I’ll Follow the Sun

Sudan: timpul unde locul a incremenit

MIHNEA RUDOIU

Acum doi ani, cineva m-a sfatuit in felul urmator: „Daca vrei sa te simti bine in Romania, du-te in Sudan”. El fusese acolo. Un an batut pe muchie. „La tine a avut efect?”, l-am intrebat. „Da.” „Cat?” „Vreo zece zile.”

Paradise Regained

Am stat si am rumegat bine acest raspuns.

La prima vedere, parea un fel de munca corporatista unde tragi pe branci un an ca sa mergi zece zile in concediu la Miami, dar cum, in decursul anilor, am dezvoltat o apetenta formidabila pentru implicarea in proiecte nerentabile, am hotarat ca merita sa transform Romania intr-un paradis pentru cateva zile din 2011.

Ca sa nu mai pomenesc faptul ca, prin aceasta initiativa, mai adaugam un prezumtiv membru la familia selecta „Am vazut si romani fericiti”. De aceasta data, chiar in Romania. (E drept, via Sudan.) Si nu pentru o zi, ci pentru zece.

La rand. Una dupa alta.

Drept urmare, iata-ma in Sudan!

Storia Di Due Innamorati

Daca istoria acestei tari v-a interesat tot atat cat i-a preocupat pe yankei framantarile noastre mioritice, nu-i bai, va ofer eu acum cateva date-reper sa va dumiriti!

Asadar, pe vremea cand geto-dacii se potcoveau cu 99 de oca de mesaje purtand stampila Sarmisegetuzei si s-aruncau smeriti in slava cerului, cu trei sulite-n maruntaie, spre a ajunge mai usor la Zalmoxis al lor, ei bine, pe vremea aia, dar cu cateva milenii inainte, pe actualul teritoriu al Sudanului se nastea una dintre primele civilizatii si culturi din lume, cea nubiana.

Ceva mai tarziu, la varsta adolescentei, Sudanului i s-au aprins calcaiele dupa marea sa iubire, Egipt, cu care a intretinut o relatie pasionala de iubire-ura pana in zilele noastre, argument irefutabil in favoarea ideii ca, orice-ar zice carcotasii, dragostea adevarata exista, nu se sinchiseste de aranjamentele temporare facute in dauna sa si, mai ales, nu moare niciodata. Astfel, dupa ce in secolul al VIII-lea I.C. conducatorii regatului Kush din Nordul Sudanului au cotropit tandru Egiptul, intemeind cea de-a XXV-a dinastie faraonica, iar in 1820 D.C. Egiptul lui Muhammad Ali Pasha a anexat dragastos, pentru 65 de ani, Sudanul de Nord, ceva mai tarziu, la 1899, intregul Sudan avea sa fie condus in fata altarului, vreme de 57 de ani, de un guvernator egiptean numit cu consimtamantul nasului, nimeni altul decat perfidul Albion.

Ceea ce e doar un alt fel de a spune ca Sudanul, in acest scurt interval, a fost o colonie engleza deghizata iar britanicii, pentru cine nu s-a prins inca, niste indivizi dati naibii, dar a caror fizionomie aratoasa, nitelus cam has been, deja incepe s-aduca cu a fostului regat Kush.

Bitter Sweet Simphony

Pe 1 ianuarie 1956 a fost proclamata independenta Sudanului.

In 1989, colonelul Omar Hassan Ahmad al-Bashir, fara a varsa pic de sange, a inaintat spre capitala Khartoum pe linia, altfel, mult mai rosie trasata de o serie de predecesori dedicati trup si suflet unor coups d’état à la mode atat in Sudan cat si in Africa cat si peste tot in statele lumii a treia; o data ajuns acolo, a inlaturat de la putere pe primul-ministru Sadiq al-Mahdi si a instaurat, intr-o maniera pe cat de profesionista pe atat de previzibila, ce altceva decat un nou regim militar!

Superb.

Cel care l-a ajutat in demersul sau conquistadorian a fost Hassan al-Turabi, o figura politica si religioasa proeminenta in Sudan. Acesta, la randul sau, va invita in tara de-a lungul anilor ‘90, pentru a tine conferinte despre lumea araba sau, efectiv, doar pentru relaxare, o seama de prieteni ai democratiei (ca Bin Laden si Carlos Sacalul) si grupari protectoare ale drepturilor omului (gen Hezbollah, Al Qaeda si Hamas), motiv pentru care SUA, intr-un acces de bascalie, va tatua pe bicepsii bronzati ai Sudanului, cu ocazia primului atentat asupra WTC din august 1993, porecla flatanta de „Stat sponsor al terorismului”.

Cativa ani mai tarziu, acelasi Richelieu al fundamentalismului islamic, recte al-Turabi, specializandu-se in rolul de Gigi-contra fata de politica lui al-Bashir, va capata subit mania de a vizita relativ frecvent celulele inchisorilor sudaneze (ultima escala la zdup, urmare a recomandarii adresate fostului sau aliat de a se preda justitiei internationale pentru binele Sudanului, petrecandu-se in perioada ianuarie-martie 2009), fapt ce-i va diminua considerabil influenta politica. Asa se face ca dizgratia prezidentiala, bulaul si varsta inaintata (78 de ani), puse cap la cap, l-au decis de cateva luni pe venerabilul ideolog sa lase locul celor mai tineri si-n putere. Un gest mai mult decat salutar din perspectiva lui al-Bashir. La care ne vom si intoarce.

Domnia sa, cum era si firesc, a inceput sa conduca tara inca din momentul preluarii puterii prin lovitura de stat din 1989. Longeviva-i Presidentie, formal bifata in catastife in ‘93 – cand, foarte inspirat, s-a autointitulat intaiul om in stat si si-a arogat cate puteri a avut chef ce i-au inlesnit cate grozavii a dorit, astfel incat trimiterea involuntara la Nicolae Ceausescu face nenecesara detalierea lor –, se afla in plina desfasurare si promite mult ca, la alegerile dintre 11 si 13 aprilie 2010, sa-si adjudece un nou mandat de cinci ani cu ajutorul caruia, daca va avea talentul lui Serghei Bubka, poate va sari cu prajina peste propria-i performanta detinuta pana acum intre sefii lumii, respectiv aceea de a fi primul presedinte acuzat de Curtea Internationala de Justitie pentru crime de razboi si crime impotriva umanitatii (pentru genocid, pare-se, nu a putut convinge juriul de specialitate).

Aceasta celebritate mondiala si-a castigat-o jucand cu aplomb la masa istoriei africane, indeosebi prin straduintele de a face din Darfur, incepand cu 2003, unul dintre locurile cele mai cunoscute de pe planeta. (Intr-adevar, Darfur se afla in Sudan.) Totusi, metoda aleasa si pretul catorva sute de mii de oameni, eliminati pe criterii etnice, nu au fost deloc pe placul mapamondului adapat la principiile lui Locke si Rousseau, asa ca ONU si-a sumes manecile si a decis sa-si bage coada. Care coada a luat, in iulie 2007, forma misiunii UNAMID, menita sa-i suplineasca pe cei 7000 de soldati ineficienti si slab echipati din forta de mentinere a pacii a Uniunii Africane.

Atat si nimic mai mult!

Memories Are Made of This

Originea conflictului se confunda cu zorii Sudanului, dar ea a capatat un contur clar abia la sfarsitul anilor ’80, cand primul-ministru sudanez, Al Sadiq al-Mahdi, suparat ca luptele intre triburile de nomazi din regiunea Darfur au starnit praful pana-n Khartoum, mai sa-l confunde c-un haboob, a decis infiintarea unei militii arabe, Janjaweed, cu scopul de a struni zelul razboinic al insurgentilor. O treaba, aparent, de mult bun-simt. Numai ca baietii de baieti de Janjaweed, sub umbrela paternala a guvernului, au purces hotarati la o inofensiva oprimare a africanilor de origine nearaba. Care, cu timpul, s-a tradus in crime de marimea unui genocid, violuri si torturi, sclavie, deportari, recrutare de copii-soldati si alte marafeturi. Treaba, facuta pe sustache, a mers ca unsa pana in februarie 2003 cand, tam-nisam, la doua grupari militare rebele, SLM si JEM, carora ulterior li s-a adaugat SPLA[i], le-a sarit mustarul si au intors neinfricate armele impotriva asupritorului. Asta, pe principiul „Ia sa vezi si tu cum e!”

Una peste alta, cum a fost, cum n-a fost, nu se stie foarte precis, dar ce-a rezultat de aici tine deja de Guinness Book si de Curtea Internationala de Justitie si se recomanda stringent a ramane un caz izolat.

Ceea ce nu inseamna ca va si fi.

Iar intrucat coada ONU, ca orice coada respectabila, e bifurcata, in Sudan a mai fost implicata, in martie 2005, o alta misiune, UNMIS, care, laolalta cu UNAMID, le transforma in cea mai mare prezenta ONU desfasurata vreodata in vreo tara. In jur de vreo 20 sau 30 si ceva de mii de oameni, nu-s prea sigur. Plus Rudoiu. Asta-i sigur.

Acum, pentru a intelege rolul UNMIS, sa aruncam o privire scrutatoare spre momentul 1956, anul invaziei sovietice in Ungaria, al aparitiei melodiei „Memories Are Made of This” a lui Dean Martin si al independentei Sudanului.

Aceasta din urma, promisa de englezi inca din 1954, a alimentat peste masura presimtirile sumbre pe care sudul separatist le pastra fata de nordul unionist vizavi de prosperitatea comuna anticipata. Sudul se temea (si se mai teme inca) de dominatia exercitata de nordul mult mai dezvoltat economic, asa ca a mizat totdeauna pe cartea autonomiei. Care, fireste, nu prea i-a fost acordata. Decat sporadic si cu caracter limitat. In alta ordine de bataie, treaba a stat la fel ca in razboiul de secesiune american. Cu diferenta ca, desi Sudanul musteste de ani buni de alde Lee si Grant, de un Abraham Lincoln bastinas nu par sa fi avut cunostinta vreodata localnicii.

Astfel au aparut cele doua razboaie civile care, pentru pasionatii de statistici, contin cifre la fel de impresionante ca cele din Darfur. Daca nu si mai si.

Sa mentionam ca animozitatile dintre nord si sud au fost intretinute si de catre englezi care, din 1924, urmarind sa stopeze expansiunea influentei arabe si musulmane spre Sud si, in acelasi timp, sa faciliteze convertirea la crestinism a cat mai multor triburi animiste din aceasta parte, au interzis locuitorilor din Sud sa inainteze spre Nord dincolo de paralela 8, iar locuitorilor din Nord sa mearga mai la Sud de paralela 10, fapt ce a contribuit si mai mult la izolarea acestor zone caracterizate prin culturi si religii deja foarte distincte.

Cu alte cuvinte, ce n-a putut natura, a desavarsit omul. O vorba din intelepciunea populara.

Bagatelles pour un massacre. Or maybe two.

Primul razboi civil, oficial declansat in 1955, o data cu infiintarea gruparii militare rebele Anyanya, a constat in doua etape. Prima, o ratoiala de 14 ani atat de neinteresanta ca nici nu merita a o pomeni macar, iar a doua, cu adevarat atractiva, inceputa in jurul anului 1969, cand Anyanya a lasat joaca deoparte si a pledat in favoarea unui conflict profesionist. Atunci, mai multe triburi din Sud s-au alaturat acestei grupari – care in 1971 au dat nastere la SSLM[ii] – si au pornit un razboi de gherila pe cinste impotriva guvernului sudanez de orientare pro-araba.

Trei ani mai tarziu, palmaresul de 500.000 de morti (dintre care o cincime combatanti), contabilizat la incheierea ostilitatilor prin Acordul de la Addis Abeba, nu a facut decat sa anime ambitia participantilor la urmatorul razboi de a transforma jumatatea de milion de victime intr-un numar irelevant.

Acordul din martie 1972, ce oferea pentru prima data autonomie limitata Sudului, a reprezentat pentru locuitorii tarii cel mult o perioada de ciudata acalmie, si inca una nu prea pe placul presedintelui de atunci, Gaafar Nimeiry, din moment ce acesta, in 1983, s-a gandit ca ar fi o idee excelenta sa transforme tot Sudanul intr-un stat arabo-musulman, instituind Sharia, legea islamica, la nivel national si divizand Sudul crestino-animist in trei regiuni aflate la cheremul guvernului sau.

Astfel a aparut, ca o pasare Phoenix din ramasitele raposatei Anyanya (SSLM), noua gherila SPLA care, sub conducerea lui dr. John Garang[iii], a tinut sa argumenteze, de-a lungul celui mai luuuuung razboi civil din istoria Africii (1983-2005), ca ideea cu Sharia a lui Nimeiry a fost de o vulgara indecenta politica si ca mult trambitata dorinta de independenta a Sudului nu era vanturata la urechile unioniste ale guvernului musulman de florile marului.

Dupa ianuarie 2005, data oficiala a incetarii ostilitatilor, consfintite prin Acordul de la Naivasha – cunoscut si ca CPA (Comprehensive Peace Agreement) –, semnat intre SPLM, miscarea politica a SPLA, si guvernul sudanez, au iesit la iveala chestii surprinzatoare, pe care minorii, fiind vorba de divulgarea unor informatii de violenta explicita, le pot accesa aici doar cu ingaduinta parintilor. La o prima strigare, intre 1,5 si 2 milioane de morti, la care putem adauga vreo doua sute de mii de sclavi racolati dintre prizonierii de razboi.

Si ar fi bine sa ne oprim aici.

Totusi, care-i miza? Pai, simplu…

It’s All ‘Bout the Money

De secole, diversele guverne de orientare arabo-musulmana din Nordul Sudanului au incercat sa exploateze Sudul crestino-animist, subdezvoltat, predominant agrar. Motivul: pozitia geografica a fiecaruia in parte. Nordul, in proximitatea desertului Saharei, Sudul, bogat in resurse naturale si, de la mijlocul anilor ‘70, in zacaminte de petrol.

Ceea ce, la o judecata rece, te face macar sa intelegi, daca nu sa si aprobi politica de expansiune a Nordului.

Actualmente, economia in plina dezvoltare a Sudanului (a 17-a din punctul de vedere al cresterii economice, conform unei editii New York Times din octombrie 2006) datoreaza intre 70% si 90% din veniturile sale exporturilor de petrol, in conditiile in care 85% din rezervele nationale se gasesc in Sud.

Ca naiba, as zice.

Pe scurt, situatia sta astfel: Nordul detine rafinariile, iar Sudul, petrolul care, transportat prin conducte de peste 1000 de km lungime pana la Port Sudan, e trimis mai departe prin Marea Rosie catre principalii importatori (China, India, Japonia si Malaezia).

Precum ziceam, ca naiba.

Asta face ca rolul CPA-ului sa constea tocmai in descalcirea acestui nod gordian, el garantand deopotriva autonomie limitata Sudului, pana la referendumul din 2011, cat si impartirea echitabila a veniturilor rezultate din exportul de petrol intre cele doua zone.

Un ultim reper: in 2009, pe 18 decembrie, am sosit eu. La 7 seara! Cu o cursa KLM! UNMO (Observator militar) in cadrul UNMIS. Spre a superviza implementarea acordului CPA. Ma rog, o bucatica din el. Una mititica de tot. Tinand de partea militara.

Si cam atat cu datele istorice ale Sudanului!

…Just the Way That You Walk

Close Protection, forta care se ocupa de paza inaltilor demnitari ONU aflati in Sudan, e alcatuita exclusiv din ofiteri SPP. I-am cunoscut indeaproape si, daca vreunii dintre voi nu vreti sa riscati un tub de cerneala pe sacou cand veti fi sefi de stat si veti trece duios printre alegatori, vi-i recomand!!!

Khartoum vs. Bucuresti. A Tale of Two Cities.

Capitala, in plin avant de modernizare, profita din belsug de pe urma petrolului sudanez. Desi kitch-ul si chinezariile sunt la fel de prezente ca praful, care-ti intra peste tot, au inceput sa se asfalteze bulevarde, companiile straine isi ridica aici sedii impunatoare din sticla, hotelul Burj Al-Fateh, de departe cel mai smecheros din Khartoum, are o arhitectura mai interesanta decat a Sofitelului, iar majoritatea vilelor pe care le-am zarit sunt nu doar somptuoase, ci si realizate cu bun gust.

Mai mult de atat, Khartoumul, asemenea capitalei romanesti acum cativa ani, a facut si el rost de un prim mall, Africa Mall. Nu prea aduce cu cel din Vitan (nu are cinematografe si magazine de fite, e de vreo trei ori mai mic si de vreo suta de ori mai putin sclipicios), dar deja a devenit un loc de pelerinaj printre tineri si multe cupluri am vazut ca-si dau intalnire acolo. Daca doriti o previziune, pana la aparitia unui mall corespunzator celui din Cotroceni sunt deosebit de increzator in aparitia unei elite de Dorobanti purtand amprenta locala. Daca n-o exista deja una.

Oricum ar sta lucrurile, Khartoumul merita un Poponet la fel de mult ca Parisul o liturghie.

La televizor gasesti MTV Arabia, canale de sport, de stiri sau care difuzeaza filme non-stop, dovada ca globalizarea, via media&comunicatii, a ajuns si aici. Si, fara indoiala, se va extinde si in alte ramuri.

Sharia facand legea in Nord, bauturile alcoolice sunt interzise in Khartoum, asa ca, daca esti invitat la o chermeza iar pe stapanul casei nu l-a dus capul sa traga o ocheada la prohibitia americana sa vada cum s-au descurcat baietii in vremurile de odinioara, e foarte posibil sa bei Cola. Iar daca faci mutre la cico si vrei sa te-ntorci pe jos la tine in apartament, trebuie sa fii foarte atent sa nu-ncurci strazile, deoarece noaptea 90% dintre acestea sunt neiluminate. Iar pe celelalte 10% te asigur eu ca nu locuiesti.

Traficul e haotic, mai haotic decat in Bucuresti, performanta ce nu sta la indemana oricarei capitale. N-am habar cat e de adevarat, dar mi s-a povestit ca 50% dintre soferi nu au permise auto. Mi se pare o cifra de bun-simt. Semaforizarea incearca sa tina pasul cu iluminatul nocturn, din care motive (cumulate) nu am intalnit o singura masina cu caroseria zdravana (nu exagerez), iar o calatorie cu un tuk-tuk (un fel de taxi-motocicleta locala) sau Damas (celalalt taxi) prin oras e un prilej unic sa te umpli cu adrenalina, praf si sudoare. Toate de provenienta sudaneza.

Automobilele carora locuitorii din Khartoum vor sa le schimbe look-ul sunt cu precadere masini de teren, de putere mare, japoneze sau sud-coreeane. Dintre masinile europene, si sper ca dezvaluirea va face sa fosneasca de mandrie nationala inimile catorva persoane, am vazut…ce credeti? Dacia.

Glumesc, normal. Am remarcat doar cateva Skoda si Mercedesuri, la fel de busite ca restul. Daciile, din teama de a nu fi mutilate aidoma suratelor lor japoneze si nemtesti, sunt pastrate probabil de sudanezi in garaje, fiind achizitionate exclusiv pentru satisfactia estetica pe care o produc.

Si, ca tot am adus in discutie, indirect, Romania, la sediul central al UNMIS din Khartoum – acolo unde debarca, pentru cateva saptamani, militari din toate colturile lumii inainte de a-si lua in primire misiunea undeva pe teritoriul Sudanului –, am renuntat, dupa vreo doua tentative penibile, sa mai vorbesc despre „tara mea de glorii” intelectuale in termenii triadei Eliade-Ionesco-Cioran sau ai altor combinatii de nume din aceeasi familie. Tot ce stiu oamenii, atunci cand stiu, e Hagi-Nadia-Dracula.

Resemnati-va cu asta! Sau bucurati-va! Cum preferati.

Un ultim amanunt, cladirea Ansamblului National din Khartoum – Camera Inferioara a Parlamentului sudanez – a fost oferita moca de catre Nicolae Ceausescu in semn de prietenie statului sudanez. Mai mult, pe chestia asta, un taximetrist mi-a oferit intr-o zi, cand ma indreptam spre Africa Mall, un discount de 2 pounds (ceva mai putin de 1 $), gest care m-a decis sa reevaluez, cu mai multa nepartinire, figura istorica a ilustrului conducator din tarisoara mea.

Asa ca, spre a fi echitabil, din ceea ce credeam despre tovaras am scazut echivalentul celor 2 pounds. Scurt pe doi.

Si, sa nu uitam: traiasca prietenia romano-sudaneza!

Out of Africa

Senzatiile pe care le adulmeci indata ce parasesti capitala – civilizatie inseamna aici preponderent Khartoum si Port Sudan – si pasesti in adevaratul Sudan pot fi gasite usor in cartea lui Neagu Djuvara, „Intre Orient si Occident”, la capitolul unde sunt redate o parte dintre insemnarile calatorilor straini aflati in trecere, in perioada regimurilor fanariote, prin Tara Romaneasca si Moldova.

Trairile sunt cam identice, dupa mine.

In decurs de cateva zile, sentimentele dornice sa execute un arpegiu pe strunele sufletului imbibat de realitatile locului le simti catarandu-se lejer in varful notei celei mai stridente pentru ca apoi sa coboare in cea mai grabnica viteza, variind de la stupoare, empatie, compasiune, mila, intelegere, dorinta de a ajuta si revolta la consternare, neincredere, repulsie, dispret, scepticism, descurajare, indiferenta si renuntare.

Cat priveste situatia inversa, am doar o mica umbra de indoiala ca impresiile pe care le aduna elita sud-sudaneza din afara tarii ar diferi in vreun fel de cele pe care Dinicu Golescu le-a notat in calatoriile sale prin Italia, Bavaria si Elvetia, acum doua secole. Anume, sa se extazieze orbeste in fata „dreptei si dulcei obladuiri” si a „fericirii si slobozeniei norodului” din statele civilizate si, simultan, sa priceapa ca, datorita „multei juguiri ce au avut si neluminarii”, un popor poate ajunge indolent si batut bine in cap, ca „neinvatatura si injuguirea prosteste pre om, facandu-l si rau”, ori ca „ne buna randuiala” si „darea de bani” sunt printre cauzele inapoierii tarii.

In traducere libera, nu trebuie privit mai departe de ograda romaneasca spre a intelege ce se petrece aici. Profilul mental al ultimei generatii de Zalmoxisi, daca-l cureti de abtibildurile moderne, dezvaluie multe din traditionalele modele in henna ale nubianului recent.

Puteti verifica!

Breakfast at Tiffany’s

Pe 14 ianuarie 2010 am ajuns in Odnes, capitala Dokka State.

Intalnirea dintre mine si orasul din inima Sudanului a fost identica cu cea dintre Livingstone si Stanley in inima Africii:

-Odnes, Dokka State, I presume, m-am adresat acestui oras cand am coborat din elicopterul UN.

Eram suspicios, intrucat credinta mea era ca altfel ar fi trebuit sa arate capitala unuia dintre statele cele mai bogate in zacaminte petroliere din Sudan. Dar mi-am revenit. Extrem de rapid.

Ca majoritatea romanilor aflati in misiune in Sudan, eu si Mugurel, celalalt conational, am optat pentru o cazare in afara team-site-ului. Nu pentru c-ar fi de vreo patru ori mai ieftin, Doamne fereste, ci pentru ca am preferat sa luam pulsul vietii locale drept de la sursa. Si am nimerit destul de bine, as adauga.

La Hotel Paradise. O locuinta cu doua camere de camin studentesc si curte. Nu avem electricitate, apa curenta, bucatarie, baie sau dus dar, cel putin, zidurile locuintei sunt din caramizi. Una dintre putinele de fel din zona. Ca aspect, e doar putin mai darapanata decat casa guvernatorului. Si doar de doua ori mai mica.

Traim pe picior mare, as putea completa. Ca niste boieri.

In orice caz, restul sudanezilor, asa cum intalnesti in tot Sudanul de Sud, au parte doar de ceea ce se numeste tukul, un bordei autohton din pamant/stuf si cu acoperis din iarba locala, de marimea unei camere mult mai modeste decat cea de la Hotel Paradise. Dar in care locuieste o familie sudaneza intreaga. Care, sa precizam, e destul de numeroasa. Geamuri, evident, nu sunt prevazute la tukul. Pentru ca nu exista ferestre. Singura fereastra o reprezinta usa, cam de un metru si jumatate inaltime si care noaptea se acopera cu o patura. Sau nu.

Deci chiar suntem rezidenti de lux. Q.e.d.

Seara, incepand cu sapte si jumatate, bezna. Bezna, bezna, bezna. Cele cateva magazine si baruri deschise isi iau lumina de la generator, care produce un zgomot infernal. Unul se afla langa „hotelul” nostru, carevasazica stiu ce vorbesc.

In unele parti, lumina generatorului e si sursa de iluminare, caci noaptea, daca opresti in fata unui magazin, poti intalni tineri vanzatori de 18-20 de ani chinuindu-se sa invete limba engleza dintr-un manual pentru elevii de scoala primara. Fiindca engleza, cu putin noroc, reprezinta o sansa in plus sa ajungi sa lucrezi pentru UN sau pentru o alta agentie nonguvernamentala. Si, implicit, sansa spre o viata putin diferita de cea care, altfel, te striveste sub apasarea unei fatalitati, as zice, inexorabile. Si nu se ascunde vreo figura de stil in spatele acestor cuvinte.

Spre deosebire de restul oraselor din Dokka State[iv], aici exista si 10 km de sosea asfaltata. Traversata cu precadere de magari harnici ce trag dupa ei mici carute pe doua roti in care troneaza, alaturi de stapan, un bazin cilindric umplut cu apa potabila, care va fi vanduta en detail.

O afacere ce merge ca pe roate. Desi la o viteza foarte mica.

Si mai gasesti, dar asta nu e chiar o situatie rarisima, un „market”, un bazar cu de toate, de la papuci la carne de miel, ligheane, sapun, tricouri si alune. In magazine nu intalnesti mare lucru, cu exceptia unor biscuiti simpli, paine si Pepsi-Cola, ketch-up, conserve de ton, gem, zahar si ceai. Intr-un cuvant, lucruri de stricta necesitate gasesti, dar sa nu ai pretentii exagerate. Ca doar nu esti Audrey Hepburn!

Black Hole Sun

Totul devine insa si mai dificil de acceptat cand iesi din Odnes spre alte localitati.

Momente de realism greu digerabil, de un firesc primitiv, traite la o caldura inabusitoare, sub privirea incruntata a unui soare omniprezent, te confrunta cu conditii inumane de trai, cu o mizerie, o saracie, o sfidare a civilizatiei si a normelor elementare de igiena foarte la locul lor in peisajul sudanez.

Contrastul cu Khartoum-ul, ca sa nu mentionez o capitala europeana, e dureros, astfel incat oricat de familiarizat ai fi cu documentarele despre dictaturile africane, ori cu subiectele din „Hotel Rwanda” si „Last King of Scotland”, socul e de proportii.

Datorita caldurii (40-42 de grade reprezinta o temperatura obisnuita in toiul zilei) si a lipsei ploilor in sezonul uscat, poti vedea suprafete imense de vegetatie uscata incendiate. Sosele nu exista, ci doar drumuri batatorite, strabatute de infinite denivelari fine care, atunci cand treci cu masina, te zgaltaie ca o portie tripla de electrosocuri, declansand de multe ori automat stergatoarele parbrizului. In plus, aerul se involbureaza de un praf atat de dens incat, in timpul unei patrule, face aproape insesizabila masina din fata.

Din (ne)fericire, pe drumurile Sudanului ai senzatia ca esti singur cuc. Poti parcurge kilometri buni pana sa dai de o alta masina. In rest, esti tu si natura. Si, ah, sa nu uitam caldura! Cu ajutorul careia, daca ti-e foame, poti fierbe un ou pe capota, exact ca in filmul „In arsita noptii”, daca vi-l mai amintiti.

Cele cateva masini pe care le intalnesti apartin companiilor petroliere din zona (camioane sau jeep-uri), ori sunt pick-up-uri ce trec totdeauna in viteza foarte mare pe langa tine, avand in spate soldati inarmati, cu berete rosii pe cap, stand drepti, in posturi martiale. Restul masinilor sunt vechi si ruginite, avand pe putin 30 de ani in campul muncii. Asa arata, cel putin. Autobuzele care asigura legatura intre localitati sunt rare si aproape toate-s pline ochi cu oameni si bagaje; poti observa persoane catarate pe autobuz, printre genti, sau in fata, cu picioarele atarnand deasupra geamului soferului.

In afara de masini, ce poti intalni in drumul tau sunt capre. Si vite. Daaa, cirezi peste cirezi de vite. Prima data cand am fost in patrula am fost coplesit la vederea primei asemenea imbulzeli de cornute. Am oprit masina (oricum nu aveam de ales) si am facut instantanee si filmulete pana s-au descarcat bateriile de la aparat. Pentru ca era impresionant.

Acum, daca as mai vedea intamplator, din fuga retinei, o singura secventa cu ferma de vaci a lui Jack Ewing, stiu sigur ca as arunca televizorul pe geam in secunda urmatoare. Imi ajunge.

Mai am insa de stat 9 luni. He heeee!

Stairway to Heaven ou Highway to Hell ?

Si, in afara de vite, mai poti vedea oameni. Inaintezi zece-douazeci de minute fara a intalni tipenie de om si, deodata, in fata ta se iveste un localnic imbracat cu camasa alba, pantaloni de stofa si slapi inaintand agale intr-o directie numai de el cunoscuta. Ori treci pe langa un soldat muscand dintr-o paine si pedaland la o bicicleta, cu AK-47 atarnandu-i la spate, in diagonala. Ori treci pe langa lacuri maloase, de o culoare incerta, situata la granita intre negru-galben-gri, din care beau vitele si in care isi cauta hrana pasari albe cu gat subtire si in care se scalda copiii si femeile spala rufe iar barbatii, complet dezbracati, se sapunesc. Sau dai peste vreun bunic cu barba, cu fata supta si arsa de soare, imbracat arabeste, cu o galabia murdara si un turban mare pe cap, inaintand cu nepotul care trage dupa el un scaun de plastic, pe cand el impinge o geanta grea, din vinilin, prin praful care se starneste din orice. Sau vezi femei carand pe cap bidoane/galeti de 10 litri de apa, eventual sacose incarcate cu de toate, ori legaturi groase de stuf, lungi de trei metri, pentru construirea vreunui tukul, deplasandu-se intr-o pozitie verticala impecabila, cu gatul drept, fara a sustine in vreun fel cu mana greutatea de pe cap si care mai au puterea sa iti si zambeasca daca le zambesti. Iar fetitele lor sunt la fel, le vezi carand diverse lucrusoare ori galetuse de apa pe cap, si aceasta echilibristica demna de Cirque du Soleil pare o joaca pentru ele.

Totul sub obladuirea acelui infernal soare african.

Iar la intoarcerea din patrula constati doar ca acesti oameni au mai mers cativa kilometri, ii vezi cand masina ta se apropie de ei, oprindu-se si uitandu-se din nou la tine, eventual zambindu-ti si facandu-ti cu mana daca mai binevoiesti sa ii saluti, ii vezi prin oglinda retrovizoare cum, ramasi pe loc, continua sa se uite la masina cu mana ramasa ridicata, pana ce praful valatucit prin aerul fierbinte ii inghite la loc, de parca nu ar fi existat, pentru ca apoi sa-si continue drumul in the middle of nowhere, de parca tu nu ai fi existat.

Si peste tot unde te duci afli de la autoritatile locale ca nu exista apa potabila, ca nu exista alimente si medicamente, ca payom-ul (oraselul), ori buma (satul) unde opresti nu au macar o infirmiera iar malaria si dizenteria si un alai funebru de alte boli sapa morminte printre oameni, ca mine de teren ramase neexplodate din timpul razboiului civil inca mai mutileaza si omoara copii, ca zilele trecute s-au mai furat niste vite si s-au impuscat alte persoane (printre care o femeie sau un copil) intr-o inclestare intre triburile nomade si localnici si soldati (oricare din combinatii), descoperi iar ca scoala primara, daca exista, este doar o baraca din paie cu o tabla unde elevii sunt intotdeauna prea multi iar personalul didactic insuficient, vezi fete si baieti care se aduna entuziasmati in jurul tau, pozand in atitudini de Jackie Chan sau Eminem cand vrei sa le faci o fotografie, ori copilasi de 2-3 ani, cu fetele si parul carliontat acoperite de muste, ochii plini de urdori si nasul curgandu-le continuu, cu picioarele goale si imbracati doar cu niste tricouri murdare, rupte, pe care se zareste imprimat chipul lui Barack Obama sau Ronaldinho, venind langa tine pentru ca indata ce s-au apropiat sa o ia la goana chiuind de parca ti-au tras cea mai tare pacaleala.

Iar tu stai printre ei, asculti de sfaturile din Khartoum ca e recomandat sa nu atingi pe niciunul si, cand imboldul de a strange la piept pe unul dintre micuti e mai puternic decat recomandarile medicale, crezi ca ai comis un act de mare curaj. Iar in vreme ce il tii in brate, poate fiindca petele ciudate de pe corpul sau iti devin suspecte sau fiindca mirosul pielii lui devine pregnant, il lasi jos si pleci grabit intr-o directie aiurea, fara a putea explica de ce-ti vine sa fugi si de la tample in jos ti se raspandeste o angoasa profunda, angoasa pe care o capeti mereu cand golfurile tale linistite, unde acosteaza si pleaca sentimente si trairi firesti, sunt invadate brusc de precaritatea vietii si aberanta ei lipsa de noima.

Si fiecare zi pe care o petreci in patrula e la fel, reiei la nesfarsit acelasi decor cu aceiasi oameni, si sentimentul apasator ca aici asa a fost din totdeauna si asa va fi mereu, rezultat din nemiscarea aceea eterna pe care nimic nu pare a o tulbura, in afara zgomotului motorului masinii tale si a pasarilor din jur, omoara ceva in trupul tau si te copleseste de rusine ca tu traiesti unde traiesti, ca ai parte de lucrurile pe care le ai si ca, undeva, undeva intr-o tara de care nimeni nu stie nimic, se intampla… nu se intampla nimic.

Pentru ca nu exista nimic. NIMIC. Nici macar speranta.

Welcome to Miami, Bienvenido a Miami

Intr-adevar, cand ma voi intoarce in Romania ma voi simti mai bine. Ca in Miami. Zece zile. Fara oprire. La all inclusive.

In prima zi voi face o baie fierbinte de o ora si voi manca cu totul altceva decat conserve si instanturi, voi baga in mine inghetata si ciocolata pana voi plezni, ma voi uita la televizor la emisiuni tampite, seara voi merge la mall sa vad o comedie oricat de proasta si apoi ma voi opri intr-un bar unde aerul conditionat ma va feri de caldura/frigul de afara iar prietenii mei vor auzi, la un pahar de vin, povesti amuzante despre Sudan. Le voi zice ca genocidul de acolo e o manevra publicitara a Ministerului Culturii din Khartoum vizand implicarea industriei muzicale din lumea intreaga in compunerea gratuita a unor melodii faine (vezi Mattafix, „Living Darfur”) ce atrag atentia asupra Sudanului, le voi povesti cum sudanezii, in ciuda luminii puternice a soarelui, inca mai cauta sa evadeze de la intuneric spre lumina, despre vacile care, puse pe capatuiala, stau incapatanate in mijlocul drumului in asteptarea unui UNMO fraier care sa le sarute cu botul masinii pentru 600 $ (conform contractului incheiat intre UN si guvern), despre leii, hipopotamii, girafele si elefantii pe care nu i-am vazut, despre lenea proverbiala a sudanezului care nu vrea sa munceasca la 40 de grade Celsius doar ca sa dea dreptate teoriei lui Montesquieu, despre babuinii sudanezi care, cocotati in varful copacilor, par mult mai prezentabili si mai demni decat omologii lor romanesti din alte varfuri, si mult mai putin vizibili, despre imposibilitatea realizarii unui recensamant in Sudan din pricina migrarii triburilor nomade spre zona bancurilor romanesti cu somalezi, carora vor sa le ia locul… si tot asa.

Caci orice poate fi facut amuzant.

Dar poate ca baia aia fierbinte nu ma va relaxa. Si poate ca inghetata si ciocolata le voi manca cu noduri. Iar la filmul acela stupid nu ma voi putea concentra. Dupa cum glumele mele s-ar putea nu aiba niciun haz.

Fiindca, uneori, un concediu all inclusive in Miami poate avea un gust mai fad decat biscuitii simpli, sudanezi.

[ii] Southern Sudan Liberation Movement (SSLM), a fost prima miscare separatista care, sub conducerea lui John Lagu, a reusit sa adune toate gruparile rebele din Sudul tarii sub o comanda centralizata capabila sa puna in discutie necesitatea aparitiei unui stat independent in Sudul Sudanului.

[iii] Incepand cu 2005, al 11-lea vice-presedinte al Sudanului si primul conducator al Sudanului de Sud; avea sa moara, 3 saptamani de la investirea in functie, intr-un accident de elicopter.

[iv] Din motive care tin de securitatea misiunii, denumirile unor locuri si orase au fost schimbate.