In anii 50, Stefan Aug Doinas a semnat poezii realist-socialiste cu pseudonimul Ion Motoarca. Aceasta afacere, cunoscuta in mare ca anecdotica, este documentata acum pentru prima oara de catre George Neagoe, intr-un articol publicat in Cultura de saptamana asta.

Reproduc in continuare una dintre poeziile lui Motoarca aka Doinas. Stilul este al primului, subiectul al celui de-al doilea:

Agronomul

de Ion Motoarca

Cum galopam cu calul murg

prin pusta-ncinsă, ca de pară,

văzui târziu, într-un amurg

un câmp de-o frumuseţe rară.

Pământul negru, uns ca clisa,

schimbând culori din lan în lan

ardea departe către Tisa

ca un desen de porţelan.

Scurgându-se către pătuluri,

Ţărani şi cai veneau încet

Şi colbul drumului în suluri

urca spre cerul violet.

În urma lor, pădurea sumbră

vibra cu harfele de vânt

zvârlind o mantie de umbră

deasupra-ntregului pământ.

Ca pete stinse de rugină

Învăluindu-se cu plumbul

piereau în vitrega lumină

secara, grâul şi porumbul.

M-am aplecat sfărmând în palmă

un spic de grâu, un spic de orz

şi-am tras o straşnică sudalmă

găsind un bob mărunt şi stors.

Semeaţă, zdravănă ca pomul

sclipea în holdă pălămida

un lan cu pat înalt cât omul

şi celălat cât cărămida.

M-am depărtat. Înfierbântată

o lacrimă s-a dus în vânt.

Ah! când ne vom urni odată

Să scoatem totul din pământ?

Covorul pestriţ al câmpiei

se scufunda în adâncime

mascând tabloul sărăciei

sub valuri de întunecime.

Atunci, deodată, întregu’ şes

mi s-a părut o holdă mare

mişcându-şi paiul înalt şi des,

foşnind în juru-mi ca o mare.

Mi s-a părut că-n mii de lanuri

împrejumuite cu-n răzor,

formând un plan din zeci de planuri

lucrează satele cu zor.

Şi când mi-am ridicat privirea

spre recea strălucire-a boltei

am înţeles nemulţumirea

şi taina simplă a recoltei.

Voi luptători pierduţi în zare,

înfipţi pe coarnele de plug,

distrugeţi vechile răzoare

dacă voiţi s-aveţi belşug!

Pământul unsuros şi negru

dând glasul în spicul plin de rod,

Aşteaptă omul nou integru,

stegar al marelui norod,

aşteaptă omul care-mbină

destinul său al tuturora

care se urcă pe combină

de când s-aprinde aurora.

Această noapte duşmănoasă

în care ochiul mi se pierde

va fi o holdă grea, mănoasă,

mişcându-şi leneş paiul verde.

Curând, din nou, strunindu-mi murgul

Voi galopa în lat pe câmp

dar nu ca să privesc amurgul

ci ca s-ajung la voi la timp.

Aici, încetinind la pas,

vă voi afla pe toţi sub pom

şi-mi veţi răspunde într-un glas:

– „Noroc, tovarăşe, agronom!”