„[...] s-a vazut cat de puternice au ramas in noi reflexele autoritare, cat de intoleranti suntem la parerile altora. Cativa oameni tineri au spus, cu sinceritate si asumandu-si evidentele riscuri, ca poezia lui Eminescu nu le place si ca statuia din fata Ateneului e ridicola. Lucrul este laudabil inca de la inceput, prin tonul articolelor, daca tinem seama de placiditatea si de conformismul generatiilor de dupa ’89. Textele lor sunt inteligente si, daca sunt sarjate, e numai atat cat sa atraga atentia. N-o sa ma opresc la ploaia de invective impotriva lor, venite de unde toti ne asteptam (cu delicii anticipate) sa vina, ci la reactiile oamenilor seriosi. Nu este posibil, de exemplu, sa numesti pe cineva infirm pentru ca nu-i place un poet. Nimeni, absolut nimeni din toata poezia lumii nu a placut tuturor. In privinta unui fapt atat de complex si de fluctuant ca valoarea artistica un consens nu este, pur si simplu, de imaginat. Trebuie sa existe oameni, la fel de sensibili si de inteligenti ca oricare altii, carora poezia lui Dante sau a lui Shakespeare sa nu le spuna nimic. Si este dreptul lor sa o spuna deschis, fara sa astepte sa fie priviti ca niste monstri. Inainte de ’89 insubordonarea culturala era pedepsita ca si cea politica: cunosc o eleva care, la o olimpiada de romana cu tema «De ce ne place Eminescu», a argumentat stralucit – pentru varsta ei de 16 ani – de ce ei nu ii place poezia lui. Evident, a suferit consecintele cele mai neplacute. Astazi cadrul coercitiv care ar putea sanctiona asemenea «iesiri» este in buna masura dizolvat, dar se reface rapid si amenintator prin oameni care – desi la randul lor cultivati si inteligenti – nu pot intelege cum e posibil sa nu-ti placa Bach si sa-ti placa Prodigy, sa nu-ti placa Eminescu si sa-ti placa Ghergut, par exemple. Uite ca e posibil si, daca n-ar fi asa, lumea ar fi mai urata si mai saraca. Schema de gandire dezvaluita aici este specifica oricarui autoritarism: noi, majoritatea, cei «normali», cu valori «sanatoase», trebuie sa impunem, fie si cu forta, aceste valori unei minoritati deviante si turbulente, «infirme». Adica pana la urma celuilalt, monstrului inuman cu care ne confruntam. Ei trebuie redusi la tacere printr-o continua bombardare cu nume mari, cu scenarii grandioase. Terra firma a marii culturi trebuie sa supuna, in cele din urma, maruntele si insignifiantele terrae in-firmae ale culturilor subterane, alternative etc.

Putini tineri scapa intregi din falcile invatamantului nostru, adevarata masinarie de indobitocit si de falsificare. Pot fi recunoscuti dupa un simptom care a facut, de fapt, valoarea si celebritatea numarului din «Dilema»: nesupunerea culturala. Sunt, repet, foarte mandru de prietenii mei Razvan Radulescu, T. O. Bobe si Cezar-Paul Badescu, care au preferat sa gandeasca – fie si rau – cu mintea lor decat sa rumineze si sa regurgiteze intelepciunea altora.”

(Mircea Cartarescu, Despre nevoia de nesupunere, in „Dilema”, nr. 273, aprilie 1998)

Scara cuvintelor streine talcuitoare:

1. Mihai Eminescu = Mircea Cartarescu

2. Ateneul Roman = Editura „Humanitas”

3. infirm = contorsionist, „carierist ingamfat”, „gluma proasta” s.a.

4. „Dilema” = „Adevarul”

5. Razvan Radulescu, T. O. Bobe si Cezar-Paul Badescu = Mihai Iovanel, Daniel Cristea-Enache si Paul Cernat (poate nu neaparat in ordinea asta).

6. Dante + Shakespeare (+ Bach + Proust + Kafka + Joyce + fara numar, fara numar…) = desigur, Mircea Cartarescu