Obscenitatea etica a capitalismului

CLAUDE KARNOOUH

„Atunci cand rahatul se va plati in aur, curul proletarilor n-o sa mai fie al lor” (Henry Miller)

In ziua de 2 aprilie 2010, pe unul dintre site-urile bursiere frantuzesti de referinta – Boursorama – aparea urmatoarea informatie, pe care o citez integral:

„Gerantii fondurilor speculative (hedge funds) au atins sume record in 2009, primii cinci castigand fiecare peste un miliard de dolari, gratie redresarii pietelor financiare, conform clasamentului anual al publicatiei «AR» [«Absolute Return+Alpha»], preluat de «New York Times». Liderul acestui clasament este americanul David Tepper, de la «Appaloosa Management», care a pariat pe redresarea bancilor si pe datoriile gigantului american al asigurarilor AIG, salvat de la faliment de statul american in 2008. Acesta a incasat 4 miliarde de dolari in 2009 – suma nemaiauzita pana atunci in domeniu. Financiarul american de origine maghiara George Soros («Soros Fund Management») se afla pe pozitia a doua, cu 3,3 miliarde de dolari. El e urmat de James Simons («Renaissance Technologies»), cu 2,5 miliarde de dolari. Americanul John Paulson, («Paulson & Co.»), detinatorul de pana atunci al recordului de remuneratie – cu 3,7 miliarde de dolari, in 2007 – soseste abia pe locul al patrulea, cu 2,4 miliarde de dolari. Al cincilea este Steve Cohen, de la «SAC Capital», cu 1,4 miliarde de dolari. Acest clasament tine cont de valoarea implicarii lor financiare si de remuneratia primita – in functie de cheltuielile de gestiune si de documentele comitetelor de performanta. In total, cei cel mai bine platiti 25 de directori de fonduri speculative din lume au incasat 25,33 de miliarde de dolari (18,6 miliarde de euro) – adica dublul a ceea ce castigau in 2008, la apogeul crizei financiare. In 2007 – considerat an record – acesti cel mai bine remunerati 25 de geranti ai hedge funds castigau 22, 3 miliarde de dolari.

In 2009, fondurile speculative manipulau intre 1 200 si 1 300 de miliarde de dolari, la nivel mondial, fata de 2 000 de miliarde de dolari inainte de criza financiara din 2008.”

De asemenea, AFP informa de curand ca „Goldman Sachs” a fost acuzata ca si-a inselat masiv clientii (frauda mizand pe comercializarea produselor financiare subprimes).

Avem, asadar, datele: ele sunt brute, clare, fara echivoc. Gratie fondurilor publice puse la dispozitia lor in cursul anului 2009 – fie cu o dobanda foarte joasa, fie cu dobanda nula –pentru salvarea economiei mondiale de la dezastru, cei mai importanti dintre gerantii si proprietarii de hedge funds au realizat – intr-o perioada de criza care inca nu s-a terminat – beneficii fara precedent! Au profitat pur si simplu de avantajele si de serviciile oferite de banul public. Cu complicitatea explicita, recunoscuta public, a oamenilor politici de la conducerea marilor puteri occidentale (oare de ce avantaje se vor fi bucurand dumnealor astazi?), acesti potenti financiari s-au comportat ca niste hoti la drumul mare, ca niste pirati decisi sa puna gheara pe orice ar putea deveni o valoare rentabila. Sigur, sunt niste domni care nu-si ucid victimele cu mana lor: le condamna doar la somaj si la fericirea de a cadea in carca societatii (care, inca o data, trebuie sa-si puna fondurile la dispozitie); sau, mai dur decat atat, asa cum se procedeaza in Statele Unite, le alunga la periferia societatii, in cocioabele ghetourilor si in mizeria SDF-urilor [SDF – abreviere a sintagmei „sans domicile fixe”, denumind oameni ai strazii, cetateni fara domiciliu, n. trad.] (cf. Mike Davis, „City of Quartz”).

Daca acesti briganzi, ocupati cu treburi zice-se legale (insa, in mod evident, ilegitime in termenii unei etici publice), se dovedesc a fi niste indivizi fara lege si fara Dumnezeu, gata sa condamne la saracie mii sau chiar zeci de mii de oameni, asta nu e catusi de putin o noutate: aceasta realitate ilustreaza insasi esenta capitalismului, dinamica sa intima, si a aparut inca din zorii acestei forme de gestionare a raporturilor de productie intre oameni, caracterizate dintotdeauna prin decalajul din ce in ce mai profund intre detinatorul unui capital oarecare (bani, utilaje, materii prime, terenuri etc.) si cel care nu are alta proprietate decat forta sa de munca (fizica sau intelectuala), adica ceea ce i-a fost atribuit in ordine naturala, prin faptul ca o femeie i-a dat viata.

…Astfel Venetia – prima societate capitalista a lumii, in sensul propriu al termenului, de vreme ce banul era deja inteles ca produs al finantelor si al comertului (cum arata un testament din 980, prin care un patrician isi sfatuia consoarta: „lascia il denaro lavorare”) – confruntata cu incapacitatea cruciatilor de a-si plati transportul spre Tara Sfanta in timpul celei de-a patra cruciade (1204), i-a constrans pe acestia sa-si plateasca datoriile prin jefuirea Constantinopolului, capitala celui mai vechi imperiu crestin, care lupta cu fiecare ceas impotriva inaintarii turcilor musulmani. Aveam inca de pe atunci, asadar, o proba a cinismului perfect, propriu capitalismului, pentru care, in afara profitului, nimic nu conteaza cu adevarat – nici macar, in acele vremuri tulburi de Ev Mediu, credinta comuna in dubla natura a lui Christos.

Cu putina imaginatie si cum grano salis, situatia actuala a indatorarii orchestrata de FMI pentru tarile in curs de dezvoltare sau, astazi, pentru cazul Greciei, ilustreaza acelasi spirit hotomanesc si de expoliere specific capitalismului. Sigur, Grecia a manifestat o oarecare lejeritate in imprumuturile sale din timpul crizei, iar un pic mai multa disciplina economica nu i-ar strica pentru a se pune pe picioare. Situatia ei ar fi si mai putin sumbra daca mai-marii fondurilor speculative n-ar juca impotriva intereselor ei, astfel: cu cat scade valoarea monedei euro, cu atat statul elen trebuie sa se imprumute in dolari cu dobanda ridicata, asadar, cu atat mai mult cresc profiturile creditorilor sai. Care, iata, reusesc sa adune venituri colosale gratie plus-valorii realizate prin munca cetatenilor (confruntati cu o crestere drastica a rentabilitatii muncii, scadere a salariilor, delocalizare, somaj, cresterea impozitelor directe, indirecte si a diverselor taxe etc.).

Se pare ca nimic nu s-a schimbat, in esenta, de la Caderea Constantinopolului; furtisagul a ramas baza acumularii de capital – lucru valabil si in cazul capitalismului de stat (1), numai ca, intre timp, sistemul s-a extins la nivel planetar si nimeni nu i se mai poate sustrage – nici in gaura de sarpe nu te mai poti pune la adapost…

Acesti mari speculatori, acesti mari spoliatori ai salariatilor sunt discreti, vorbesc prea putin in public, placandu-le mai mult sa taca sau, precum teoreticienii monetari ai Scolii de la Chicago, cu Milton Friedman in frunte, prefera sa-si asume rece, in logica predestinarii reformate (sau oricare alta ar fi religia lor), faptul ca saracii sunt nefericiti numai si numai din vina lor, refuzand sa-si accepte soarta ce le-a fost data (ce scandal!), poftind (ce neobrazare!) sa faca consumatie ca bogatii si cerand unui Stat-Providenta – Welfare State – asistenta si subventii…

Numai ca lucrurile nu sunt atat de simple pe cat le crede capul tare (si sec) al lui Milton Friedman sau al emulilor sai. Cea mai mare parte a saracilor sunt cum sunt pentru ca sistemul capitalist are nevoie in primul rand de forta de munca prost platita, fiindca bogatiile incomensurabile se construiesc pe temelia unei saraciri masive. Banul acumulat de o minoritate trebuie adunat de undeva, el nu cade din cer ca mana peste evreii lui Moise. Si daca exista profit, trebuie c-a existat si plus-valoare – asa incat pentru un profit enorm e nevoie de o plus-valoare incomensurabila – si deci de o masa de muncitori extrem de prost platiti sau primind doar contravaloarea materiei prime – o remuneratie net inferioara pretului de vanzare a obiectului gata fabricat sau a serviciilor prestate. Mai mult: atunci cand costurile de productie devin prea ridicate, se creste productivitatea fiecarui salariat, iar surplusul de angajati este trimis in somaj – adica sortit mizeriei. Iata de ce asa-zisul echilibru realizat prin legea cererii si a ofertei de mana de lucru este intotdeauna, in realitate, un contract feroce in defavoarea salariatilor.

Mai mult inca: in momentul in care, din ratiuni de supraincalzire productiva si speculativa, capitalismul intra in criza, el devine din ce in ce mai crud – parca ar fi patronat de un motto-parodie a remarcabilului titlu al lui Cormack McCarthy: No country for poor men. Salariatii decretati „in supranumar” de sistemul capitalist devin pe zi ce trece niste oameni „in plus”, buni de aruncat in cosul de gunoi al capitalismului glorios. In fapt, realitatea plus-valorii arata astfel, dupa cum constata economistul Laurent Cordonnier: „[...] munca salariata, minus minoritatea privilegiatilor (gestionari ai hedge funds, directori de banci si de companii de asigurare etc.), care-si imparte dividendele capitalului fara sa fi riscat macar un ban, n-a imbogatit niciodata pe nimeni… Ca sa te-mbogatesti, trebuie sa-i pui pe altii la munca.” (2). Asertiunea putea fi formulata mult mai abrupt, pentru a demonta mai cu spor mitologia optimista marxist-leninista cu originea in epoca Luminilor, care vedea in munca o valoare pozitiva a fortei de actiune umane cu conditia ca oranduirea politico-sociala s-o smulga din necesitatea si de sub imperiul diktatului reprezentat de plus-valoare. Realitatea insa, inclusiv cea a comunismului real, disparut astazi, a demonstrat ca munca de productie (chiar temperata de o moderare a productivitatii si de o mai importanta redistribuire sociala a plus-valorii) n-a dus niciodata spre un destin glorios, ci spre o teribila, si poate demoniaca, fatalitate.

Ceea ce mi se pare insa cu atat mai insuportabil este comportamentul unora dintre acesti miliardari spoliatori care, nesatisfacuti de extorcarea plus-valorii prin orice mijloc (ce sa-i faci, asta e menirea lor!), isi permit mai mult: sa dea lectii de democratie, de civilitate, ba chiar de morala sociala. Dintre predicatorii de simulacre, sa-i aducem omagiul cuvenit dlui Soros. Acest tycoon al speculatiilor dezastruoase si-a facut din morala o obisnuinta. Mare filantrop al „Open Society”, mare aparator al democratiei moderne, luptator neobosit pentru toleranta multiculturala, metisi si nomazi, mare distribuitor de fonduri, gratie unei fundatii care-i poarta numele si care, la drept vorbind, a reprezentat interfata interventiilor americane (in special ale USAID, de cateva ori ale CIA si a altor oficine) in politicile de invatamant, de cercetare si in alte actiuni politice disimulate sub eticheta de ONG, dl. Soros asadar, dupa cum arata datele citate in deschidere, nu este, la urma urmei, decat unul dintre cei mai agili pradatori capitalisti, datorita giganticului sau fond speculativ construit in doar cativa ani. Fiindca – trebuie repetat fara incetare, macar pentru a-i zgaltai pe naivi (canaliile o stiu deja, dar se fac ca ploua!) – doar in practica ni se descopera adevaratele intentii. Constatata zi de zi si dupa cum o arata cifrele, singura si autentica intentie care-l mana in lupta pe dl. Soros e banalul si trivialul miros al banului, pofta de castig, avaritia fara baiere – pe scurt, intregul complex psihosocial si socio-economic generat de nucleul predator si devastator al capitalismului. Sigur, de indata ce vine vorba de fonduri speculative, stim ca scopul acestor mecanisme financiare nu este altul – oricare ar fi costurile sociale ale operatiunilor lor bursiere – decat reintoarcerea grabnica la investitiile rapide si, gratie acestora, la ceea ce e mai important: profitul.

Iata de ce dl. Soros poate sa ofere cateva firimituri din enormele sale plus-valori speculative pentru fabricarea de noi politruci ai democratiei formale pretins reprezentative, pentru retribuirea unor scribalai si a unor hartogari care sa laude fara rusine virtutie capitalismului neoliberal si efectele sociale drastice ale terapiilor de soc, pentru finantarea ONG-urilor care nu sunt altceva decat oficine nutrite de simulacrele asa-zisei responsabilitati democratice. In doua vorbe, marele filantrop nu finanteaza decat o societate a simulacrelor postcomuniste. Similitudinea cu practica scolilor de cadre a partidului comunist este evidenta – faptul poate parea rizibil, dar in realitate e insuportabil – caci marele filantrop incarca partitura, dand lectii de morala si avertizand asupra relelor capitalismului salbatic din Europa ex-comunista.

Iar ce e prea mult e prea mult. S-a observat de ceva vreme ca actiunea devastatoare a capitalismului financiar (care nu produce nimic si spoliaza orice bun ii trece prin mana) sta la originea barbariei sociale ca mod normal de functionare a socius-ului (3). Sigur, e adevarat ca bogatia fara limite seamana cu puterea fara limite, ca ea „il orbeste pe acela pe care Zeus vrea sa-l piarda”…  Sa fim atunci si noi siguri: nici dl. Soros nu-si va mai putea deosebi la un moment dat discursul sau „democratic”, apelul catre o „Societate deschisa” – si impotriva autoritarismului neocomunist sau al emergentei fascisto-nationaliste postcomuniste – de impostura. Caci ce altceva mai autoritar antidemocratic, mai barbar – decat sustinerea legilor care apara nu legitimitatea simplei proprietati private si a spatiilor vietii cotidiene (apartamente, automobile etc.), ci actul de jefuire pe scara larga a bogatiilor produse de majoritatea oamenilor traitori pe aceasta planeta? Dupa atatea secole de lupta pentru demnitatea fiintei umane, asta sa fie bunastarea promisa de buna guvernare?

Cum de totusi reusesc sa prolifereze insi ca acesta si altii asemenea lui? Se pare ca marea masa a populatiei ori doarme ori se lasa cuprinsa de griji neinsemnate, nemaiajungand sa vada posibilul imposibilului, dincolo de cotidianul sinistru; se vinde „pentru un pumn de dolari” si se indoapa cu distractii imbecile, cu un sport-spectacol corupt si generator de sume imense, sau, last but not least, cu tampeniile infame (nici macar erotice) ale unui Michael Jackson sau ale unei Lady Gaga – ultima imagine a unei umanitati plastifiate, intinsa unui tineret lobotomizat de fetisismul marfii. Iata, daca mai era nevoie, dovada faptului ca puterea economica si politica a reusit sa provoace degradarea completa a individului, cu acceptul deplin al maselor consimtitoare. Dar, cand te gandesti ca substantivul propriu Gaga e identic substantivului comun care defineste starea de fapt a acestor oameni – denaturarea avansata –, parca-L auzi  pe Dumnezeu – definitiv abstras in spatiile siderale ale infinitului cosmic – nemaioprindu-se din ras in fata creaturii sale!

Paris, aprilie 2010

Traducere din limba franceza de Teodora Dumitru

Note:

(1) Colectivizarea tuturor mijloacelor de productie de catre aparatul de stat fara nicio tranzitie, pe de o parte, ca si marele jaf al proprietatii colective (zisa „terapie de soc”), initiat si reusit de elitele comuniste si de Occidentul capitalist, dupa caderea regimului politic cu acelasi nume, pe de alta parte, confirma, o data in plus, aceasta practica generala a pirateriei prin captarea de capital.

(2) Laurent Cordonnier, „Pas de pitié pour les gueux. Sur les théories économiques du chômage”, Raison d’agir éditions, Paris, 2000, p. 17.

Pentru o viziune asupra elitelor care conduc lumea, a se vedea lucrarea fostului functionar american din administratia Clinton, David J. Rothkopf, „Super Class The Glogal Power Elite and the World They Are Making”, 2009. E vorba de cca 6 000 de persoane care gereaza averea elitelor, reprezentand aproximativ 10% din populatia adulta mondiala si captand 85% din bogatia globala! O lume in care inegalitatile cresc exponential (o, frumoase vremuri ale democratiei glorioase!) si unde patronul unei mari intreprinderi, care, in urma cu cincizeci de ani castiga cam de 20-30 de ori mai mult decat un salariat mediu, acum castiga de 464 de ori mai mult decat acelasi salariat mediu! Ce sa faci cu atata banet daca nu sa-i tii pe oameni si mai strans sub cureaua necesitatii care-i condamna la cele mai abjecte servituti…

(3) Cf. excelentul film (mai putin finalul moralizator) „Wall Street”, iar pentru violenta capitalismului in actiune, vezi admirabilul „There Will Be Blood”.