Despre violenta in cetate: sub acest titlu a aparut, in La Quinzaine littéraire din 15-28 februarie/ 2010, un interviu al lui Omar Merzoug cu fostul discipol si favorit al lui Althusser, Étienne Balibar. Pretextul dialogului este recent publicatul volum al acestuia, Violence et civilité (Galilée, 2009). Abstractie facand de indelung exersata flexibilitate a batranului marxist Balibar – care era capabil, in urma cu patruzeci de ani, sa se ralieze unei recitiri a Capitalului cu aceeasi naturalete cu care astazi scrie volume despre europeism si frontierele sale – dialogul e plin de piruetele si (macar impresia de) imprevizibil necesare oricarui comert intelectual onorabil. „Putem spune ca violenta se manifesta in cetate tocmai pentru ca politicul nu e un ce rational?”, intreaba de pilda Merzoug. „Dimpotriva, pareaza fara „civilitate” Balibar, as spune invers: tocmai pentru ca violenta [...] e ireductibila politicul nu e pe de-a-ntregul rational”. „A medita pe marginea civilitatii si a violentei nu inseamna sa redeschizi o veche discutie pe tema barbariei si a civilizatiei?”, lanseaza iarasi Merzoug. Catusi de putin, se fereste Balibar: „N-am incredere in termenul «barbarie», asociat unei viziuni lineare, occidentalo-centrice, de progres, care, stim bine, a cautionat vreme de secole exterminari, sclavii, convertiri fortate etc.”

„Violenta in cetate”, „violenta si civilitate” exprima in fapt raportul imediat intre violenta (generarea/ administrarea conflictelor) si factorul politic. Format in atmosfera hiperteoretizanta a marxismului si structuralismului anilor 60-70, dar si pe fondul razboiului din Algeria, Balibar se declara afin liniei Machiavelli-Weber – „pentru care politicul este un conflict, o lupta permanenta cu violenta, de care nu se poate dispensa, dar careia incearca sa nu-i devina prizonier”. Chestionat daca nu cumva „scopul politicului este acela de a crea o ordine sociala epurata de orice violenta”, Balibar identifica aici definitia „statului de drept” si se delimiteaza numaidecat: „Acesta [statul de drept], in cel mai bun caz, nu asigura protectia indivizilor sau a societatii decat cu pretul disimulatiei unor metode de protectie ele insele violente [...]. Culmea acestor violente invizibile este cateodata chiar consensul [...]. Scopul politicii [...] nu este niciodata expurgarea violentei [...]. Conflictul e o forma de civilitate, cum spunea Machiavelli”. Cateva paragrafe mai jos, nemaiasteptand sa fie consultat asupra raporturilor dintre violenta si marxism, Balibar aduce singur edificarea: „Marxismul a avut o contributie inconturnabila la problematizarea dimensiunilor violente a politicului…” etc. etc. „In acelasi timp, marxismul s-a dovedit dezarmat intelectual, si deci politic, in fata efectelor violentei din propria practica. Vorba celebra a Rosei Luxemburg, din 1914, «socialism sau barbarie» si-a aflat un teribil ecou ironic.” Cu toate acestea, erorile vechilor marxisme n-ar trebui, intelegem, sa impiedice noi ecloziuni pe ramura marxista, mai ales ca imprejurarile sunt favorabile: discursul liberal sau republican scartaie, statul e „in criza, atat din punct de vedere al suveranitatii exterioare, cat si din acela al legitimitatii interioare si al capacitatii de a regla conflictele sociale”.

Cat de mult se poate compromite astazi un intelectual care declara inerenta violentei „in cetate” si respinge variantele contractului idilic intre polis si cetateni? Probabil nu prea mult, atata timp cat nu va aparea un dosar penal pe numele sau, in calitate de inculpat sau responsabil moral al unei fapte reprobabile conform codului in vigoare. Ca in multe alte sfere ale cunoasterii, si in cazul acesta practica face totul.