Interviu cu Alex. Leo Serban (1)

Mihai Iovanel: Esti unul dintre putinii critici din Ro (ca sa nu zic singurul, desi probabil esti…) care, pe langa proiectul cultural propriu-zis (cronici, eseuri, carti) si-a construit un proiect biografic la fel de vizibil. Dupa ’90, ai facut un character building coerent & subtil; ceea ce e interesant (sau doar tipic tie) e ca ai facut asta din perspectiva cuiva care isi iubeste intimitatea. Ti-ai expus personajul ca semn controlat de tine, nu ca intr-un reality show. Certo, ai avut o groaza de imitatori, dar nu despre asta e vorba. Ci despre plecarea ta in Argentina. Ai scris doua texte despre asta (in Dilema veche si Idei in dialog), poate o sa ajungem si la ele. Dar pana atunci vreau sa ma arat convins ca aceasta plecare in Argentina are legatura cu o structura narativa care lipsea personajului als: retragerea intr-un loc exotic ( o insula etc) unde se deda capodoperei ultime (care poate fi si o foaie alba). Este, evident, un cliseu modernist. Esti structural modernist (desi perfect adaptat la postmodernitate): dar retragerea asta nu este prea modernista?

Alex Leo Serban: Haha, trebuie sa fii Iovanel ca sa observi astfel de chestii!

Iti multumesc pentru prilejul acestui interviu pentru a lamuri niste lucruri:

in primul rind, nu mi-am propus niciodata sa-mi fac ceea ce tu numesti “character building”. Probabil ca asta, daca s-a petrecut intr-adevar (mi se dau semne ca asa se vede din afara…), s-a petrecut in totalitate inconstient, fara “metoda”. Pur si simplu, asa sint: un introvertit tenace care simte nevoia – pentru a-si proteja intimitatea – sa “proiecteze” in afara fata extrovertita din orice egocentric. (Evident ca sint un egocentric!) Consider ca ma cunosc destul de bine pentru a scrie despre mine fara riscul de a parea un amator: sint “specialist in als”. ;) Restul – pasiunea pentru filme sau pentru vizualitate in sens larg – nu este decit o extensie a “alsismului” meu. Cel putin, eu asa vad lucrurile.

In al doilea rind, “plecarea in Argentina” tine de un auto-rasfat pe care stiam ca mi-l pot permite. Nu intra in nicio “structura narativa” – pentru ca, repet, eu nu functionez in aceasta paradigma. Totul – la mine – se desfasoara dupa o logica interioara careia o eventuala decizie exterioara (de tipul: “acum ma vad din afara si stiu ca urmatorul pas ar trebui sa fie acesta”) i-ar stirbi din intensitate. (Sau ingenuitate.) Am simtit nevoia sa-mi urmaresc, pur si simplu, aceasta logica interioara – care m-a dus, iata, in Argentina.

Singura capodopera la care aspir este propria mea viata; numai ca ea trebuie sa se faca “pe cale naturala”, organic, fara “program”, altfel nu mai are niciun farmec…

In al treilea rind (pentru ca trebuie s-o spun si pe asta), chiar m-am saturat de presa. Pe bune! Nu trebuie sa fii Mafalda (care, apropo, este un personaj foarte popular in Argentina, apare intr-un fel de foileton in ziare) ca sa-ti dai seama ca presa e in picaj – si nu doar in Romania, ci peste tot in lume. Probabil ca e-jurnalismul va inlocui jurnalismul “clasic”, si asta destul de curind. Vine ca o consecinta fireasca a democratizarii informatiei, a accesului la internet etc. Blogurile (pe care, in continuare, nu le gust) au devenit o alternativa care se pozitioneaza tot mai mult ca un trend dominant, marginalizind presa tiparita. Lucrul acesta va determina o mutatie semnificativa, asta e cert.

In ce ma priveste sint calm, pentru ca am renuntat la jurnalism fara regrete. Paradoxul este ca ceea ce am facut eu, toti anii astia – de cind am inceput sa scriu la Dilema (veche) si toate celelalte… prea multe! -, a fost un fel de “proto-blogareala”, pentru ca am scris (mai intotdeauna) numai ce am vrut, dintr-un punct de vedere ostentativ personal. (Mi s-a si reprosat lucrul asta, dar eu am mers inainte…) A fost distractiv, nu pot sa neg, am devenit cunoscut prin asta, dar am considerat ca e o etapa care se incheie. Nu m-a interesat niciodata “cariera”. Pina la urma, cum zicea cineva, important e sa nu-ti ratezi viata – si eu zic ca, atita timp cit inca mai cauti (si te mai cauti), viata merge mai departe, departe de rutina si de rugina. Drumul in sine e important, nu directia. E important sa nu scoti aventura din viata ta, pentru ca atunci te duci drept in zid, e un drum inchis. Daca iti place ceea ce faci, atunci totul e ok.

In fine, in al patrulea rind, nu mai am niciun mare entuziasm legat de Cinema… E foarte trist, dar asta e: “the thrill is gone”. An dupa an, Cannes dupa Cannes – ca sa zic asa -, imi dadeam seama ca numarul filmelor cu adevarat esentiale, radicale, abisale chiar, care schimba ceva in tine, e ridicol de mic. Nu stiu daca e un efect al lipsei distantei – sau, dimpotriva, al unei apropieri prea “critice” -, dar este cert ca bilantul – pentru mine, cel putin – e destul de dezamagitor: filme foarte bune, uneori (cum a fost Das Weisse Band al lui Haneke, sau Un prophete al lui Audiard…), dar care nu m-au atins asa cum au facut-o – la vremea lor – acele capodopere care m-au facut sa iubesc Cinema-ul. Din doua, una: ori a scazut intensitatea lor, ori interesul meu. Dar perspectiva de a vedea, in continuare, la cele mai mari festivaluri din lume, filme despre care poti spune – in cel mai bun caz – ca sint “bine facute” sau (si mai rau!) “interesante”, perspectiva asta mi s-a parut descurajatoare si m-a facut sa “inchid taraba”.

M.I.: Ma intristeaza acest „al patrulea rand”, desi ii inteleg perfect ratiunea. Totusi, ti-as raspunde pe jumate glumind, tocmai acum incept sa se intample lucruri cu adevarat interesante in Cinema. Intoarcerea fumatorilor (Return of the Smokers, ce zici de titlul asta?) e unul dintre ele: vezi Avatar, Shutter Island. Apropo: cum ai pleda, in cateva cuvinte, cauza fumatului?

als: Pai cu fumatul e simplu, ca orice lucru discreditat si discriminat, pus la zid etc., devine simpatic. Detest campaniile care vor sa-ti faca binele cu de-a sila. Eu fumez de la 13 ani si n-am de gind sa ma las: ce rost are sa traiesti fara a face ce-ti place?! Iar daca e sa mori (vorb’aia, cine nu moare sa ridice mina), eh, asta e: mai bine sa stii de la ce ti se trage decit sa mori confuz.

In Avatar se fumeaza? Nu mai tin minte, parca Sigourney Weaver, dar ea moare la sfirsit, nu? L-am vazut la cel mai vechi mall din Buenos Aires – art-deco, anii 30 – si, cum prietenii cu care am fost au insistat sa-l vedem inca din prima zi, am mai gasit locuri doar in primul rind. Inca ma mai doare gitul! :) Return of the Smokers suna bine, dar pare mai mult titlul unui articol despre un trend cinematografic… Iar Shutter Island n-am vazut.

MI: De ce crezi ca nu s-a produs inca (sau s-a produs?) revolutia care era anuntata acum cativa ani de intrarea digitalului pe piata (=costuri mai mici de productie, „democratizare” a sanselor, scaderea rolului inhibitor al marilor studiouri s.a.)?

Crezi ca plafonul calitativ la care a ajuns Cinema-ul este unul inerent/paradigmatic sau unul pur contextual? Unde crezi ca duce, pe termen scurt-mediu, moda 3D (si crezi ca e o tradare a 2D-ului in favoarea fraierilor-fara-imaginatie-care-cumpara-majoritatea-biletelor?)

als: Of, la ce cazne “intelectuale” ma supui! Probabil ca revolutia respectiva s-a produs, dar e atit de raspindita si a intrat atit de mult in obisnuintele noastre incit nici nu ne mai dam seama. Toate lucrurile revolutionare intimplate in ultimii 10-15 ani (“revolutia Dolby”, digitalul etc.) sint deja moneda curenta. Probabil ca se va trece si la 3D “on a regular basis”. Cinematograful a cunoscut revolutii tehnologice succesive – sonorul, filmul color, apoi cinemascopul… – care au schimbat fata filmelor si felul cum le percepem/receptam. Dar progresul tehnologic nu este sinonim, evident, cu o “crestere a calitatii”: a vedea/auzi “mai mult” nu este echivalent cu a vedea mai bine! E ca in fotografie, unde sarful ultra-sharp iti permite un close-up pe-o giza de pe o papadie din mijlocul cimpului, dar asta nu inseamna ca e “arta”, ci poza buna de calendare.

Problema nu este, deci, artistica, ci – as zice – sapientiala: e un avans al cunoasterii, asta e clar, care ne ingaduie sa vedem/auzim lucruri care, pina de curind, cadeau in afara sferei noastre de cuprindere senzoriala. M-as bucura ca aceste lucruri sa duca, implicit, la o rafinare a dispozitivului cinematografic – scenarii care sa porneasca de la aceste cuceriri tehnologice, punindu-le la lucru intr-un mod inteligent si auto-reflexiv (vezi Caché al lui Haneke, dar asta e deja “antichitate”!). Deci “saltul paradigmatic”, daca e sa fie, eu il vad in acest sens; daca nu, nu. Dar n-as da cu piatra in cei care se inghesuie sa vada ultimele minuni 3D: curiozitatea e omeneasca, cinema-ul e (si) spectacol, iar pe mine ma ingrijoreaza mai mult apatia si blazarea – observabile la tineri – decit inca-entuziasmul si inca-inocenta. O lume plina de tineri cu blazari de batrini, neinteresati de nimic, strimbind din nas la orice minune copilareasca – asta, intr-adevar, mi se pare distopica.

À Suivre

<Cititi episodul II al interviului: cand s-a plictisit prima oara in Argentina, terorism&blogging, despre facebookizarea lumii&despre arta care a devenit so lame>