Lars von Trier: Antichrist

review de CATALIN OLARU

In Direktøren for det hele (Seful sefilor, 2006), Lars von Trier utiliza o tehnica moderna care inlatura mare parte din munca omului din spatele camerei, lasand alegerea unghiurilor de filmare in seama unui automat. Pentru prima data in istorie, ochiul cineastului (fie el director de imagine, regizor sau si unul, si celalalt), dar mai ales ceea ce se ascunde in spatele sau (un sistem de referinte intotdeauna altul si o inteligenta cinematografica in mod ideal bine antrenata) erau inlocuite de un program de calculator.

Implicarea Autorului astfel redusa, diferentele de fond dintre cinematograf si teatru devin proportional difuze. Cinema-ul se transforma intr-un fel de spectacol de teatru filmat, in care publicul e mutat de colo-colo dupa criterii de nepatruns. La un moment dat, in timpul filmarilor, actorii au asteptat mai bine de trei ore ca Automavision-ul sa selecteze alt cadru decat cel al unui perete gol, e o situatie de un absurd asemanator celui din Hollywood Ending (2002), unde regizorul interpretat de Woody Allen regizeaza un intreg film complet orb.

In absenta pudorii

Prologul alb-negru al lui Antichrist ar fi aratat poate mai bine daca ar fi fost realizat in Automavison (sau daca in spatele camerei ar fi stat un regizor orb). Momentul scurt, dar lungit in slowmotion al penetrarii (plan detaliu, cu picaturi de apa care sar peste tot) e o copilarie, mai exact un teribilism (sau poate fructul unei minti care jubileaza cand pune intr-o scena un penis si in urmatoarea un sugar in patut). Scena de sfarsit a caderii sugarului pe geam, cea in care copilul se zdrobeste de pamant, e la randul ei superflua (unica utilitate poate fi aceea de a provoca disconfort psihic spectatorilor) si nu devine mai putin grosolana daca e filmata din dreptul geamului, adica de la departare. La cateva secunde atinge pamantul ursuletul de plus, caderea lui e filmata in prim-plan, e o maniera de sublimare de prost gust care devine inutila prin faptul ca dubleaza ceva ce oricum putem vedea (caderea copilului, dar de la departare).

Ursuletul de plus este pentru copil ceea ce programul masinii de spalat este pentru partida de sex a parintilor, un fel de a arata ceea ce nu poate fi aratat (si totusi e aratat, ba mai mult, nu este filmata doar partida de sex, ci detaliul definitoriu, nimic nu poate fi mai graitor de atat). In sfarsit, filmarea din unghiul subiectiv al copilului in cosciug e o impudoare in plus, e ca si cum un pornograf ar firma o scena de sex din perspectiva buricului unuia dintre actanti, e o perspectiva noua, intr-adevar, dar nu si una care sa insemne ceva.

Toate acestea impreuna sunt pana la urma tot rezultatul unui automatism. Dar mecanismul care merge in gol e unul uman si ceea ce ii lipseste nu e doar coerenta vizuala, ci si pudoarea, cea umana si cea cinematografica dimpreuna.

Remake in the Dark

Huiduit la Cannes 2009, Antichrist marcheaza cel putin a sasea incercare a lui Von Trier de a spune o poveste si de a comunica un mesaj care, in linii mari, nu s-au modificat catusi de putin de-a lungul anilor. Animat de cele mai bune intentii, protagonistul incearca sa faca un bine comunitatii sau vrea doar sa fie lasat in pace. Din motive care nu au de-a face cu el si pe care nu le poate controla, situatia sa se inrautateste accelerat. Este obligat sa ia decizii pe care, din teama de a nu face rau altora, ezita sa le ia, si in cele din urma, prin abuzuri succesive din ce in ce mai mari si care initial pareau imposibile, comunitatea il ingenuncheaza – simbolic, frangandu-i rezistenta, dar si in moduri care nu lasa loc de interpretari (eroina lui „Dancer in the Dark”, de pilda, plateste cu viata, la fel si protagonistul din „Zentropa”). De aproape 20 de ani incoace, povestea nu s-a schimbat, semnificatia e aceeasi: societatea te obliga sa te implici si te pedepseste fara ezitare atunci cand esti altfel.

Unii din eroii lui von Trier invata lectia asta precum mieii despre taiere. Personajul interpretat de Charlotte Gainsbourg nu face parte din aceasta categorie, poate si pentru ca, mai mult decat o alegorie de festival, „Antichrist” e un exploitation. Mai exact, un rape/revenge.

Violul este permanentul asalt mental careia eroina e supusa de sotul sau (Willem Dafoe), ce ii devine psiholog si o obliga sa se vindece inainte de vreme. Reafirmandu-i permanent granitele normalitatii psihologice general acceptate, barbatul o obliga, intr-un mod care nu suporta contestare, sa le respecte. Pentru acest viol intelectual, protagonista se razbuna cu o violenta fizica aparent excesiva; nu e excesiva, acestea sunt limitele genului: intr-un rape/revenge, emascularea e o realitate la fel de comuna precum taxiurile intr-o metropola.

Si totusi, Antichrist depaseste in intentii constrangerile povestii pe care Von Trier inca nu s-a saturat sa o spuna, de data aceasta cu un plus de sadism, secrete si secretii. Imaginile finale, impregnate de un ce hipnotic tributar operei lui Hieronymus Bosch, transforma senzatia in certitudine: Von Trier ar mai fi vrut sa ne zica ceva, un lucru nou, de data asta, dar numai el stie ce.