Cum campania lui Bujor Nedelcovici impotriva lui Mircea Iorgulescu continua fara sa dea semne ca ar avea de gand sa-si imbunatateasca argumentele sau igiena (ambele deficitare), reproduc aici doua “precizari de atitudine” formulate de Mircea Iorgulescu in 2006.

E oarecum jalnic ca in timp ce calomniile depuse periodic, ca icrele, de Bujor Nedelcovici trezesc ranjetele te miri cui, prea putini par dispusi sa isi aminteasca de existenta celor doua texte care urmeaza:

Mircea Iorgulescu: Trei argumente pentru inutilitate

(publicat in Romania literara, Nr. 39 / 29 septembrie 2006)

Draga Gabriel Dimisianu,

Pentru ca am fost implicat în „polemica” dintre tine si Bujor Nedelcovici ca argument împotriva ta, îngaduie-mi sa te rog sa publici în  România literara textul care urmeaza. Nu este o aparare si nu este un raspuns, este o precizare de atitudine. Fiindca nu am de ce ma apara si nu am cui raspunde.

Nu am de ce ma apara si nu am cui raspunde, însa îmi tot revine în memorie de o buna bucata de timp o carte aparuta catre sfîrsitul ceausismului. Un roman,  a carui actiune se petrece la Bucuresti, în amurgul veacului fanariot, si care se încheie cu o imagine de cosmar.  În haznalele orasului este pusa drojdie de bere,  materiile fecale se umfla si dau pe dinafara, înecînd strazile, locuintele si oamenii, astfel încît Bucurestiul se scufunda în magma dejectiilor. Acel roman se cheama Calpuzanii, am apucat sa scriu despre el, atît si asa cum se putea în acele vremi. In vechea limba româna, «calpuzan» înseamna falsificator, falsificator de bani mai precis. Iar banii falsificati  nu doar seamana cu cei veritabili, ci li se substituie si pot sa para înca mai adevarati, un timp macar, pîna li se toceste lustrul si se vede ca de fapt sînt tinichea.

Daca falsuri perfecte nu exista, exista însa un paradox al calpuzanilor: simplul fapt de a-i lua în seama, indiferent cum, fie acceptîndu-i, fie respingîndu-i, îi valideaza. Ridicarea din umeri, a inutilitate, îmi pare a fi de aceea atitudinea cea mai rezonabila.

Iata trei argumente pentru a face elogiul  inutilitatii, în situatia data. Toate sînt extrase din volumul Un tigru de hîrtie de Bujor Nedelcovici, Editura Allfa, 2003.

Primul

«Planul de masuri» continua pe înca trei pagini (253-254), din care redam în continuare doar cîteva pasaje mai importante: «Avînd o fire închisa, meditativa, Bujor Nedelcovici nu si-a extins relatiile în rîndul scriitorilor, anturajul sau fiind format dintr-un numar restrîns de persoane: Eugen Simion si Mircea Dinescu. In lucrarea acestui caz au fost întreprinse urmatoarele masuri: Au fost dirijate cu sarcini de cunoastere si influentare  sursele «Crin», «Relu» si «Rada». S-a intrat în contact cu principala legatura a obiectivului, I.M. (nume real) lucrat prin DUI, care avînd un ascendent serios asupra lui Bujor Nedelcovici, a fost folosit cu sarcini de temperare si dezinformare. Totodata, întrucît era posibil sa încerce scoaterea ilegala din tara a nuvelei respinse de la publicare, cu prilejul recentei calatorii efectuate în RFG, în scop preventiv, la data de 7.10.a.c. s-a realizat un control riguros la iesirea din tara».

Sa ne oprim aici si sa analizam  ce rol a jucat I.M.? (Un tigru de hîrtie, p.186)

* * *

Astfel rezuma si reproduce Bujor Nedelcovici o pagina din dosarul sau de Securitate. «Îi asigur pe cei avizi de stiri senzationale, de dezvaluiri spectaculoase, de deconspirarea informatorilor ca nu le voi da satisfactie deoarece nu vreau sa «ridic piatra» împotriva nimanui, nu doresc sa ma transform la rîndul meu într-un delator», îsi prevenise el cititorii. Dupa care a procedat prin înlocuirea numelor reale cu initialele lor, schimbîndu-le ordinea, însa oferind în text suficiente indicii pentru a nu exista totusi dubii în legatura cu identitatea celor mentionati. Procedeu straveziu, ce doar mimeaza principiul solemn proclamat («nu doresc sa ma transform la rîndul meu într-un delator»), de fapt un fel de facut cu ochiul, smechereste, pentru atîtarea  cui se lasa. Si nu numai.

Caci iata cum arata, integral, pagina din dosar a carei prezentare nu doar prescurtata este urmata de o întrebare de rechizitoriu: «sa analizam  ce rol a jucat I.M.?»:

Intrucît opinia redactorului de carte MAGDALENA BEDROSIAN a fost ca nuvela ar fi publicabila daca BUJOR NEDELCOVICI ar modifica unele cuvinte ce pot sugera aspecte din societatea noastra, s-a revenit asupra deciziei initiale, însa cel în cauza nu a acceptat sa aduca nici un fel de rectificare.

La 25.X.a.c. în cadrul unei sedinte ce a avut loc la redactia revistei România literara, BUJOR NEDELCOVICI a anuntat ca îsi va depune carnetul de partid întrucît nu i s-a  aprobat publicarea integrala a volumului de nuvele prezentat Editurii «Cartea Româneasca».

La 29.X.a.c. a fost chemat la Comitetul de partid al sectorului 1, ocazie cu care a afirmat ca nu va trece imediat la punerea în aplicare a amenintarii facute si va mai reflecta o perioada de timp.

In ziua de 31.X.a.c. a purtat o discutie cu MIRCEA DINESCU, controlata prin mijloace speciale, în care îl tempereaza sfatuindu-l sa dovedeasca «întelepciune» si sa nu recurga la actiunea protestatara preconizata.

Avînd o fire închisa, meditativa, BUJOR NEDELCOVICI nu si-a extins relatiile în rîndul scriitorilor, anturajul sau fiind format dintr-un numar restrîns de persoane: MIRCEA IORGULESCU, EUGEN SIMION si MIRCEA DINESCU.

II. În lucrarea acestui caz au fost întreprinse urmatoarele masuri:

Au fost dirijate cu sarcini de cunoastere si influentare sursele «Crin», «Relu» si «Rada»;

S-au exploatat mijloacele speciale de la Asociatia Scriitorilor si de la domiciliu;

S-a intrat în contact cu principala legatura a obiectivului, criticul literar MIRCEA IORGULESCU, lucrat de asemenea prin D.U.I., care, avînd un ascendent serios asupra lui BUJOR NEDELCOVICI, a fost folosit cu sarcini de temperare si dezinformare. Totodata, întrucît era posibil sa încerce scoaterea ilegala din tara a nuvelei respinse de la publicare, cu prilejul recentei calatorii efectuate în R.F.G., în scop preventiv, la data de 7.X.a.c. s-a realizat un control riguros la iesirea din tara».

* * *

Se observa cu usurinta ca pagina de dosar este foarte selectiv rezumata, prin eliminarea pasajelor ce ar contrazice autoprezentarea  autorului cartii ca victima si deopotriva erou,  fiindca maretia sa de martir si de rezistent ar fi fost, desigur, umbrita daca se reproducea consemnarea despre promisiunea lui, facuta la Comitetul de partid, ca va mai «reflecta». Pentru a-si croi ulterior o inflexibilitate imaginara, autorul nu ezita sa vîre foarfeca în document si sa taie ceea ce nu se potriveste cu postura revendicata astazi, de intransigenta de otel. Nu ezita nici sa reproduca trunchiat, fiindca de aceeasi foarfeca se serveste si pentru potrivirea pasajelor reproduse între ghilimele, prin urmare exacte: din cele trei nume mentionate în documentul autentic («anturajul sau fiind format dintr-un numar restrîns de persoane: MIRCEA IORGULESCU, EUGEN SIMION si MIRCEA DINESCU»), unul nu mai apare în transcrierea din carte.

Se vede apoi, înca mai bine, ca în vreme ce Bujor Nedelcovici nu pateste nimic (este doar chemat la o discutie la Comitetul de partid), unul dintre apropiatii sai, tinta de asemenea a Securitatii («lucrat de asemenea prin D.U.I.», se mentioneaza), este supus, ca urmare a relatiilor cu el, unui «control riguros la iesirea din tara».

Si se precizeaza si data iesirii aceluia din tara: 7 octombrie. Cum este consemnata si data sedintei la care  Bujor Nedelcovici a amenintat ca îsi va depune carnetul de partid daca nu i se publica nuvela fara modificari, iar aceasta data este 25 octombrie, reiese ca Securitatea dispunea de fantastice posibilitati de anticipare, de vreme ce se temea cu mai bine de trei saptamîni înainte ca nuvela ce avea sa devina caz ar putea fi scoasa «ilegal» din tara si ordona un «control riguros».

Fantasticul împrejurarii ca o actiune a Securitatii avusese loc înainte cu trei saptamîni înainte de producerea evenimentului care îi declansase vigilenta  este însa depasit de trecerea acesteia în «planul de masuri». Un «plan de masuri» e ceva care în buna logica se refera la viitor, nicidecum la trecut.

Cînd se va fi întors din «recenta calatorie efectuata în R.F.G.» cel care fusese supus unui «control riguros la iesirea din tara», raportul Securitatii nu mai spune. Raportul este însa  datat, mai precis are data cînd a fost înregistrat,  în mod logic ulterioara redactarii. Aceasta data, data înregistrarii, este 7 noiembrie 1985. Se poate presupune ca fusese întocmit macar cu o zi-doua mai înainte.

Or, în Jurnalul Monicai Lovinescu, la data de duminica 27 octombrie 1985, se consemneaza «telefon de la Mircea Iorgulescu, din Germania. Vorbim vreo 50 de minute». Sînt apoi reproduse, în acelasi Jurnal,  stirile date de acesta, între care si una referitoare la Bujor Nedelcovici: «se prevede o <iesire spectaculoasa în arena> a lui Paler si Bujor Nedelcovici, radicalizati si pe punctul de a exploda» (Monica Lovinescu, Jurnal, 1985-1988, Editura Humanitas, 2002, pag.75).

Vasazica, Mircea Iorgulescu este absent din România în perioada despre care Securitatea afirma ca  «a fost folosit cu sarcini de temperare si dezinformare» pentru a-l influenta pe Bujor Nedelcovici, mai mult, plecat în strainatate,  el da telefon din Germania la Paris – 50 de minute! – pentru a-i avertiza pe Monica Lovinescu si Virgil Ierunca de posibilele actiuni protestatare a doi scriitori, unul fiind Bujor Nedelcovici.

Aproape doua decenii mai tîrziu, pescuind în pestilentialele hîrtii ale Securitatii, Bujor Nedelcovici pune sumbra întrebare acuzatoare: «ce rol a jucat I.M.»?

Cum sa nu ridici din umeri, a inutilitate?! Caci nu te poti pune nici cu Securitatea si nici cu Bujor Nedelcovici în materie de paranormal.

Al doilea

In România s-a savîrsit cea mai reusita înscenare de revolutie din lume si din istoria revolutiilor.

Au urmat marile escrocherii: Vînzarea flotei, Afacerea Jimbolia, Tigareta I si II, FNI etc. Nici o explicatie sau judecati formale.

Prin tacerea mea as deveni complice cu toti aceia care au avut o responsabilitate penala si o culpabilitate morala dar nu au fost trimisi în judecata si s-au bucurat de o amnistie tacita.

Nu a fost o vointa politica nici pe timpul presedintelui Ion Iliescu si nici în perioada mandatului presedintelui Emil Constantinescu (chiar daca a promis si cu atît mai grav) de a elucida evenimentele obscure (Timisoara, Teroristii, Mineriadele etc.) si de a hotarî ca arhivele Securitatii sa fie predate CNSAS. «Mineriadele» au fost forme de teroare colectiva rar întîlnite în istoria manipularilor si diversiunilor sociale.

Mitterrand a scris o carte intitulata: «Revolutia permanenta». Oare nu cumva în România este o «Mineriada permanenta  ascunsa cu siretenie si abilitate în spatele unei aparente democratii si a unei economii de piata»?  (Un tigru de hîrtie, p. 29-30)

* * *

François Mitterrand, fiindca despre fostul presedinte francez este vorba, a scris multe carti, dar nici una <intitulata: «Revolutia permanenta» >.

Omul care nu poate sa taca stie totusi ceva. Cam vag, însa. Departe de a fi fost un Trotki bis ori macar un discipol  al  teoreticianului «revolutiei permanente»,  cum rezulta din categorica referinta a lui Bujor Nedelcovici,  François Mitterrand a publicat în 1964, cu 17 ani înainte de a fi ales presedinte al Republicii Franceze, un volum care se numea Lovitura de stat permanenta (Le Coup d’Etat permanent). Si era un pamflet politic, nicidecum o  analiza, o pledoarie sau o apologie a loviturii de stat.

Cum sa nu ridici din umeri, a inutilitate?!

Al treilea

L-au urcat într-o masina si au disparut în noapte. Am intrat cu totii în casa. Mama a început sa plînga, scîncea ca un animal lovit si se îneca în lacrimi…

Nopti de-a rîndul ma trezeam din somn si saream la fereastra. Auzeam o masina care s-a oprit în fata portii… De-atunci nu l-am vazut pe tatal meu timp de patru ani. Pe biblioteca afisasem o coala de hîrtie pe care era scris o fraza din «Valurile» de Virginia Woolf: «Je suis seul dans un monde hostile. La face humaine est atroce» (Un tigru de hîrtie, p.62).

* * *

Astfel evoca Bujor Nedelcovici momentul arestarii tatalui sau, în octombrie 1958. Viitorul prozator si înca si mai viitorul parizian era atunci în vîrsta de aproape 23 de ani. Facuse studii de Drept si lucra ca avocat stagiar. Avea, prin urmare, o anumita reprezentare despre functionarea justitiei epocii, iar profesia îl pusese inevitabil în contact cu suferintele si dramele de care lumea tribunalelor era probabil înca mai plina decît în vremuri normale. Fusese de altfel implicat direct, nu doar spectator, si într-un proces politic, în calitate de colaborator al mai vîrstnicului avocat ce-i era maestru pe perioada stagiaturii, acesta fusese aparator al «legionarului Anania»,  una si aceeasi persoana  cu scriitorul Valeriu Anania si ierarhul Bartolomeu Anania.

Conditie, experiente si statut ce nu transpar în rememorarea dramei parintelui sau. Nici un gînd, nici un cuvînt  nu gaseste fiul despre suferintele nu totusi greu de imaginat ale tatalui arestat.  Accentul este pus exclusiv pe starile proprii, somn zbuciumat, spaima de revenirea sbirilor si … refugiu nobil si izbavitor în literatura, prin afisarea unui citat dintr-o carte nu chiar la îndemîna oricui. Iar citatul e în franceza, ca o prevestire pe atunci enigmatica, astazi însa deslusita, a destinului ce avea sa-l duca în Franta pe actualul memorialist. Spirite mai malitioase ar putea chiar gasi ca strict literar evocarea este dulceaga si afectata, de nu chiar putintel cam kitsch. Si-apoi, ce miracol, totusi, existenta la Ploiesti, în 1958, a unui exemplar din traducerea franceza a «Valurilor»!

Cine are însa curiozitatea de a vrea sa citeasca mai mult din romanul Virginiei Woolf ar fi însa  macar contrariat. Din doua motive. Citatul extras de Bujor Nedelcovici si afisat «pe biblioteca» în chip de lapidara definitie a starii lui de groaznica suferinta însingurata în mijlocul unei lumi dusmanoase  face de fapt parte dintr-un monolog interior despre … fericire. E un pasaj euforic, nu unul îndurerat. Iata-l  (traducerea în franceza a romanului a fost facuta de Margueritte Yourcenar): «Les maisons sont bâties sur des fondements si légers qu’un souffle d’air suffirait a les renverser. Les autos errantes et téméraires se poursuivent bruyamment et nous pourchassent comme des chiens cruels. Je suis seule dans un monde hostile. La face humaine est atroce. J’aime cela. Je recherche le bruit des rues, la violence, et la sensation d’etre une pierre que la vague broie sur les rochers. J’aime les cheminées d’usines, les transbordeurs et les camions. J’aime le passage perpétuel  des visages, visages déformés, indifférents visages. L’élégance me dégoute ; mon paisible intérieur m’excede».

Am subliniat forma originara a citatului si pentru ca în versiunea lui Bujor Nedelcovici e un pic prelucrat: în romanul Virginiei Woolf, acest monolog interior apartine unui personaj feminin, Rhoda, careia însa memorialistul român i-a schimbat  nemarturisit sexul, vreau sa spun genul gramatical, pentru a se potrivi cu nevoile textului sau.

Cum sa nu ridici din umeri, a inutilitate?!

P.S. Ramîne totusi curios cum a ramas neobservata cea mai extraordinara dezvaluire facuta de Bujor Nedelcovici în cartea sa. Este, bineînteles,  tot o demascare, dar e una de natura sa schimbe în mod esential istoria culturala a umanitatii. Citind  în dosarele Securitatii un referat editorial despre unul din romanele sale, Bujor Nedelcovici este izbit de prezenta cuvîntului «dialectic». Vigilenta lui intelectuala intra atunci în actiune, «mi-a retinut atentia în mod deosebit cuvintele: <dialectic> (de sorginte marxista),…»     (Un tigru de hîrtie, p. 133). Zenon din Eleea si Platon au fost asadar, si spre vesnica lor rusine, marxisti. Micul dezacord gramatical, probabil o contributie involuntara a tipografiei, nu poate eclipsa valoarea acestei tardive revelatii. Si se poate chiar spera ca daca Bujor Nedelcovici se va scufunda si mai mult în pestilentialele produse ale Securitatii, va reusi sa scoata la iveala si numele de cod ale parintilor dialecticii, acesti marxisti nemernici. Encore un effort, camarade!

Calpuzanii…

Mircea Iorgulescu: Fictiuni maligne cu martir imaginar

(publicat in România literară, Nr. 49 / 7 decembrie 2006)

O tacita sfînta alianta pare sa se fi încheiat de la o vreme încoace între unii aspiranti la glorie si defuncta Securitate. Un pact reciproc avantajos, în virtutea caruia Securitatea este divinizata post-mortem, iar în schimb solicitantii de glorie sau macar de notorietate se împartasesc din binefacerile ei postume. A fost  Marea Sperietoare, a fost Monstrul,  a fost Fiara – si a devenit idolul cel mare, daca nu si unicul, zeul adevarului absolut, instanta suprema, oracol si altar. Fricii oarbe de altadata i s-a substituit o mistica oarba. Cine a tremurat de frica Securitatii  acum îi venereaza moastele. E o secta, e un cult, e o psihoza,  e o îndeletnicire profitabila în travesti cvasi-religios? Din toate cîte ceva, probabil, si în doze variabile de la caz la caz.

Iata unul: Bujor Nedelcovici. De cîtiva buni ani, vreo patru sau cinci, Securitatea i-a devenit cel mai pretios ajutor în fabricarea unei  imaginare biografii de martir, victima si totodata erou.  Începuta îndata dupa decembrie 1989 si devenita absorbanta, aceasta campanie l-a facut de altfel sa abandoneze  treptat literatura de fictiune în profitul autobiografismului autovalorizant.

Pentru a-si consolida închipuitul statut de martir, Bujor Nedelcovici  extrage din dosarul sau de Securitate zece citate în care sînt evocat si le prezinta ca probe irefutabile ale colaborarii mele cu fosta politie secreta în urmarirea si supravegherea lui.

Toate cele zece citate sînt însa extrase din rapoarte întocmite de diversi ofiteri, niciunul din vreun text al meu, atribuit sau atribuibil mie.

Este confirmarea, indirecta dar si incontestabila, ca nu exista vreo «nota informativa» a mea, semnata cu numele meu sau cu vreunul de împrumut. Fiindca nu am fost «informator», nu am semnat vreun angajament cu Securitatea, nu am scris «note informative» semnate cu numele meu sau cu «pseudonim».

Citînd tot ce se poate cita, dar citînd  exclusiv din rapoartele ofiterilor de Securitate, Bujor Nedelcovici  atesta fara sa vrea ca nu exista «note informative» ale mele despre el. Ca sînt desemnat, în unele dintre aceste citate, cu alte nume decît al meu este, foarte probabil, urmarea folosirii numelor pe care mi le atribuise Securitatea ca urmarit (fiindca existenta unui asemenea dosar, de urmarit, este de asemenea atestata într-unul din rapoartele citate de Bujor Nedelcovici).

De existenta acestor nume  am aflat de altfel de la Bujor Nedelcovici însusi, desi daca as fi fost, cum pretinde el, «informator», era  totusi cazul sa fi stiut si eu sub ce nume.

Intrebare simpla: daca în dosarul meu de urmarit va fi fiind mentionat vreodata «scriitorul Nica» (numele dat de Securitate lui Bujor Nedelcovici în dosarul lui de urmarire), ar trebui sa trag oare concluzia  ca Bujor Nedelcovici a fost informator cu numele de cod «Nica»?!

Din niciunul dintre cele zece citate nu reiese, apoi,  ca as fi dat Securitatii informatii despre Bujor Nedelcovici. Mai mult, unele sînt pure fictiuni. Am semnalat  deja  ca într-un asemenea raport se consemna ca l-as fi «temperat» pe Bujor Nedelocovici într-o perioada în care nu ma gaseam în România si cînd, mai mult,  o avertizasem pe Monica Lovinescu telefonîndu-i din Germania ca Bujor Nedelcovici se pregateste sa faca un gest radical de opozitie (ca de fapt nu l-a facut e altceva). Replicîndu-mi  - în România literara nr. 45 – , Bujor Nedelcovici  refuza sa accepte ca Securitatea producea fictiuni si ma acuza de «joc dublu». O face pentru ca are nevoie sa acrediteze fictiunile Securitatii  pentru a-si consolida propriile fictiuni. Iata înca o dovada.

«Intrucît scriitorul Mircea Iorgulescu, recunoscut prin ascendentul ce-l are asupra obiectivului, îndeplineste în prezent rolul de mediator între acesta si conducerea editurii Cartea Româneasca, va fi folosit pentru a-l determina pe Nica sa aduca rectificari nuvelei în litigiu, astfel încît sa nu mai fie suspectabila de interpretari neavenite» – este unul dintre citatele considerate de Bujor Nedelcovici ca probînd complicitatea mea cu Securitatea si activitatea mea de «colaborator».  Dar nu aveam cum sa «îndeplinesc rolul de mediator»  (în ce calitate as fi facut-o?! si împuternicit de cine?! ), nu am avut vreodata acest «rol», nu am «mediat» si nu am încercat sa «mediez». Iar ca sa mediezi între doua parti aflate în litigiu, este necesar, este obligatoriu chiar, ca «partile» sa stie si ele de existenta si a medierii, si a mediatorului. Prin urmare, Bujor Nedelcovici ar fi putut fie  sa confirme, daca era cazul, ca da, Iorgulescu a mediat sau a încercat sa medieze între el si conducerea editurii, fie sa infirme ceea ce se scrisese în raportul ofiterului de Securitate si sa constate ca era o bazaconie. Nu a facut-o fiindca stie foarte bine ca o asemenea mediere nu a existat – dar cum sa contrazica el Securitatea si de ce sa sa puna astfel sub semnul întrebarii fictiunile de acolo? Caci pe ele se întemeiaza si fictiunile lui.

* * *

In nenumarate rînduri, Bujor Nedelcovici afirma  astfel  ca a fost «condamnat» la «reeducare» timp de 12 ani. «Cei 12 ani cînd am fost condamnat în libertate la munca de jos» (Jurnal infidel, 1998, p.185) ;  «Primul exil interior : 12 ani trimis la <munca de jos pentru reeducare> dupa terminarea facultatii si dupa ce tatal meu a fost arestat» (Jurnal infidel, Iesirea din exil, 2002, p. 34);  «traisem mai multe probe de rezistenta si initiatice: perioada de <reeducare> ce a durat 12 ani…»  (Un tigru de hîrtie, editura Allfa, 2003, p.21) etc.

In terminologia româneasca despre perioada comunista, «reeducare» desemneaza fie sinistrul experiment din închisoarea de la Pitesti, fie aplicarea locala a metodelor folosite în revolutia culturala maoista. Bujor Nedelcovici nu a fost însa  vreodata închis, nici  la Pitesti, nici în alta parte, iar victima a «reeducarii» de tip chinez iarasi nu a fost. Improprie, folosirea termenului «reeducare» nu este însa si inocenta. Bujor Nedelcovici îl întrebuinteaza prin uzurpare, ca pe o aureola de martir, iar pentru a-i da si mai multa greutate îl întareste prin «condamnat» si «trimis».

Dar cine l-a «condamnat» sau, macar, cine l-a «trimis», în sensul ca l-a obligat  la teribilul «exil interior»  lung de, vai, 12 ani?! Nu este nevoie de investigatii documentare speciale, Bujor Nedelcovici povesteste el însusi cum s-au petrecut lucrurile. Avocat stagiar la Ploiesti, a fost anuntat în primavara anului 1959 ca a fost radiat din barou, la putin timp dupa  ce îi fusese judecat si condamnat tatal, arestat la sfîrsitul anului 1958. Ramas fara slujba, e ajutat sa-si gaseasca una de avocatul pe lînga care îsi facea stagiatura (acelasi fu-sese si aparatorul tatalui sau), printre clientii caruia se afla si un functionar din Ministerul Energiei Electrice. Acela îi propune «un post de <achizitor de materiale> pentru <Uzina electrica de la Bicaz>» (Un tigru…, p. 179), post acceptat.

Asta a fost condamnarea la reeducare, asta a fost trimiterea la munca de jos  – un banal aranjament de supravietuire într-o epoca dura. Nu l-a condamnat nimeni pe Bujor Nedelcovici, nu l-a trimis nimeni «la munca de jos».

Ramîn cei 12 ani.  Numarînd din 1959, ar însemna ca abia în 1971 a reusit Bujor Nedelcovici sa scape de fictiva «condamnare la reeducare». Or, în primavara anului 1970, lui Bujor Nedelcovici i-a aparut romanul Ultimii,  asta dupa ce mai înainte cu cîtiva ani debutase într-o revista literara: numele asadar nu-i fusese interzis, iar în mod cert cel mai tîrziu prin 1969 îi fusese acceptat romanul, prin urmare cei «12 ani» sînt, ca si «condamnarea la reeducare», o inventie.

Dar ce-a facut el în anii de «condamnare la reeducare», anii în care a fost «condamnat la munca de jos»? Dupa cele doua mari dictionare literare românesti existente (Zaciu, Papahagi, Sasu si al Academiei), între 1959 si 1962 a lucrat la Bicaz ca «muncitor», între 1962 si 1965 ca merceolog la Brasov, între 1965 si 1971 ca economist la Bucuresti, data dupa care s-a pensionat. Nu e nimic senzational aici, dar nevoia lui Bujor Nedelcovici de a se proiecta pe culmile supliciilor si ale eroismului  pare irepresibila.  «Timp de 12 ani am lucrat (din motive politice si cu o diploma de avocat în buzunar) ca simplu muncitor în diverse întreprinderi din tara, tocmai pentru a nu fi dator si subordonat nimanui! Pe vremea cînd tu lucrai la Gazeta literara (Redactor sef: Nicolae Breban), eu eram muncitor la Întreprinderea de Distributie a Energiei Electrice din Bucuresti si … încercam sa debutez la revista unde erai redactor» – îl apostrofeaza falsul martir Bujor Nedelcovici pe Paul Goma în  1994 (Jurnal infidel, 1998, p.116).

A fost  însa el cu adevarat «simplu muncitor»? Dupa datele din dictionare, probabil furnizate de el însusi, n-ar fi fost «muncitor» decît  la Bicaz între 1959 si 1962, iar la Bucuresti, în orice caz, dupa cum o spune într-un interviu din revista Origini, era «un simplu functionar». Surpriza – pentru cine mai poate fi surprins de Bujor Nedelcovici – este ca nici la Bicaz nu a fost, de fapt, «simplu muncitor», cum pretinde. In vara 1996, consemneaza în jurnalul dat publicitatii în 2002, a facut o calatorie acolo: «In drum spre Piatra Neamt, ne-am oprit la uzina hidrocentrala Stejaru, unde am lucrat – munca de reeducare, munca de jos – cîtiva ani. Ma întorceam în acel loc dupa 36 de ani! Am vizitat – împreuna cu Carmen – uzina, cladirea unde am avut biroul, apoi am urcat în camera de comanda de unde se dirija întreaga instalatie. Un tehnician si-a amintit de mine  si de numele meu. <Ah! Erati undeva în administratie sau la aprovizionare> a spus el. <Da, i-am confirmat eu, eram un simplu merceolog… cu diploma în buzunar», si am zîmbit» (Jurnal …, p. 252). Vasazica «simplul muncitor» fusese de fapt «un simplu merceolog», cu un «birou» al lui. Si înca: fapta de arme anticomunista  cea mai curajoasa a lui Bujor Nedelcovici a fost, în toamna anului 1985, amenintarea ca îsi depune carnetul de partid daca nu i se publica o nuvela. Era, asadar, membru de partid: de cînd?! ~n regula generala,  pensionari în partid nu se primeau : fusese el primit în mod exceptional sau intrase în PCR în cei 12 ani de «condamnare la munca de jos»?!

* * *

O remarcabila si uneori halucinanta  asemanare exista între  fictiunile Securitatii si fictiunile lui Bujor Nedelcovici. Diferenta e de motivatie si scop. Cele zece citate din rapoartele ofiterilor, fiecare de cîteva rînduri, sînt de fapt mentiuni birocratice destinate superiorilor si din care ar fi urmat sa reiasa ca ei îsi îndeplinesc, si cu succes, îndatoririle. De aceea se raporteaza ca l-am  «temperat» pe Bujor Nedelcovici  pîna si într-o luna a anului 1985 cînd, absent din România, eram în imposibilitate fizica sa-l fi întîlnit macar. De aceea mi se atribuie închipuitul «rol de mediator» între el si editura la care avea depus un manuscris. Autorii acestor rapoarte supralicitau si inventau pentru a-si satisface ierarhia.

Bujor Nedelcovici inventeaza însa  pentru a-si construi si impune public o imagine de martir, de victima si de erou. El are nevoie de un postament  pentru monumentul pe care nazuieste sa si-l înalte. Existenta unui «prieten» care sa-l fi «turnat» este prin urmare obligatorie. Un «prieten» vechi, de lunga, foarte lunga, cît mai lunga durata. In aceasta logica a supralicitarii profitabile Bujor Nedelcovici depaseste cu mult fictiunile Securitatii. In volumul Un tigru de hîrtie, aparut în 2003, unde îsi comenteaza dosarul de Securitate si ma desemneaza, transparent, prin inversarea initialelor (I.M. în loc de M.I.), el afirma ca ne-am cunoaste de nu mai putin de 44 de ani:   «iata, îl cunosc pe I.M. de … 44 de ani» (pag. 185), «acela care fusese prieten timp de 44 de ani» (pag. 190). Si da si amanunte. «Pe I.M.  – se poate citi la pag. 185 – l-am cunoscut din 1968. Eu debutam cu nuvela Ochii, în ‘Gazeta literara’, el era redactor. (…) I.M. a scris o cronica literara la publicarea romanului Ultimii, care a aparut în 1970. Ne-am împrietenit, ne vizitam deseori ….» etc.

Ceea ce dupa un calcul elementar înseamna ca la 15-16 ani eram deja redactor la «Gazeta literara» si ca la 17-18 ani eram chiar  cronicar literar al revistei – fiindca în 2002-2003, cînd a fost scrisa si a aparut cartea lui Bujor Nedelcovici, eram în vîrsta de 59-60 de ani.  Daca se scad  cei «44 de ani», înseamna ca am fost de o fabuloasa precocitate literara.

N-am fost. Si nici nu am lucrat la  «Gazeta literara»,  revista în care n-am publicat vreodata. In 1968 lucram în redactia unui cotidian.  In 1971 am devenit redactor la revista România literara. Nu am scris vreo  cronica sau recenzie despre romanul Ultimii de Bujor Nedelcovici.  Primul meu comentariu  despre un volum al lui dateaza din 1972, a fost despre romanul  Fara vîsle, aparut în acel an. Atunci, probabil, ne-am si cunoscut. La sfîrsitul anului 1986, Bujor Nedelcovici a plecat din România si a cerut azil în Franta. Unde sînt cei «44 de ani»?!

* * *

Intr-un fel de nota preliminara a capitolului I.M. din volumul Un tigru de hîrtie , Bujor Nedelcovici îsi descrie cumplitele framîntari sufletesti prin care a trecut înainte de a redacta acest capitol, despre cel care i-a fost «prieten timp de 44 de ani». E însa «nevoit» sa o faca, nu mai are încotro, e apasat, sufera groaznic, trebuie totusi sa se elibereze, are de ales între intransigenta si prietenie, e sfîsiat, «poate mîine – îsi transcrie el starea de zbucium -  voi avea puterea sa privesc lucrurile în fata, sa-mi regasesc calmul, luciditatea, impartialitatea si seninatatea pentru a vorbi despre cel care îmi scria în 1988:<Iubite prieten>».

Nu era si nu este singura data cînd Bujor Nedelcovici aduce în spatiul public elemente de viata privata, de la corespondenta la relatari de conversatii. Impudoarea este însa depasita, mult depasita, de falsificari ce frizeaza patologicul.

Da, i-am scris lui Bujor Nedelcovici, dupa ce se exilase la Paris, folosind formula «Iubite prieten» si altele asemenea, pentru ca i-am scris de mai multe ori. Niciodata, însa, «Draga Bujor» – pentru ca vorbea la «Europa Libera» si voiam sa-i ajunga corespondenta, nu sa fie oprita de cenzura. De aceea întrebuintam cele mai conventionale formule. De aceea textul era de obicei scurt  si cît se poate de anodin. De aceea îi trimiteam carti postale ilustrate nepuse în plic. De aceea i le trimiteam pe alt nume decît al lui. Mesajul nu-l putea însa descifra decît el. Era imaginea de pe aceste carti postale ilustrate. Era imaginea unei manastiri. In cimitirul de lînga acea manastire se afla mormîntul tatalui lui Bujor Nedelcovici. De fiecare data cînd treceam pe acolo si aprindeam o lumînare, îi trimiteam la Paris o ilustrata. Ca sa stie ca am aprins o lumînare la mormîntul tatalui sau.

Din asta Bujor Nedelcovici face astazi dovada feloniei mele.

Si pe deasupra mai scrie si groaznic de prost.