Interviu cu Alex. Leo Serban (2)

<cititi episodul I al interviului: despre personajul als & despre misterioasa lui disparitia lui in Argentina & despre cum a inchis taraba, de ce nu-i mai plac filmele, discursuri pro-fumat, revolutia 3D>

M.I.: Nu te intreb ce ti-a placut mai mult in Argentina; ai mai scris cate ceva despre asta si, in plus, ma gandesc ca lista unui hedonist ca tine ar fi prea lunga :D . Dar te intreb  cand si cum te-ai plictisit prima oara in Argentina?

als: Cred ca intr-o dupa-amiaza foarte calduroasa (si umeda!) de pe la sfarsitul sejurului (intre timp m-am intors pentru cursurile pe care le tin la CESI, iar urmatoarea destinatie e Lisabona-mon-amour…) cand, Proust-ul (volum integral) carat cu mine la Buenos Aires deja incheiat, notitele pentru eseul despre (aproape incheiat, si el) transcrise in laptop, si majoritatea prietenilor facuti acolo fugiti din capitala porteňa din cauza zadufului (eu apucasem sa fac toate excursiile care ma interesau inca din ianuarie – luna cea mai fierbinte), am simtit – dintr-odata – ca nu prea mai am ce sa vad/fac… Nu am simtit “dorul de casa”, asta e clar; doar ca mi-am dat seama ca nu mai simteam nici o afectiune irepresibila pentru locul ala – dimpotriva, aveam chef sa-l parasesc pentru a-mi fi dor de el. Buenos Aires-ul a fost pentru mine un mic Eden: un loc pe care nu-l stiam decat din mitologiile aferente (Borges, Bioy Casares etc.), dar pe care l-am iubit cu pasiune din prima. Este, cred, “osciorul” care lipsea scheletului meu – de parca ar fi fost rupt din mine la nastere si mi-as fi petrecut urmatorii 50 de ani cautandu-l…

Acum, recunosc, imi lipseste pana si acea “plictiseala”: avea un farmec al ei ;P

MI: Ahaa, deci eseul despre Proust era chestia pe care le-o aruncai in nas unor baieti & fete de pe un blog (numaistiucare, citez din memorie) atunci cand erai in Argentina si, in loc sa te volatilizezi cu totul (als disparu), asa cum se astepta toata lumea, tu continuai, ca si cum nimic (=>plecarea in Argentina) nu s-ar fi intamplat, sa-ti duci lupta de gherila cu blogerii din Ro.

Apropo: ai teoretizat, pornind de la DeLillo (MaoII), relatia dintre arta&terorism; inclin sa vad in programul tau anti-blogging (program asumat prin practica), dincolo de umori facultative pe care le vei fi avut sau nu, o consecinta a eseurilor de mai an. Deci: de ce i-ai condamnat pe toti la moarte si care e raportul dintre teorie & conflicte personale? Cum gestionezi riscul de a fi perceput ca reactionar (atunci cand contrezi, de pe pozitii elitist-culturale, locomotiva unei realitati care cam scoate din ecuatie elitele)?

(Iata un citat dintr-un text deja vechi care „anunta” mutatiile aflate in plin proces: „Daca ar fi sa ne luam dupa transformarile istorice care au avut loc, nu mi se pare obligatoriu ca functia-autor sa ramana constanta in forma, in complexitatea si chiar in existenta lui. Ne putem imagina o cultura in care discursurile ar circula si ar fi receptate fara ca functia-autor sa se manifeste. Toate discursurile, indiferent de statutul, forma si valoarea lor, si oricare ar fi tratamentul la care sunt supuse, se vor derula in anonimatul murmurului. Nu vom mai auzi intrebari de atatea ori puse precum: «Cine a vorbit cu adevarat? Chiar el, nu altcineva? Cat de autentic si cat de original? Si ce anume, din natura sa cea mai profunda, a exprimat in discursul sau?» (…) Iar in spatele tuturor acestor intrebari, nu vom mai auzi decat zgomotul unei indiferente: «Ce conteaza cine vorbeste?»“ (Michel Foucault, „Ce este un autor“, traducere de Bogdan Ghiu).

als: S-o luam metodic.

Unu: Iti repet ca nu am facut ceea ce am facut (= “plecarea in Argentina”) ca sa ma dau “interesant”. Am facut-o pentru ca s-a ivit un prilej (o invitatie la un festival de acolo) si pentru ca, punand in balanta “dezincantarea” deja-descrisa – legata si de presa, si de Cinema -, am realizat ca e un moment foarte prielnic sa-mi “las balta toate interesele”…

Doi: “lupta de gherila”, cum spui, este deja veche si e foarte coerenta. Am explicat deja de ce nu-mi plac blogurile (generic vorbind, pentru ca, altfel, am dat si peste bloguri foarte reusite pe care le citesc/comentez, in continuare, cu placere); dar nu, eu nu vad aici vreo “consecinta a eseurilor de mai an”. Blogurile nu sunt arta, sunt doar o forma de comunicare larg-democratica si dezinvolta. Or, pe mine ma intereseaza – in continuare – statutul Artei in lumea aceasta – larg-democratica si dezinvolta – in care, vrand-nevrand, am ajuns sa traim… Mai sunt posibile manifestele artistice “hard” in era Google & Facebook – care fac ca orice informatie sa se relativizeze in prea multa informatie si orice produs artistic sa devina un fel de apendice personal cool? Mai exista loc pentru gesturi radicale intr-o epoca a nivelarii consumiste, dar – mai ales – egalitariste? (Critica mea la adresa consumismului nu trebuie confundata cu cea a lui Ernu! El o face de pe pozitii ideologice & egalitariste, eu – de pe o pozitie ideosincratica si “dandy”… Cum i-am spus o data si lui, hedonismul n-ar putea exista fara consumism, numai ca hedonismul minimalist pe care mi l-am impus – vezi Dietetica lui Robinson – se foloseste de consumism, nu se lasa inghitit de el.)

Deocamdata, constat ca terorismul vine dinspre zona asta, “soft”, a retelelor virtual-infinite si manifest-utilitare, in care tinerii construiesc comunitati orizontale aparent deschise, democratice, dar de fapt auto-continute, auto-centrate si cvasi-autiste. Asistam la o “facebookizare” a lumii, asta mi se pare evident: iti pui preferintele (literare, muzicale, cinematografice…) la vedere si faci un statement personal. Ei, si? Ce se castiga prin asta? Daca arta a devenit o simpla comoditate, probabil ca ar trebui sa-i sunam clopotele de inmormantare. Acestui terorism (i-as zice, terorismul banalului) nu i te poti opune decat imaginand Antichristi, eventual – or, pana si acestia isi gasesc “nisa” lor.

(Trei:) Reactionarismul meu – pe care mi-l asum, ba chiar sunt mandru de el – este singurul mijloc pe care-l vad capabil, in acest moment, sa faca diferenta; nu spun ca este singurul la modul absolut: doar contextual. Este strategic: un fel de “dadaism” (culmea, gesturile dadaiste vor fi devenit “reactionare”!) la purtator, care incearca – de unul singur – sa zgaltaie ceva in acest terorism soft. Sau al softului ;P

Cat despre citatul din Foucault – e OK, cu rezerva ca acelasi lucru il spusese si Borges, ceva mai inainte. Dar Borges (ca si Foucault) erau oameni vechi, care anticipau prezentul pe cale sa se configureze astazi cu un fel de generozitate idealista. Intr-adevar, nu conteaza autorul, pana la urma; iar conditia anonimatului este – poate – chiar preferabila, cine stie? (Un fapt amuzant si mai curand anecdotic care ma implica: la un an de la disparitia “teroristei” am scris cateva comentarii anonime pe blogul unei dudui pe care mai scrii si tu – nu-i dau numele pentru ca nu vreau sa-i fac reclama; ei bine, atat duduia respectiva, cat si un alt blogar “de afara” – si el, sustinator frenetic al luciatei – m-au “deconspirat” ca fiind “als”. Mi s-a parut teribil de comic pentru ca a demonstrat ca, in fond, “metoda” e buna, doar tinta difera ;P Iar asta trebuie coroborat cu cotidianul blogheristic in care anonimii injura de dimineata pana-n noapte nume (& prenume) cunoscute, dar se ofenseaza daca ii ataci, considerand ca au “dreptul la opinie”; de ce ar fi acesta valabil in cazul lor dar nu si in al tau? Sau, poate, opinia e “indreptatita” atunci cand insulti nume, dar nu mai e atunci cand ataci pseudonime?! Paradoxal si absurd…)

Problema este, insa, ca “autorul anonim” pe cale de de-materializare propune discursuri de o exasperanta banalitate… Fie n-a citit nimic din ce s-a scris pana la el – si-atunci repeta, in mai prost, ceea ce s-a spus deja in forme perfecte –, fie a citit, dar este lipsit de “geniul formulei”, si-atunci isi creeaza cititori de acelasi calibru cu el. Creeaza “comunitati” care-l aduleaza din lipsa de ceva mai bun. Iar nivelul scade constant – e suficient sa vorbesti cu orice “cadru” din orice facultate ca sa-ti confirme cele mai negre banuieli. Universitatile creeaza acei cititori/spectatori mediocri pentru operele mediocre de maine. Pentru ca, daca ar exista un “autor anonim” genial, radical, idealmente fundamental, ar nimeri numaidecat intr-o nisa: “comunitatile” nu s-ar interesa de el decat, in cel mai fericit caz, pentru ca e trendy…  Si-atunci ar ajunge pe Facebook :)

Exista o fraza teribila in Mao II al lui DeLillo, care ma tem ca era profetica: “Viitorul e al multimilor.” O vedem confirmata astazi de luptele de strada din Londra in momentul deschiderii unui magazin “American Apparel”, care demonstreaza ca multimile nu decid numai politica – asta se cheama democratie –, ci si loisir-ul si hedonismul. Nivelarea barbara din entertainment, din turism, ba chiar si din moda este efectul pervers al unei “democratii a gustului” care ajunge – culmea – sa nu fie altceva decat dreptul de a alege ce au ales ceilalti…

MI: Doua chestii:

(i) Spuneai odata ca te plictiseste „demonstratia” intr-un articol de critica si ca in mod ideal iti imaginezi critica (de film, literara s.a.) ca pe un transfer – pur de orice carnatie – de Verdicte intre doua sau mai multe minti. Intrebare: nu tocmai asta realizeaza Facebook-ul? Sau te deranjeaza caracterul statistic al noilor medii, unde vedictul e rezultatul presiunii exercitate de grupuri/retele de indivizi, nu de indivizi pur si simplu? Dar daca tocmai aceste concatenari de minti fara precedent in istorie vor produce o mutatie de nivel in paradigma umanului – deci inclusiv in arta? Intrebarea asta am gasit-o, formulata dezirativ, intr-un Time recent despre milennials. Atentie, nu doar ignarii au migrat catre platformele online, ci si noile elitele (artistice, politice s.a.)

(ii) Sa presupunem ca nu ti-ai fi permis produsul de lux numit sustragerea din cadrul relatiilor de productie si ai continua sa fii, ca noi toti ceilalti, un proletar cultural – obligat sa produca pentru a supravietui. Cum ti-ai construi strategia de a continua sa ramai “in top”? Mai mult, sa zicem ca ai debuta acum (evident, pastrandu-ti profilul cultural-mental din realitate). Ce ai face? Ai intra online? Te-ai duce catre zona exclusivista a unor publicatii paper de nisa? Ai alege zona academica? Zona publicistica? Intreb asta pentru ca dupa 90 ai fost una dintre mintile cele mai creative in zona culturala (vezi inclusiv „proto-blogareala”: norocul tau ca s-au cam dus protocronistii, ca altfel te-ai fi trezit citat, in textele dumnealor, printre „prioritatile romanesti”), un trendsetter in materie de stil, cu un approach simultan dezinhibat-elitist etc.; chiar daca acum nu mai gasesti suficient de excitant efortul de a te readapta in practica, poate o schitezi in teorie…

als: N-as zice ca asta face Facebook-ul – sau poate nu sunt eu indeajuns de familiarizat cu el…? Dar da, ma deranjeaza ca “presiunea este exercitata de grupuri/retele” pentru ca, unu, sunt alergic la orice “presiune exercitata de grupuri”, doi, nu cred decat in (ideea & practica de) Individ, si trei: este nevoie de Excelenta. Or, cum eu nu cred ca aceasta excelenta poate fi – in arte, spre deosebire de stiinte – rezultatul grupurilor/retelelor, ci numai al indivizilor, lasa-ma sa fiu sceptic in legatura cu mutatia de nivel.

Sigur, faptul ca elitele se orienteaza catre online este o miscare inteligenta, in ton cu “aerul timpului”; doar ca, in ceea ce ma priveste, prefer sa fiu “in raspar”, exilandu-ma in nisa mea hard-modernista & intarziat-joyceana. Este o strategie de écart artistic, pur individuala: aleg sa ma plasez in afara “retelelor” pentru a-mi urmari o coerenta interioara alergica la colectivisme/comunitarisme de orice fel.

(ii) Pai, fiind tot eu (= lol), probabil ca nu m-ar interesa sa fiu “in top”, nu? Ce rost are sa fii “in topul” unei paradigme culturale in care nu crezi? Dar incerc sa ma dedublez/obiectivez pentru a-ti raspunde la intrebare…

Da, cu siguranta ca m-as orienta spre online. As opta pentru o zona aflata la interferenta spatiului academic cu “trendsetterismul”. As propune & sustine un melting pot de concepte venite din zona analizei culturale in care as identifica, riguros dar creativ, trenduri “utilitare”. Probabil ca asta m-ar duce spre un soi de Dietetica a lui Robinsonmultimedia inspirata de Abécédaire-ul lui Deleuze, dar mult mai “aplicata” si fara mutra mea in cadru;) La limita, experimentul acesta s-ar putea finaliza intr-un pattern combinatoriu cu care fiecare ar urma sa-si construiasca/stabileasca structura proprie si sa-si anticipeze trend-afinitatile… Un fel de “horoscop” intelectual, daca vrei, bazat nu pe astre, ci pe concepte.

<cititi episodul III (ce ar alege dintre o apocalipsa nucleara & una eco, ce personaj negativ i-ar placea sa fie intr-un film clasic, 3 ponturi pentru criticii de film, Alex. Leo Serban in 140 de semne)>