Stanga si marxismul in Europa de Est

Interviu cu G. M. Tamás

partea I

<cititi partea a II-a a interviului>

<cititi partea a III-a a interviului>

Gáspár Miklós Tamás (n. 1948) e de multa vreme una dintre cele mai importante voci politice europene. De formatie filosof, autor a numeroase lucrari de specialitate si articole, G. M. Tamás poseda o cunoastere intima a istoriei politice a secolelor XX si XXI. Disident marcant in anii ‘80 si parlamentar in primii ani dupa caderea comunismului, in ultimii douazeci de ani Tamás s-a orientat tot mai decis spre stanga. A pastrat mereu un interes deosebit pentru problematici de justitie politica si sociala, pe care le trateaza in continuare atat in scrierile sale teoretice si politice (este un colaborator regulat al „TLS“ si al celor mai importante cotidiane maghiare), cat si explicit, prin actiunile sale politice – iata un fel de a-ti trai ideile si convingerile care ar trebui sa functioneze ca model pentru stanga contemporana.

Chiar daca lucrarile sale au fost traduse in multe limbi (inclusiv in engleza), ideile si pozitiile sale ar merita totusi o mai larga circulatie in randurile cititorilor de limba engleza. Desi un interlocutor de calibru (v. recentele dezbateri cu Slavoj Zizek) si descris odata drept un Václav Havel al Ungariei, se pare ca Tamás n-a ajuns inca acel ganditor public global care ar fi putut deveni, iar vinovate de asta ar fi tocmai conceptiile lui politice cateodata „deraiate“ de la standardele radarelor contemporane.
Acest interviu este o introducere spre o alta perspectiva asupra existentei unui remarcabil ganditor si activist si incearca sa puna in lumina faptul ca dramele politice si sociale din tarile mici, ca Ungaria, pot oferi importante si utile semnificatii altor forte politice de pe mapamond.
 Interviul a fost realizat in februarie 2010. Notele si explicatiile imi apartin. (Imre Szeman)

Acest interviu a fost publicat in Mediations. Journal of the Marxist Literary Group, volume 24, no. 2, 2010. Traducerea de fata apare cu acordul autorului.

Imre Szeman: Povestiti-ne putin despre familia dumneavoastra si despre educatia primita.

G. M. Tamás: Mi-am petrecut prima jumatate a vietii (din 1948-1978) in Transilvania, Romania, in orasul Cluj (Kolozsvár). Asta poate fi ceva de neinteles pentru cititorii dumneavoastra: anume o viata in spatele careia a curs, in acelasi timp, o alta viata impletita cu marile drame (si farse) ale secolului al XX-lea. Intr-un fel insa, am avut norocul sa fiu copilul unui cuplu de comunisti – tatal meu era scriitor si jurnalist, mama era sora medicala, ambii facand parte din minoritatea maghiara de aici (care, in orasul meu, era de fapt o majoritate la acea vreme), mama avand si radacini evreiesti – si amandoi facusera ani lungi de inchisoare inainte de 1945. Proveneau din vechea miscare ilegalista, cu idei si convingeri atipice locului si momentului: tata stia, de pilda, sa vada de gospodarie si sa aiba grija de mine – chestiuni absolut de neimaginat pentru un barbat din vremea lui. Mama era cu sapte ani mai mare decat tata, si intre ei se crease o legatura de camaraderie familiara doar mediilor socialiste de altadata.
Conversatiile se purtau mereu „la nivel inalt“ si nivelul inalt nu era rezervat numai intelectualilor. Unele dintre cunostintele noastre, muncitori devotati, din scoala veche, nu-si pierdeau timpul cu discutii despre fotbal si starea vremii si nu pregetau sa puna pe tapet soarta lumii, sa discute chestiuni de arta sau despre voiajul in cosmos. Am crescut cu Goethe, Walter Scott, Victor Hugo, Tolstoi, Maupassant – si Brahms, Schumann, Mahler. Acestea erau reperele. Cand eram bolnav, tata imi citea epopeile de secol XIX ale lui Vörösmarty si Arany (1) si grozavele carti sovietice pentru copii. In culmea dictaturii, a framantarilor politice si a lipsurilor de tot felul, noi am avut parte de o copilarie aproape victoriana. Nici „cultura a tineretului“, nici muzica rock, nici calatorii – doar o multime de carti, lectii de muzica si plimbari in parc.
Parintii mei si cei mai multi dintre apropiatii lor – legati de amintirile opresiunilor si persecutiilor de dinainte de razboi – au fost teribil de dezamagiti de regimul lor, la vremea cand eu incepeam sa-mi formez o constiinta politica dincolo de imaginile romantice din cartile despre Revolutia din Octombrie. Ca bolsevici internationali si etnici maghiari, au fost extrem de socati de neasteptata turnura nationalista a regimului, de carpaceala politica, de esecul economic, de intruziunea serviciilor secrete si de imbecilitatea cenzurii, combinate cu meschinaria sicofantilor „noii culturi“. Unii dintre ei au infundat puscariile din nou. Ceea ce e insa foarte greu de explicat astazi este faptul ca, in ciuda tuturor dezamagirilor, acesti oameni se simteau parte a unui destin istoric – o istorie care nu implica neaparat un deznodamant fericit – si nu concepeau sa renunte la singura cauza pentru care merita sa traiesti: lupta pentru eliberarea umanitatii.
Chiar daca vehicularea acestui deziderat devenise evident o strategie de fatada, ei au continuat sa-i citeasca pe Brecht si pe Sartre, au cautat puncte de contact in Guatemala sau in Indonezia, au incercat sa inteleaga ce se petrece in Uniunea Sovietica – considerata in anii 1960 un inamic al conducerii politice din Romania, care-si clama independenta printr-un discurs sovin si anti-minoritar – citind carti, azi uitate, ca memoriile lui Konstantin Paustovsky (2).
Poate voi fi fiind un provincial – si chiar am fost – dar niciodata nu m-am simtit un provincial.

Mi-am privit cateodata parintii cu condescendenta. Universul lor revolutionar era unul imaginar. Partidul lor daduse gir unui sistem represiv, idiot si fara speranta; era ceva de speriat si totusi nimeni nu-l putea lua in serios. Arta si filosofia lui oficiala erau de tot rasul, cu sforaielile lor patriotice. Aceleasi vechi metehne ale urcarii la putere. Insa ceea ce nu tinea de microcosmul parintilor mei si al celorlalti batrani intelectuali comunisti – cu universalismul lor, cu profunda lor empatie pentru toti acei oropsiti ai soartei, cu puritanismul si altruismul lor, cu pasiunea lor pentru citit si invatat – era lumea aceea de mic-burghezi, baieti interesati de sport, fete, slagare italienesti siropoase (numele Domenico Modguno si Adriano Celentano va spun ceva?) si de vorbaria fara miza, mereu ocupati sa-i ia in tarbaca pe grasul clasei ori pe insul cu mici defecte de pronuntie.
Scoala n-a insemnat nimic pentru mine. Educatia am primit-o acasa, la teatru, la concert, prin lectiile de pian sau de vioara si apoi la biblioteca. Poate ca vorbesc doar pe intelesul batranilor – unii dintre ei mai tineri decat mine, dar unii care se comporta si par asa, batrani – al acelora care mi-au adus in dar, de ziua mea, „Salariu, pret si profit“ de Marx sau „Calatoriile“ lui Goethe in Italia, sau Dickens si Gottfried Keller, sau Stendhal. Am ascultat  piese la radio cu tranzistori; era epoca de glorie pentru Hörspiele spiese radiofonicet si puteam sa receptionam pe atunci Radio Budapesta, care reprezenta pentru noi nu numai centrul culturii noastre nationale, dar cumva, reprezenta chiar Vestul.
Apoi, la universitate, am studiat clasicii si filosofia, m-am casatorit destul de devreme, am intrat in viata politica inainte de a absolvi, am devenit redactor la un saptamanal de limba maghiara, am publicat eseuri de filosofie si de literatura, am fost urmarit si hartuit de politia politica, am fost concediat si trecut pe lista neagra, am avut interdictie de semnatura – dar cartea mea despre Descartes („Descartes a módszerröl“, 1977) a reusit cumva sa apara – si in sfarsit am fost expulzat din Romania.

N-am vrut sa plec in Vest, chiar daca mi-ar fi fost mai usor acolo decat in Ungaria, unde proasta mea reputatie ma insotise. Eram un scriitor maghiar si cu toate astea voiau sa ma arunce afara din Europa de Est. „Ei“ inca isi mai doresc asta, dar eu nu cred c-or sa reuseasca. Dar, din pacate, „ei“ sunt acum mai aproape de atingerea acestui scop decat au fost vreodata regimurile Ceausescu si Kádár, cot la cot. In cativa ani, am devenit un inamic frustrat al sistemului, un sistem care insa nu pare a indreptati nici macar o speranta infima.
A fost o fericire sa scap din acea gura de iad, Transilvania, dar acolo a fost, totusi, Heimat-ul meu, in ciuda faptului de a fi fost persecutat ca etnic maghiar. Ma simt in intregime solidar cu Romania, o tara chinuita si umilita; nationalismul etnic – macar in ce-i priveste pe maghiari – s-a atenuat intre timp si am astazi relatii de fraternitate cu romanii. Acolo ma simt, iar, acasa. Particip chiar, cu modestele mele resurse, la diferite actiuni si initiative in Romania, fapt care ma bucura enorm.

I. S.: Cum ati descrie din punct de vedere intelectual si politic experienta din timpul regimului lui János Kádár (conducator al Ungariei intre 1956 si 1988)?

G.M.T.: Cazul mea a fost unul atipic. In primul rand, eram un emigrat maghiar (un imigrant, un exilat politic) in Ungaria – ciudat lucru de buna seama. Cand am ajuns in Budapesta, m-am alaturat „opozitiei democratice“, acea firava retea a disidentilor. Cunosteam deja ideile lor directoare din vizite precedente si eram considerat aliatul lor transilvanean. A trebuit sa am mare grija la inceput, pana mi-am obtinut documentele, cetatenia, permisul de munca si toate celelalte, asa ca prima oara am publicat in samizdat si numai cu pseudonim – dar am renuntat la precautii dupa lovitura de stat a lui Jaruzelski, in Polonia (13 decembrie 1981), si prin urmare am fost concediat de la catedra de filosofie a Universitatii din Budapesta sEötvös Loránd Tudományegyetemt.
Evident insa ca particularitatile interesului sistemului fata de adversarii lui n-ar trebui generalizate. Cultura acelor ani era un melanj de scepticism extrem – si cumva bizar – si o energie creatoare exploziva; de asemenea, era o cultura foarte conservatoare politic. Toate elementele unei traditii a stangii disparusera, iar reactiile la criza continua a regimului nu erau indreptate impotriva decadentei sale prezente, ci impotriva indepartatelor sale origini revolutionare.
O masiva ostilitate impotriva aspectelor „hegemoniei“ culturale socialiste – angajament, altruism, solidaritate cu cei oprimati, primatul Ideii au ajuns sa fie vazute ca parte a unei conceptii doctrinare, totalitariste, fanatice sau dogmatice – a erupt in asa hal incat cel mai admirat critic al timpului mi-a spus ca uraste „Fidelio“ fiindca era „o ticaloasa opera bolsevica“. Cei mai iubiti ganditori erau asadar Wittgenstein, Heidegger si Max Weber. Cat am fost profesor, am predat filosofia romantica germana de la Johann Georg Hamann la Schelling, inclusiv Franz von Baader si Novalis. Partidul „comunist“ abandonase „ideologia“ in favoarea „profesionalismului“, pragmatismului si a verbiajului tehnocratic, nemaidorindu-se si nemaifiind nevoie de mobilizare.
Asta insemna – asa cum am aratat in eseul meu „Marx in 1989“ (care urmeaza sa apara in revista „Angelaki“) – ca Partidul (singurul partid cu majuscula) din toate tarile socialiste construite pe model sovietic era organizat (si acesta era principiul lui ascuns, intim) nu teritorial, ci la locul de munca, dizolvand astfel clasica dihotomie social democratica intre sindicate si partidul politic. Partidul era prezent la punctul de productie (la fel ca si principalul sau rival revolutionar – comitetul muncitoresc), spre deosebire de partidele burgheze, organizate pe circumscriptii si districte electorale care includ domiciliile cetatenilor – adica de partide care fac apel la simpatizantii si la votantii lor in calitate de consumatori, de proprietari de locuinte si detinatori de idei, i.e. in calitatea lor de cetateni privati. Chiar daca Partidul renuntase de mult la socialism, fibra lui profunda ramasese revolutionara de vreme ce era inca intim legata de clasa muncitoare si sustinea o politica egalitara.

Celulele de partid in fabrici erau nuclee de putere, vizand serviciile sociale, educatia si mobilizarea propagandistica: ei luptau pentru influenta cu mijloacele administratiei. Secretarii de partid din intrepriderile mari reprezentau coloana vertebrala a regimului; indivizii proveniti din clasa muncitoare erau favorizati de sistem: li se ofereau locuri de munca, posibilitati de promovare, acces la invatamantul superior. Patronajul exercitat de organizatiile din intreprinderi a reprezentat pentru o vreme o forta care a asigurat mobilitatea si ascensiunea proletariatului industrial, impotriva tot mai accentuatelor inechitati ale capitalismului de stat (o societate de clasa, la urma urmelor), cu inerentele sale ierarhii si indiscutabilele opresiuni, exploatari si rigiditati culturale. Contraponderea reprezentata de partid avea nevoie de o permanenta mobilizare, care, in absenta unor obiective socialiste autentice, trebuia sa fie macar una morala. Ei bine, fix cu lipsa acestui tip de mobilizare au inceput sa se confrunte dansii incepand cu anii 1970.
Odata cu reducerea la tacere a scolii lui Lukács, care initiase crearea unei stangi est-europene in 1973, si cu aproximativ concomitenta descompunere a grupului „Praxis“ in Iugoslavia, ultimele reminiscente ale cercetarii marxiste, ale criticii si ale dezbaterilor de tip marxist au fost anihilate(3). In loc de mobilizare, Partidul promova neutralizarea si a inceput sa defineasca termenul de „succes“ exact ca adversarul sau vestic, prin „bunastare“ si stat asistential: crestere a salariilor, ascensiune economica, explozie a consumului si a consumismului, industrie de divertisment si tot tacamul. In loc sa ofere o alternativa la oferta Vestului, a intrat in competitie cu el – si a pierdut. Partidul insusi iar nu altcineva a echivalat fervoarea revolutionara cu o campanie terorista; de vreme ce stalinismul fusese identificat cu revolutia, de-stalinizarea trebuia sa insemne pace interna, dispensare de orice ideologie si reforme de piata.
Exista totusi si cateva particularitati specifice cazului maghiar. In primul rand, amintirea lui 1956 (centrata pe ideea de independenta nationala si democratie electorala competitiva), apoi exceptionala magnitudine a Shoah-ului in spatiul maghiar i-au determinat pe fruntasii partidului comunist maghiar – ca si pe omologii lor din Germania de Est – aiba rezerve in ce priveste inlocuirea marxism-leninismului cu nationalismul. Nationalismul salbatic extins sub diverse forme in Polonia, Cehoslovacia, Romania, Albania, Rusia, China si Vietnamul din acea vreme a fost aproape absent in Ungaria – asadar aici n-am avut o cultura oficiala cu sperietorile si cu plictisitoarele ritualuri aferente, ceea ce insemna ca erau mai putine tabuuri, mai putina cenzura, mai multa deschidere si, in genere, mai multa relaxare. Printr-un nivel de viata mai ridicat, alaturi de aceasta absenta a constrangerii ideologice si un subtil, indulgent hedonism, Ungaria a devenit un spatiu ravnit in Blocul Estic. Oamenii puteau sa calatoreasca (nu si eu – fiindca eram un disident, iar prin tarile vecine disidentii puteau sa calatoreasca – cu un bilet numai de „dus“ insa, spre exilul occidental), presa era bogat informata si vie (la acea vreme arata aproape capitalist, emanand discret atractia exercitata de Vest – eroii mediatici ai momentului nefiind cu siguranta Brejnev sau Andropov, ci Willy Brandt si apoi Mrs. Thatcher).
Partidul era mandru ca aveam o literatura excelenta, ca artele infloreau, ca stiintele sociale atinsesera un nivel ridicat. Estetismul umpluse golul lasat de defuncta dogma revolutionara. Totul sclipea, dar totul era, din pacate, lipsit de continut. Termenul „reforme“ incepuse deja, in anii 1970, sa insemne ce inseamna azi: reforma de piata, masuri anti-egalitare, restrangerea influentei statului, a redistribuirii si planificarii. In comparatie cu stalinismul care insemnase numai teroare si sacrificii, parea o epoca  progresista, moderna si libera. Socialismul trimitea la griul, terifiantul, represivul trecut, fiindu-i retras chiar atuul sau traditional: o imagine a Noului; o demitere a ierarhiei – adica a societatii organizate, a civilizatiei asa cum o stim – fusese marea ispita, diabolic-imensa speranta  a comunismului: un viitor fara exploatarea muncii. Iar daca comunismul nu mai reprezinta, intr-un anume sens, viitorul, atunci el nu mai inseamna nimic. Si cam asta a inceput sa se intample in anii 1970-1980: nimic.
(Va urma)

Traducere din limba engleza de Teodora Dumitru

Note:
(1) E vorba de Mihály Vörösmarty (1800-1855), unul dintre marii dramaturgi si poeti maghiari din secolul al XIX-lea, si de scriitorul János Arany (1817-1882), cunoscut pentru trilogia sa tratand viata legendarului nobil Miklós Toldi.
(2) Konstantin Pautovsky (1892-1968), un important scriitor sovietic, nominailizat la Nobelul pentru literatura in 1965 – premiu care i-a revenit in cele din urma lui Mihail Solohov.
(3) Autorul se refera la grupul de intelectuali din jurul lui Georg Lukács, cunoscut sub numele de „Scoala de la Budapesta“, dintre care faceau parte Agnes Heller, Ferenc Fehér, György Márkus si Mihály Vajda. Vezi Ferenc Fehér & Agnes Heller, eds., „Reconstructing Aesthetics: Writings of the Budapest School“ (New York: Blackwell, 1986) si András Hegedüs, ed., „The Humanisation of Socialism: Writings of the Budapest School“ (London: Allison and Busby, 1976).

<cititi partea a II-a a interviului>

<cititi partea a III-a a interviului>