Mike Davis sau despre imaginatia dezastrului

CLAUDE KARNOOUH

„Corectitudinea politica a fost scornita pentru a da voie imbecililor care n-au nimic de spus sa vorbeasca si sa scrie si a-i obliga la tacere pe oamenii de bun-simt.“ (Un anonim)

Apare din cand in cand cate o carte – roman, poezie sau filosofie ori, mai rar, de sociologie, istorie sau psihologie – care-si „prinde“ epoca printr-un indice indelebil de forta realista, dramatica, poetica, de inventie sau de analiza. Sa nu va ganditi la volumele de maculatura bune numai la spalat creierul tineretului ori la impuierea lui cu simulacre si clisee gata mestecate. Asemenea lucrari nu merita decat un minut de atentie – cat sa te ridici de pe scaun si sa le conduci spre cosul de gunoi – si nu in numele cutarei ideologii politice sau religioase predicand un adevar transcendent de care nimeni n-ar avea dreptul sa se indoiasca, ci in numele unei igiene a spiritului, mai ales a spiritului tanar, si impotriva indobitocirii curente, a unei gandiri meschinizate si a tuturor celor care confunda – voit sau din nestiinta – albul cu negrul, mediocritatea cu talentul, frumusetea cu kitsch-ul obscen al parvenitilor si pe omul de onoare cu licheluta.

In ceea ce ma priveste, consider ca sunt demni de interes numai cativa ganditori sau eseisti marcanti ai timpurilor noastre moderne si postmoderne – aceia care cu adevarat dau de gandit, care sunt in stare sa deconstruiasca trecutul nostru cel mai secret si cel mai bine pazit, pentru a distinge in el caile destinului nostru. O astfel de curiozitate m-a purtat mai ales spre lucrarile care sunt in stare sa prezinte noul – dar nu numai noutatea in sine (ah! vechea frenezie a noului in umanioare: de fapt chestiunile esentiale s-au rostit de cand era baba fata…) – dar care, la o prima ochire, nu fac altceva decat sa-mbrace Maria cu alta palarie. Mie imi plac indeosebi aceste texte care adauga, sustrag, modifica sau devoaleaza subtil caducitatea unor intrepretari altminteri considerate solide si definitive.

Detest profund spiritul repetitiv, acela care isi ascunde futilitatea sub cuvinte noi si la moda in scrisul cotidian; detest cu ura stilul de pudel savant al celor care pretind ca au citit toate cartile, dar nu sunt in stare decat sa exprime banalitati de tabloid; detest cu sete papagalii paietati, boiernasi ai virgulei si al adjectivului arhaizant care-si inalta trilul in salile universitatilor europene cu sos bolognez (excelent: insa doar turnat peste paste!). Ce caut eu – modificand un pic afirmatia lui Hegel, care spunea cam asa: „vocatia filosofiei e sa-si gandeasca epoca sa“ – ar suna astfel: filosofia si gandirea critica in general trebuie sa gandeasca un dincolo de epoca sa, o impotriva epocii sale, adica ceva ce Heidegger numea „un pas alaturi“ sau, de cele mai multe ori, „un pas in urma“ (nu acela executat de Lenin, care, cu ai sai doi pasi inainte-unul inapoi, identifica praxis-ul bolsevic cu tangoul – dans pasional), si prin care Orwell, oleaca mai empiric, numea adevarata realitate: „ceva de care nimeni nu vrea sa auda“… Caci, asa cum credea Nietzsche, multi sunt aceia care prefera sa traiasca in lumea mincinoasa dar confortabila a conceptelor a priori.

Ma uit asadar cu dispret (fara numai in cazul in care nu sunt decat exercitii de tinerete, antrenamente in tehnica redactarii de texte, asa cum tanarul muzician isi executa gamele) la textele de simpla parafraza in care cutare specialist in critica (si nu un actor veritabil al gandirii critice!) vine si ne arata, cu abuz de eruditie si enciclopedism, ca a citit cutare carte si ca a inteles-o… La ce sa ne-asteptam totusi de la un „specialist“? De buna seama mai palpitant ar fi sa ne spuna ca n-a priceput-o si de ce! In fine, asemenea elucubratii sunt fara interes si n-ar trebui publicate.

A ridica in slavi cutare autor fiindca e omniprezent pe canalele media si cotcodaceste fara sat idei banale sub cuvertura jargoanelor structuralist, functionalist, fenomenologic ori de sociologie cu aport statistic (chipurile mai stiintifica!) nu contribuie cu nimic la sesizarea epocii si a devenirii noastre, care trebuie intotdeauna regandite de la origini si chiar – intr-o prima instanta – mergand spre sursa cea mai concreta, cea mai bruta, mai violenta… caci violenta si numai ea patroneaza, in ultima instanta, dinamica istoriei, esenta si in acelasi timp realitatea sa practica: violenta ca dinamica a istoriei politice dixit Machiavelli, Hobbes, Clausewitz, Hegel si Carl Schmitt, a istoriei economice dixit Marx, Trotki, Rosa Luxemburg, Lukács, a istoriei eroice din cultura inalta dixit Nietzsche, a istoriei deseori dramatice a psihicului dixit Freud, a istoriei tehnicii si a esentei sale metafizice dixit Jünger, Adorno si Heidegger.

Iata cum am ajuns acum trei ani, urmand sfaturile unuia dintre fostii mei studenti si prieteni, sa citesc patru lucrari semnate de Mike Davis, City of Quartz. Excavating the Future in Los Angeles, Planet of Slums, Late Victorian Holocausts. El Niño Famines and the Making of the Third World, Ecology of Fear – in aceasta din urma aflandu-se si celebrul capitol „Beyond Blade Runner“. Fost lucrator la abatoarele din Fontana – un orasel rasarit peste noapte la marginea campiilor din California de Sud si a desertului Mojave, fost sofer de camion, un ins care si-a inceput tarziu studiile de sociologie urbana si istorie sociala, in parte autodidact, multa vreme cercetator independent si militant socialist, actualmente profesor la Irvine (UCA), Mike Davis apartine stangii americane autentice (nu aceleia dominata de pseudo si infiltrata in Partidul Democrat), o grupare putin cunoscuta in Europa, ca si vechiul Partid Socialist (A Doua Internationala), cu inclinatii trotkiste, o stanga mai degraba anarho-comunista decat leninista (definindu-se ea insasi drept marxisto-ecologica), o stanga mai putin teoretica si mai putin mediatizata (ori expusa numai pe canalele media alternative, ca „Democracy now“) decat retorii comunisti continentali confiscati de ego-ul lor, o stanga mai preocupata de factualitatea imediata si de istoria care se intampla sub ochii nostri, mai ancorata in praxis-ul intrajutorarii asociative si in lupte juridice – fara ca prin asta sa devina predicatoarea unui hiperempirism behaviorist. Dintre aceste patru carti ale sale, „City of Quartz“ reprezinta, dupa parerea mea, cel mai radical demers descriptiv si de analiza a capitalismului avansat.

Davis reuseste aici un plonjeu in inima expresiei celei mai spectaculoase si mai violente a capitalismului, si in acelasi timp un excurs cronologic, o istorie a bogatiei in California, prin care sunt identificate chiar sursele imbogatirii, din timpul cuceririi regiunii de la mexicani (o epoca a asa-numitelor haciendas agricole, orientate spre cresterea bovinelor si a ovinelor) pana la epoca dezvoltarii industriei aeronautice si a Silicon Valley, relevata fiind in paralel si violenta barbara a mijloacelor cerute de practica imbogatirii. Sa fim convinsi de asta: daca a fost barbar comunismul real (prin dezvoltarea ultrarapida a segmentelor tehnice si militare), nici capitalismul n-a ramas in urma…

Acest volum ofera un parcurs diacro-sincronic in ale carei pagini poate fi descoperit ceva ce seamana cu o cotidiana reglare de conturi de tipul Gunfight at OK Corral, dublata de o mult mai sumbra viziune asupra Statelor Unite decat aceea din Grapes of Wrath, din The Crusade of Lee Gordon de Chester Himes sau din polar-urile lui Chandler („The Big Sleep“, de exemplu); o viziune apropiata de thriller-urile sociografice angoasante, sinistre si funeste ale sfarsitului de secol XX, acelea ale lui James Ellroy, Black Dahlia, The Big Nowhere si L.A. Confidential sau cele ale lui Edward Bunker, Animal Factory, No Beast so Fierce. Pe scurt, City of Quartz exprima ceva de tipul „situatiei clasei muncitoare in Anglia“, revizitata in lumina postmoderna a grupurilor sociale vietuind intre Silicon Valley, West Pasadena, Palm Spring, Hollywood, West Hills, Santa Monica, in centrele industriei de armament de la Rayton si Looked Martin, in bazele militare din San Diego, in ghetourile negrilor, chicanos si chineze si, fapt deosebit de important, toate aceste grupuri sociale s-au dezvoltat pe spezele unor speculatii imobiliare fara limite – dar legale –, camuflate sub pospaiul de cultura oferit de avangardele contemporane, de artisti plastici si intelectuali pentru care gustul banului nu e deloc unul exotic…

Iata, dupa parerea mea, o carte care va face istorie, cand alte opere de succes azi, politic, filosofic si sociologic corecte, vor ateriza in pubela istoriei. Este o carte esentiala nu pentru c-ar afisa vreo scriitura eleganta si deseori gaunoasa (à la Baudrillard), vreun jargon sociologic pretentios care ascunde vidul sau banalul (à la Bourdieu) sau cu injonctiuni revolutionarde mascand impotenta poltronilor si impocritilor (à la Badiou, Zizek, Onfray s.a….), ci pur si simplu pentru forta realista (un nou neorealism) a descrierilor sale si a corelatiilor analitice pline de semnificatie supuse atentiei noastre.

Los Angeles – la fel ca toate orasele americane dezvoltate peste noapte, ca Chicago, bunaoara, sau ca Houston, reprezinta emblema capitalismului financiar cuceritor, capabil sa foloseasca toate mijloacele pentru a-si atinge scopurile si a pune in miscare mecanismele hiperprofitului. L. A. este nici mai mult nici mai putin decat simbolul acestei masinarii barbare pe care actantii sai cinici – destul de putini la numar in fond (cateva grupuri de businessmeni in concurenta permanenta) stiu sa o puna in miscare fara nicio limita etica, ajutati de politicienii dependenti de ei si de masa impozanta a politistilor si gardienilor. Pe de o parte avem un sistem de fabricare a catorva milionari in doi timpi si trei miscari, iar pe de alta, un sistem de producere pe banda rulanta si in crestere exponentiala a saracimii. In fapt, atata bogatie concentrata in atat de putine maini presupune din start o sursa masiva de plus-valoare si deci o enorma deprivare de mijloace de trai pentru cei mai multi dintre oameni.

Se intelege, asadar, mai bine de ce acest produs social al capitalismului, clasele medii, orbite de privilegiile mediocre ce li se ofera, lupta impotriva devoalarii fragilitatii pozitiei lor in fata marilor puteri financiare, legitimand prin vot strivirea celor mai neajutorati. Acesti cetateni, angajati, ingineri in intreprinderi sau in sectorul serviciilor, comercianti mai marunti sau mai importanti sunt prinsi mereu in capcana ciclului infernal al speculatiilor imobiliare (vezi mitul traiului fericit al fiecaruia in casuta sa – una mai mult sau mai putin luxoasa), a creditelor si a datoriilor (inclusiv acele contractate pentru trimiterea copiilor la studii universitare).

Luptand cu incrancenare (si fara speranta oferita de vreo contra-putere oarecare) impotriva adevaratilor rechini ai speculatiilor imobiliare, clasele medii produc si reproduc un rasism feroce contra negrilor, ai etnicilor chicanos sau de origine asiatica (nu insa si impotriva bogatilor speculanti japonezi sau chinezi care, dimpotriva, in aceste vremuri de criza sunt primiti cu bratele deschise), pe care cauta sa-i indeparteze din zona lor de rezidenta intr-o asemenea maniera incat Davis aminteste in fiecare moment ca rasismul burghez si popular al albilor e insasi temelia socializarii Los Angeles-ului, de la crearea sa pe teritoriul american. Iata de ce niciodata nu s-a putut realiza o alianta redutabila intre proletarii albi (putin mai favorizati in epoci de prosperitate) si proletarii negri, primele victime ale masurilor de austeritate…

In mod clar, nu cei cativa comedianti ori realizatori TV de culoare, unii dintre ei de real talent, sau interpretele super-sexy de hip-hop vor fi cei care vor schimba realitate, chiar daca imaginea generala de sine pe care SUA vor sa o impuna in strainatate este aceea a unui stat corect politic, multicultural si multirasial. Ceea ce arata foiletoanele hollywoodiene care sunt obligate sa expuna un procentaj anume de negri nu ilustreaza, in fond, realitatea; filmele lui Spike Lee sunt mult mai aproape de adevar si asta pentru ca producatorii hollywoodieni, departe de a fi niste filantropi, si-au dat seama ca ultraviolenta pe ecranele de cinema aduce bani, multi bani.

O mare cantitate de bani circula asadar in California, in Oakland si San Francisco, dar mai ales in Sud. Dupa criza din 1929, rezolvata gratie luptelor din Pacific din cel de-Al Doilea Razboi Mondial, cu rezultate amplificate apoi pe fondul razboiului din Coreea si finisate in timpul razboiului din Vietnam, dupa o economie centrata pe cultivarea citricelor (vezi „Grapes of Wrath“) si extractia petrolului („There Will Be Blood“), pe exploatarea plajelor insorite pentru bogatii clasei de mijloc din Middle West, pe masina de vise a Hollywood-ului si pe star system, pe industria electronica si aeronautica, pe veniturile fabuloase produse de speculatiile imobiliare intretinute astazi de puterile Pacificului (Japonia, Hong-Kong, Singapore, China), California si centrul sau vital, L.A., au devenit o colosala putere industriala si imobiliara: este al zecilea dintre statele cele mai bogate ale lumii si primul din SUA, cu un PIB cat cel al Italiei.

Or, acest Eden – caci pentru multi el asta reprezinta: un paradis – este totodata si iadul mizeriilor indicibile din ghetourile etno-economice. Desigur, scopul a ceea ce se numeste Ruling class, politica sa „sociala“ dintotdeauna – atat in oras cat si in imprejurimi, este acela de a zadarnici orice tentativa de promovare economica reala a negrilor – o politica aplicata insa si etnicilor chicanos, si coreenilor, si vietnamezilor, chiar si albilor saraci.

Bineinteles ca antisindicalismul si antisocialismul au fost, incepand cu ultimul sfert de secol XIX, ultima baricada – una foarte violenta (mergand pana la asasinat) – a burgheziei californiene, care, din acest punct de vedere, n-a fost deloc departe de atitudinea guverantilor de la Versailles – lichidatorii in sange ai Comunei din Paris; trebuie studiata in detaliu maniera in care New Deal a indepartat violent sindicatele de stanga din intreprinderi si cum, putin mai tarziu, odata invins cel de-Al Treilea Reich, gratie enormelor sacrificii umane ale sovieticilor, maccarthysmul a epurat toti actorii, realizatorii si scenaristii de la Hollywood banuiti de simpatii comuniste, reale sau inventate.

Evident, puterea economica n-a ezitat niciodata sa trimita in somaj sau sa disloce populatiile de culoare sau hispanice – cele mai slabe si mai fara aparare in afara diverselor lor biserici protestante sau catolice putin inclinate spre radicalism (cat despre Jesse Jackson si Martin Luther King, acestia proveneau din „Deep South“); evident ca establishment-ul refuza de facto sa aplice integrarea rasiala in scolile cartierelor instarite sau luxoase; ca puterea alba reprima in sange si-i trimite dupa gratii pe contestatarii cu adevarat politici („Black Panthers“ si fosti membri ai unor bande mafiote reconvertiti in aparatori ai populatiei impotriva unei politii totalmente militarizate). Sigur ca, in timpul revoltelor din ghetouri, politia – transformata in trupe feroce de Robocops –, ii va trata pe revoltati si pe gangsteri cu metode similare celor utilizate de contra-gherila beretelor verzi in Vietnam (sic!)…

E de inteles de ce, in aceste conditii, in fata refuzului fundamental de a-i promova cu adevarat pe etnicii de culoare (chemati din statele din Sud intre anii 1941-1945 pentru a munci in domeniul constructilor navale, militare, civile si trimisi in somaj in anii ‘80), tinerele generatii – lasate pe seama boom-ului noii economii electronice si a finantei mondializate, cazuti prada reveriilor bunastarii si consumerismului ca har si mantuire oferite lor de postmodernitate – au gasit in traficul cu droguri, si aceasta o practica la nivel planetar, o sursa de supravietuire in jungla economica… Demonstratia autorului este fara echivoc: nu numai ca bosii afacerilor cu droguri se comporta ca niste manageri de companie raspunzand constrangerilor unei economii hiperliberale, fondate pe legea cererii si a ofertei, transformata, pe sub mana in monopolul fiecarui cartier! Dar, ceea ce este mai interesant e ca aceste structuri mafiote sunt singurele capabile sa ofere, in conditiile unei socializari cvasi-tribale si a unei protectii oricat de fragile intr-un socius hiperviolent, o ultima posibilitate de angajare tinerilor abandonati. Si, in alta ordine de idei, nu numai negrii consuma droguri ; tinerii albi din cartierele sic, insi angajati in industria media si publicitate, artistii din zonele bogate apeleaza si ei la speculantii mafioti. Chestionati din cand in cand de sociologii de la UCLA, acesti tineri, pe care burghezul ii crede niste salbatici incapabili sa articuleze doua vorbe, explica – pre „fucking“ limba lor – insa foarte clar, foarte rational, ferm si cu o luciditate cinic-perfecta, ca pentru ei vanzarea drogurilor e singura sursa de venit din moment ce orice politica sociala de integrare le este sistematic refuzata…

Iata inca un motiv de meditatie pentru ganditorii dunareni si nu numai (fie ei de stanga, de dreapta)… Dragii de ei nu privesc nicicum realitatea in ochi; multumiti sa-si mute ideile dintr-un buzunar in altul, nu vad ca razboiul bandelor din L. A. reprezinta din ce in ce mai putin un specific american si ca devine un model al tuturor napastuitilor din toate metropolele lumii (periferii ale marilor orase engleze, franceze, din Mexico City, din Sao Paulo, din Rio, Lima, Bogota, Caracas, Bombay, Calcutta, Cairo, Hong-Kong, Tokio si, in curand, in Shanghai sau Canton) dominate de economia planetara hiperliberala, aflata intr-o cvasi-criza permanenta; un model de multe ori fantasmat printr-un soi de dedublare de catre acesti tineri, care sfarsesc prin a confunda realitatea si imaginarul cinematografic, represiunea cvasi-militara a politiei cu Clint Eastwood, in „Dirty Harry“, lupta pentru libertate („Black Panthers“) si evaziunea, dupa un shoot de coca, cu ultraviolenta aplicata semenilor (v. „Menace to Society II“), furtul real al unor arme de foc si tirurile isterice in apa unui lac urmate de asasinatele fara mila, comise de sefii mafioti – v. cartea-ancheta „Gomora“; sau Al Pacino in „Scarface“, remake-ul din 1983.

La suprafata, Los Angeles-ul pare spectacol, plaja visurilor noastre si a frumusetilor sculpturale din „Beach volley“; speranta vedetariatului posibil pentru toti, „A Star is Born“, gala Oscarurilor sau expozitia arhitecturala a self-made man-ului devenit mecena al artelor – gata si in aceasta ipostaza sa-si umple buzunarele cu bani –, pe scurt, un vis al cinema-ului devenit pentru prea putini realitate (sau, cum se tot susura prin serialele siropoase, „my dream comes true“), in vreme ce, in spatele cortinei, pofta de castig orientata spre maxima eficienta (cu tot cortegiul de perversiuni presupus de aceasta, vezi cazul de asasinat cvasi-satanic al lui Elisabeth Short, „The Black Dhalia“, sau asasinarea lui Sharon Tate de catre Charles Manson – si exemplele pot continua) comanda cea mai acerba dintre luptele pentru exploatarea plus-valorii si organizeaza apararea cvasi-militarizata din ghetto-bunkerele bogatilor si foarte-bogatilor, cerand supravegherea sarantocilor pana la firul de par prin serviciile unei orwelliene si omniprezente politii, cu o brutalitate bestiala niciodata condamnata de justitie (v. debutul productiei „L. A. Confidential“), disimuland ruina ecologica sub fardul moralismului.

Iata o descriere sumara a ceea ce prezinta in cartea sa Mike Davis, cu rara precizie a unui ceasornicar si cu o sensibilitate adanc umana. O calitate deloc neglijabila a cartii si a omului care a scris-o este insa imensa compasiune indreptata spre cei care sunt, astazi, robii si sarea pamantului, asa cum erau odinioara, in secolul al XIX-lea, proletarii „Marelui Salt inainte“ occidental, aceia al caror destin a fost atat de bine prins, nu atat de Engels, cat de Dickens si Hugo, Zola si Bloy.

A-l citi astazi pe Mike Davis inseamna, o data in plus, sa privesti in ochii cu realitatea care ne gandeste si ne mana in cea mai barbara dintre violente, in acest final de modernitate tarzie, pe care Hölderlin il banuise deja, ca un destin profund al nostru, prin triumful lui „duerftige Zeit“, al vremurilor de restriste. Sau, cu vorbele lui Mike Davis: „In loc sa ne aliniem opiniei comune si de a nu vedea in viitor decat o amplificare grotesca si wellsiana a tehnologiei si a arhitecturii, n-ar fi mai bine sa impingem pana la limita logicii lor tendintele spre dezastru manifestate in prezent?“ (citat din concluziile la „Beyond Blade Runner“). Ar trebui, asadar, dupa cum conchide autorul, sa punem in opera „imaginatia dezastrului“. Or, unii dintre noi, cei mai lucizi, l-au constatat si l-au recunoscut: dezastrul e aici, in ipostazele sale imediate si cotidiene, si nu de ieri de azi, asa cum insusi Heidegger de mai multe ori predicase.

Si pentru ca suntem aici, la apa Istrului, sa adaugam, pentru mai multa adecvare, ca, daca Mike Davis e pe aceste plaiuri un ilustru necunoscut (din pricina lipsei de curiozitate critica evidenta a boierilor mintii de prin partea locului), nici cei care se pretind, in schimb, specialisti in opera maestrului din Freiburg nu par sa fi inteles vreo boaba din esenta operei sale magistrale. Cu urechile cusute, ei se incapataneaza sa confunde deconstruiea metafizicii modernitatii – respectiv aceea a Tehnicii ca experienta interioara si planetara (subiectiva si obiectiva) a dezastrului – cu o oarecare mistica ortodoxizanta, „indiana“ sau „tibetana“ in umbra careia nu pregeta sa-si stranga averi.

martie 2010

Traducere din franceza de Teodora Dumitru