Edge of Darkness (R:Martin Campbell)

review de CĂTĂLIN OLARU

Convingerea că spionul şi spionajul sunt realităţi ignobile persistă până în veacul al XIX-lea, condamnare morală pătrunsă de frica şi dispreţul faţă de o activitate malefică, de vreme ce, sub raportul identităţii, implică disimularea, are ca mijloc minciuna, iar ca intenţie furtul, aflăm dintr-o cercetare a istoricului Alain Dewerpe (Spionul, Bucureşti, Editura Nemira, 1998, p. 21). „Dacă vreun om trebuie că simte mai adânc nevoie de căldura prieteniei, atunci acela este leprosul moral pe care lumea îl numeşte spion şi care, pentru plebe, se cheamă ciripitor, iar pentru administraţie – agent”, întindea, în epocă, degetul acuzator Balzac.

Death Wish VI

Mai mult decât un simplu personaj moralmente insalubru, manipulatorul de secrete apare ocazional publicului de azi ca fiind prin excelenţă nociv din cu totul alte motive. Nu pentru că minte, nu pentru că rămâne în esenţă un hoţ (şi secretele au o corporalitate a lor, drept urmare o valoare), nu pentru că amăgeşte. Ci pentru că reprezintă o unealtă a statului, care e o marionetă a corporaţiilor.

Această logică simplistă, de extracţie mai mult schizoid-paranoică decât marxistă, guvernează o serie întreagă de producţii cu pretenţii revelatoare din care ar trebui să înţelegem un singur lucru: că statul e rău, că face tot felul de manevre pe la spatele cetăţenilor, iar problema principală nu e atât că le face, ci că americanul de rând nu are habar de ele.

În cazul de faţă („Scăpat de sub control”, 2010), americanul de rând se întâmplă, în chip cu totul convenabil, să fie poliţist. Asta nu înseamnă că dispune de o forţă deductivă peste medie (cazul avansează doar mulţumită unei serii de bătăi zdravene administrate cui trebuie), ci doar că Thomas Craven (Mel Gibson) mânuieşte cu pricepere pistolul din dotare, iar de acest talent e nevoie din plin. Moartea fiicei se cere răzbunată, iar vinovat nu e un golan de rând căruia i s-a urcat băutura la cap.

Aproape nimeni nu vrea să-l ajute, toţi sunt vânduţi. Acest Dirty Harry cu porniri de vigilante e trădat de toată lumea, i se opune inclusiv veşnicul partener corupt, cel care sabotează cât poate ancheta, încearcă în ceasul al doisprezecelea să îl convingă pe erou să o lase mai moale sau se repede fără preambul, dar şi fără succes, să îl ucidă.

Trucul e atât de obosit încât beneficiază de pe urma unui efect pervers destul de interesant. Oricine îl miroase de la o poştă, tocmai de aceea funcţionează – îl iei drept o capcană, prea e la vedere pentru a fi adevărat. Uiţi de el pentru că este evident. Intuiţia se anihilează pe sine, dar asta nu scade din dezamăgirea pe care o produce revelaţia, atâta lipsă de imaginaţie nu poate fi altfel decât dezolantă.

Sfertul academic

Adevărul e că filme precum acesta ne dezvăluie la fel de mult despre serviciile secrete precum spun astrograma personală sau anunţurile imobiliare despre alcătuirea scoarţei terestre. Importantă e iluzia pe care o întreţin, aceea de co-participaţie la activităţile clandestine ale guvernelor. Nu te învaţă nimic, dar au pretenţia că îţi zic maximul care poate fi zis.

Adevărul e că serviciile astea din filme se vor atotputernice, însă eficienţa lor e una prin excelenţă selectivă. Ştiu întotdeauna cine şi cum îl ajută pe Craven, eliminându-i aliaţii cu precizie diabolică, însă mereu după ce secretele au fost divulgate. Sunt capabile să pună la capăt operaţiuni de proporţii epice – o confidentă a lui Emma Craven (Bojana Novakovic) intră în maşina tatălui său, îi spune tot ce avea de spus, deschide portiera şi coboară; cum pune piciorul jos, cum e spulberată de o maşină cu geamuri fumurii.

Greşesc, însă, unde era mai important: la momentul intervenţiei. O urmăresc suficient de îndeaproape pentru a vedea unde se duce, cu cine se întâlneşte şi ce îi zice, dar nu îi vin de hac înainte de a se mai putea duce undeva, înainte de a se întâlni cu cineva, înainte de a apuca să spună ceva. Pur şi simplu o lasă în pace, la fel cum îl lasă în pace pe David (Shawn Roberts), prietenul lui Emma. O fac nu pentru că ar avea vreo logică să lase lucrurile în plata Domnului, în orice caz nu altă logică decât cea dramatică, ci pentru că protagonistul trebuie să ajungă faţă în faţă cu păpuşarul (şi să îl ucidă), iar de unul singur nu poate face asta. Dacă ar putea să le facă pe toate de unul singur, Craven nu ar mai fi americanul de rând.

Ar fi eroul exemplar, cel de la care te aştepţi să îi meargă toate strună. Mecanismul pe care l-ar pune în mişcare ar fi de proiecţie, nu de identificare, victoria simbolică asupra unui sistem ar fi doar a lui, nu şi a noastră, iar fantezii precum „Edge of Darkness” nu ar mai linişti pe nimeni.

Ci doar ar da idei.