se arata ca el e important – o efuziune colectiva de imaginatie, inteligenta si inspiratie. Era de parca toti am fi vorbit „in limbi”: imi aduc aminte cum stateam tarziu in noapte intr-un satuc unguresc uitat de Dumnezeu, sarac si rebegit, discutand Tocqueville, Lord Acton, John Stuart Mill si comparand U. S. Supreme Court cu Curtea Constitutionala germana din Karlsruhe.

Euforicii de atunci se zgaiesc acum probabil la televiziunile-tabloid si vorbesc despre fotbal. Pacat, mare pacat! Sa vezi de ce sunt capabili oamenii, daca sunt motivati si au sperante… Asta e de fapt cea mai importanta semnificatie a lui 1989: experienta unor mase intregi de oameni interesati de gandirea politica, de la rationalistii sobri pana la pasionatii ardenti si, surprinzator lucru, era o gandire politica alimentata de o necontenita sete de actiune. Cine suntem si care e scopul existentei noastre? – acestea sunt intrebarile la care cauta raspuns natiunile in timpul unei revolutii (ca sa nu mai zic de viteza cu care poti sa intri si iesi din gratiile unei natiuni). Eu ramasesem loial cauzei, dar nu asta nu ma impiedica sa vad ce se intampla de fapt in jurul meu.

E deprimant sa constati astazi ca toate acestea s-au pierdut – chiar amintirea acelor vremuri abia daca mai palpaie.

Reinhumarea lui Imre Nagy e comemorata inca, desigur; exista un material pe care televiziunile il tot reiau. Dar Imre Nagy si camarazii lui nu sunt simpatizati deloc: nu erau decat niste comunisti moscoviti, la urma urmelor, fie ei martiri sau nu. In acelasi timp, tradatorul si calaul  János Kádár a ajuns sa fie considerat cel mai mare om politic al Ungariei din epoca moderna, atat de insi de dreapta cat si de cei de stanga. Intr-un fel, astia chiar au dreptate. Kádár a fost un conservator si nimic mai mult, si unul patat de sange pe amandoua mainile; dar contrarevolutionarul intruchipat de el se potriveste perfect vederilor contemporane. Filistin, prudent, autoritar, preocupat doar de standarul de viata si de mentinerea ordinii publice – e un tip ideal pentru noi, astazi.

In perioada in care Comitetul pentru Dreptate Istorica organiza ceremonia de reinhumare a lui Nagy, viclenia si smechereala incepusera deja sa se substituie actiunilor populare spontane. Prefer de o mie de ori sa-mi amintesc cum arata ziua aceea cu un an inainte, in 1988, cand fuseseram loviti si arestati de politie pentru ca indrazniseram sa comemoram, pe 16 iunie, treizeci de ani de la executarea lui Nagy si a apropiatilor sai.

I. S.: Spuneti-ne ceva si despre „Beszélő” si despre „Contractul Social”.

G.M.T.: Eu n-am fost redactor la „Beszélő” (eram numai un colaborator frecvent), nici unul dintre autorii programului „Contractul Social” – mai mult decat atat, chiar l-am criticat intr-o alta publicatie samizdat. Mi se parea atunci insuficient de radical, mai ales ca lasa prea putin spatiu de manevra activitatilor populare spontane; in plus, semana stanjenitor de mult cu discursul reformistilor din Partid. Toate astea si-au pierdut semnificatia azi; diferentele dintre curentul dominant in randurile disidentei, „reformismul radical” si altele au devenit acum prea putin semnificative. Evident insa, miscarea de disidenta in sine se situa completamente la stanga fata de succesoarea sa, Alianta Democratica Libera, care a inceput imediat sa promoveze masuri economice neoconservatoare – dorite de multi atunci, inclusiv de mine – ramanand in acelasi timp radical liberala in incercarea de a-si pastra programul initial axat pe drepturile omului si pe libertatile cetatenesti.

I. S.: Ce ne puteti spune despre implicarea dumneavoastra in Alianta Democratilor Liberi („Szabad Demokraták Szövetsége” – or SZDSZ)? Care erau agenda politica al acestui partid? Ce schimbari s-au produs in cei zece ani de dupa 1989? Ce v-a determinat sa parasiti partidul in 2001?

G.M.T.: Eu eram mai degraba oratorul si ganditorul politic decat un lider politic autentic, asa cum era el imaginat atunci. Privind in urma, se pare totusi ca temperamentul meu revolutionar era mai important decat orice pozitie doctrinara as fi avut. Insa orice as fi dorit sa fac, ma trezeam inevitabil prins in lupta acerba impotriva nationalismului extremist si a rasismului in ascensiune. Guvernul de dreapta de atunci sprijinea cu kalasnikoave (furnizate ilegal si in secret) incipienta miscare separatista croata. M-am pronuntat impotriva acestei politici in Parlament si am fost imediat declarat un tradator al natiunii. A fi un bun patriot insemna deci sa fii un sovin anti-sarb…

In 1994, n-am mai candidat pentru Parlament, mi-am dat demisia si din partid si am plecat sa predau si sa fac iarasi cercetare in Statele Unite si in Europa de Vest (Chicago, Wissenschaftskolleg zu Berlin, Dickinson College, Georgetown, Yale, New School). Si am inceput sa-mi revizuiesc pozitiile. Ceea ce m-a facut sa ma razgandesc, dupa ce tocmai schimbasem regimul, nu-i asa?, n-a fost numai deriva economica si sociala cauzata chiar de aceasta „schimbare de regim”, ci anumite frictiuni filosofice pe care intotdeauna le-am avut in ceea ce priveste liberalismul. Altfel spus, mi-a dat destula bataie de cap ceea ce Habermas numeste, pe urmele lui Böckenförde, o chestiune de fundamentare pre-politica a liberalismului.

Conflictul putea fi rezolvat in maniera lui Leo Strauss – un ganditor pe care inca il admir imens – adica numai pe calea teologica traditionala (chiar daca una radical modernizata), prin restrangerea sau anihilarea tezelor iluministe – ceea ce eu nu eram insa pregatit politic sa fac. Veti vedea ca orice incercare conservatoare de re-fondare a societatii „democratice”, cat ar fi ea de onesta – ca in cazul scrierilor londoneze semnate de Simone Weil (un testament al sau, in fapt) – va sfarsi prin a exclude pluralismul si autonomia subiectului, conducand la autoanihilarea statului liberal de tip occidental (Simone Weil propusese chiar ca dupa razboi sa nu mai fie reintrodus sistemul multipartinic si sa fie impusa o cenzura a presei in numele adevarului). Toate acestea in pofida profundei orientari anti-fasciste si anti-national-socialiste a celor doi ganditori. Dreapta nu-mi oferea nicio solutie: era momentul sa ma intorc spre Marx.

Sa fim bine intelesi: e vina mea si a prietenilor mei ca am pus umarul la impunerea unui sistem inuman, nedrept, ineficient, anti-egalitarist, fraudulos si ipocrit – cu nimic mai bun decat regimul precedent – si nu e o cupla nesemnificativa. Am fost criminal de orbi si am crezut, prematur si egoist, ca multe alte generatii de invingatori inaintea noastra, ca succesul politic si gloria care ne acoperea vor face o lume mai buna pentru toti. Prostii!

I. S.: Ce s-a ales de SZDSZ in ultimul timp? In prezent, e un partid foarte slab, al treilea dupa MZSP (Partidul Socialist Maghiar – „Magyar Szocialista Párt”) si Coalitia Fidesz-KDNP (Alianta dintre Tinerii Democrati [Fiatal Demokraták Szövetsége] si Partidul Crestin Democrat [Kereszténydemokrata Néppárt]), cu numai 18 locuri (dintr-un total de 386) in Parlament. Este o forta politica epuizata?

G.M.T.: Da. N-a reusit sa ajunga in Parlamentul European, in iunie 2009, si practic a incetat sa mai existe. E un final urat – cu scandaluri de coruptie si altele asemenea. Anti-comunismul liberal a devenit gol de semnificatie; cei mai multi dintre cei care formau odata baza liberala „naturala” (tineri salariati, functionari publici, intelectuali etc.) tatoneaza azi extrema dreapta.

(Va urma)

Traducere din limba engleza de Teodora Dumitru

Note:

(1) Ma refer aici la negocierile care au avut loc intre 6 februarie si 4 aprilie 1989, la Varsovia, intre guvernul Jaruzelski si sindicatul „Solidaritatea”: aceste negocieri fusesera initiate de guvern, pentru a calma framantarile populare care incepusera sa ia amploare ca raspuns la  actiunile „Solidaritatii” si din cauza crizei economice generalizate si fara solutie. In urma acestor discutii, s-au obtinut, printre altele, legitimarea „Solidaritatii” ca partid politic si organizarea de alegeri pentru Presedintie si Senat. Asta i-a si permis de altfel miscarii „Solidaritatea” sa se impuna zdrobitor in alegerile din iunie 1989.

(2) Vezi Davis Ost, „The Defeat of Solidarity: Anger and Politics in Postcommunist Europe”, Ithaca: Cornell UP, 2005.

<cititi partea I a interviului>

<cititi partea a III-a a interviului>