Romania: un stat clientelar in criza

Aurelian GIUGAL

De fiecare data cand romanii cu drept de vot au fost invitati ceremonios sa o rupa cu trecutul comunist si sa voteze schimbarea, adica reformarea institutiilor statului, ei au fost tot de atatea ori inselati. S-a intamplat prima data in 1996. Dupa mai bine de 60 de ani, in Romania se petrecea un fenomen esential in democratiile consolidate: alternanta la putere. Entuziasmul a fost atunci de nedescris, Piata Universitatii contabiliza euforia unor generatii obosite de asteptare.

Vesnica promisiune a reformei

Discursul politicienilor vremii (multi dintre ei acum ilustri anonimi) ingloba toata puterea de asteptare a romanilor: seriozitate in actul guvernarii, transparenta institutiilor statului, sacrificarea conducatorilor pe altarul patriei (de la Emil Constantinescu citire), reformarea si consolidarea justitiei, stoparea hemoragiei banului public si alte asemenea frumoase idealuri. S-a intamplat tocmai pe dos, presedintele de acum Traian Basescu jucandu-si rolul si in acel teatru politic. Atat de mare a fost dezamagirea cumulata pe durata unui mandat extrem de debil, incat in anul 2000 PSD-ul si PRM-ul isi adjudecau fara emotii primele pozitii in competitia electorala. Anumiti politicieni, din categoria unor Radu Vasile, Ioan Muresan, Mircea Ciumara sau Gavril Dejeu, au sapat adanc la temelia unui partid istoric, PNT-CD-ul, trimitandu-l la lada de gunoi a istoriei.

Dupa opt ani, romanii au fost indemnati sa desavarseasca in Piata Universitatii revolutia portocalie. Si au spus DA inca odata. Probabil ca majoritatea celor ce au ales sa voteze o alianta conjuncturala au facut-o in contrapondere cu extrema barbarie politica a felului cum isi imagina politica premierului de atunci Adrian Nastase (o aroganta la limita insuportabilului, un mod cinic si profund dispretuitor de a se purta ce nu va fi strain de plasarea in prim-planul politicii dambovitene a unui fost vaporean ce parea destinat unui viitor politic minor).

Circul cel de toate zilele

In loc de reforme si tepe in Piata Victoriei, cetatenii au primit la schimb un spectacol politic jalnic, goana celor doua partide autointitulate de dreapta pentru a-si consolida pozitia pe acest culoar de centru-dreapta, un fel de concurs de cine este mai liberal si merita locul I. In acest Turn Babel politic nu s-a mai tinut cont de nimic. PNL-ul s-a angajat intr-un proiect extrem de alunecos, dovedit intre timp si perdant. In scopul de a-si crea o solida structura politica in stare sa mentina partidul pe linia de plutire (in conditiile discutiilor despre schimbarea legii electorale partidul risca sa aiba soarta PNT-CD-ului), s-au facut angajari in sectorul public la o asemenea scara incat sectorul bugetar din vremea PSD-ului pare acum un camp plin cu flori.

De la 900 000 de mii in anul 2004 s-a ajuns la aiuritoarea estimare de 1 400 000 de angajati in sectorul bugetar (cele mai multe asezari rurale de dimensiuni mici se pot mandri cu urmatoarea structura sociala: copiii, pensionarii, cei din sectorul public si cele trei sau patru birturi comunale in rol de categorie a micilor investitori). De partea cealalta, PDL-ul inlaturat de la dansul macabru pe bani publici si-a centrat discursul pe tema devenita laitmotiv in politica romaneasca postdecembrista: reforma, fie ea a clasei politice, a justitiei, a sistemului electoral.

Timpurile s-au implinit si in 2008 PDL-ul a devenit principala forta politica de la noi. Mai ramanea de facut un simplu pas, realegerea lui Traian Basescu. Pentru realizarea unui asemenea deziderat au curs rauri de dejectii verbale: s-a plans pe umarul profesorilor si s-au facut promisiuni de repozitionare a prioritatilor in societatea romaneasca, asezand invatamantul in pozitia centrala. Taranilor, istoric ignorati, li s-a cantat prosperitatea ce va rasari din tolba programului electoral democrat perfect centrat pe cetatean si nu pe clientela politica (Romania va produce hrana cat pentru 80 000 000 de cetateni). Parlamentul recalibrat, cu o singura camera, va reduce cheltuielile unei administratii centrale extrem de rapace. Sistemul de pensii va fi revolutionat (cei cu pensiile uriase aveau de ce sa se teama daca priveau la lupul de hartie imaginat in laboratoarele PDL), investitiile vor fi prioritatea etc etc.

Totul, totul se va schimba, clamau atunci cei din PDL sub amenintarea tot mai mare a inca patru ani de opozitie. Cu ajutorul unei flacari mov ce l-a orbit iremediabil pe Mircea Geoana, Traian Basescu devenea pentru a doua oara presedintele Romaniei.

Infierarea cu manie proletara a bugetarilor

Dupa cateva luni de guvernare fara nici o noima s-a trecut la pasul urmator. Un fel de nivel mai dificil in jocul de-a guvernarea si poporul. S-au aratat cu degetul catre dusmanii patriei greu impovarate. Cine sunt acestia? Cumva cei 500 000 care fac parte din clientela politica si plasati strategic in aparatul administrativ (este binecunoscut faptul ca dupa decembrie 2009 in administratie s-a produs o rotatie a cadrelor, functiile importante si aducatoare de profit fiind recucerite razboinic de cei de la PDL)? Cumva cei cu pensiile amenajate imparateste nu pe contributii, ci in functie de categoriile speciale de cetateni? Cumva acei asa-zisi oameni de afaceri ce traiesc pe seama statului (hemoragia banului public in afaceri cat se poate de perdante pentru stat a fost aproximata de economistul Ilie Serbanescu la 10 miliarde de euro pe an; daca inmultim cu 10 vedem limpede ce suma rasare)? Cumva acei evazionisti ce nu se sfiesc sa sfideze statul prin neplata impozitelor?

Nu, nicidecum. Aceste categorii de cetateni se simt bine in continuare. Problema este cu acei saraci pe care bogatii nostri nu ii mai pot tine in spate (cinismul unui Sebastian Vladescu, personaj onomatopeic ce prefera, am aflat de la consilierii domniei sale, doar ceasuri din aur cu o valoare de peste 50 000 de euro, pare ca nu mai are margini).

Si aici calculul meschin al unui partid funest pentru Romania pare de nezdruncinat. In conditiile unei crize economice reale, ce necesita masuri radicale, alternativele pentru PDL nu erau multe. Sa mareasca taxele (s-ar fi deteriorat iremediabil nivelul de trai inclusiv in sectorul bugetar) nu este rentabil pentru partid. Riscul ar fi prea mare. Sa incerce o reforma administrativa iarasi este de neconceput. In administratiile centrale si judetene sunt plasati cei din clientela politica, cei care i-au ajutat sa castige alegerile de doua ori intr-un singur an. Un asemenea gest este de neimaginat in conditiile in care peste doi ani la noile alegeri este nevoie iarasi de ajutor din partea unor competenti in jocul de-a alegerile. Asa ca s-a preferat varianta numarul trei, cea mai putin costisitoare politic: sacrificarea celor din clasa de jos, de la periferia societatii, daca este sa ne referim la conditia strict materiala (acei saraci despre care acru vorbea Sebastian Vladescu). In acest fel se incearca fidelizarea celor din sectorul privat prin infierarea bugetarilor (ceea ce s-a si reusit, explozia de furie de pe bloguri si din presa scrisa la adresa bugetarilor ineficienti nu mai lasa loc de interpretare), pastrarea in functii a clientilor politici (iarasi voturi la alegerile viitoare). In plus, mentinerea impozitului unic produce plusvaloare in conturile unor afaceristi ce roiesc in preajma partidului (ne-a spus Marx ca in capitalism vorbim despre socializarea pierderilor si capitalizarea castigurilor). Un calcul cinic, meschin al unui partid rapace, care continua sa ne spuna cu incapatanare ca actualul guvern indeplineste un rol istoric: acela de a salva Romania de la faliment. Sunt destui dispusi sa creada o asemenea enormitate, unii din interes, altii din naivitate.

Un stat profund corupt

Romania postdecembrista are toate caracteristicile unui stat clientelar, al unui stat profund corupt. Nu este o chestiune culturala, cu sudul Europei si zona fostei posesiuni otomane din sud-estul european pe post de epicentru al ceea ce se cheama clientelismul in politica. Este o practica universala (fenomene de asemenea tip manifestandu-se si in Japonia, America de Sud, Marea Britanie, SUA in anumite perioade istorice) ce tine mai degraba de premodernitate, de subdezvoltare. Spre exemplu in Marea Britanie in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea clientelismul politic a fost o practica la ordinea zilei in modul de amenajare politica a vremii.

Reformarea statului s-a produs in mijlocul unor tensiuni sociale, anumite evenimente istorice (cum a fost, spre exemplu, momentul important pentru statul britanic al independentei SUA) grabind procesul de modernizare. Sa fie acum pentru Romania momentul unui asemenea proces de primenire a statului, in conditiile unui crescute tensiuni in ceea ce priveste relatiile statului cu o parte importanta a propriilor cetateni? Vom vedea.