blog.revistacultura.ro

Claude Karnoouh par lui-même

Fragment dintr-o carte de convorbiri cu Sorin Antohi

L-am intalnit pe Claude Karnoouh – prin Catherine Durandin – la Paris, unde am trait in anii 1990-1992. Ii citisem splendida carte din 1990, L’Invention du Peuple. Chroniques de Roumanie (editia a doua, revazuta si adaugita, a aparut in 2008; prima editie a cunoscut o traducere romaneasca incompleta si imperfecta la Humanitas, sub ciudatul titlu Romanii. Tipologie si mentalitati), pe care o consider si astazi una din cele mai bune analize ale culturii si societatii romane publicate vreodata. Mai exact, e vorba de doua carti in una, corespunzatoare celor doua jumatati ale titlului original: o incredibil de inteligenta si lucida analiza a etnismului national romanesc (de la caracterologia nationala, trecand prin folclorism, la ceea ce eu numesc ontologie etnica – Blaga, Vulcanescu, Noica) si o miscatoare colectie de note de calatorie, impresii si observatii cotidiene, scrise cu eleganta lui Paul Morand si cu patrunderea lui Trotki (din scrierile sale despre Romania), dar aduse mai aproape de sufletul cititorului de la noi prin caldura aproape sentimentala a paginilor finale, printre cele mai emotionante din cate s-au scris despre satul romanesc. Timp de vreo cinci ani, am incercat zadarnic sa integrez cele doua carti aparent separate. Cand am reusit sa le citesc sintetic, nu doar sinoptic, o parte din misterul sufletesc al autorului mi s-a revelat, apropiindu-mi-l.

Nu a fost o prietenie la prima vedere. Nu ne-am vazut prea des, n-am vorbit prea mult pana la plecarea mea de la Paris in Statele Unite. Poate si fiindca omul pe care-l vedeam nu rima cu autorul pe care-l admiram deja: mi se parea un dandy parizian tipic, putin prea bine imbracat si cu o gestica oarecum afectata, nu departe de cea a corifeilor legendarei gauche caviar (eu frecventam un mediu in care aparea mai ales echivalentul ei de dreapta).

Cum spuneam, recitirea unei carti pana la intelegerea ei fara rest – un exercitiu care ar merita mai multe elogii in genul celui formulat de regretatul Matei Calinescu – m-a apropiat si de autor, si de om. O revedere la Bucuresti in cadrul unui colocviu Nietzsche, tot mai frecvente contacte, corespondenta si telefoanele, sejururile ori trecerile lui Claude la, respectiv prin Budapesta, ale mele la/ prin Paris, lecturile reciproce, viata – toate aveau sa ne apropie. Initiativa lui spontana de a ma traduce in franceza ne-a intarit prietenia, mi-a consolidat respectul pentru un om care avea modestia si dedicatia de a traduce scrierile altuia (la inceput, fara planuri concrete de publicare). Iar apoteoza lui Claude a venit in ochii mei in zilele de 23-24 mai 2009, la Breb, satul a carui viata se impleteste de patru decenii cu a lui. Vazut acolo, acest spirit rebel si efervescent, adesea provocator si incomod, chiar taios si uneori excesiv, mereu liber reintra pasnic, numai cu doza minima de distantare pe care omul modern si postmodern o pastreaza chiar si in propriile sale ceasuri de cumpana tragica, intr-o ordine cosmica si, mai omeneste spus, intr-o comunitate organica.

Asta se intampla insa dupa ce, in martie 2009, inregistrasem o lunga convorbire menita sa apara in volum anul acesta. Fragmentul reprodus aici pentru a marca a 70-a aniversare a lui Claude Karnoouh este o transcriere – realizata de Mara Stefan si revazuta de interlocutori – a primei parti a discutiei noastre.

Sorin Antohi

Sorin ANTOHI: Sa incepem discutia cu niste elemente de portret. In jurul numelui Claude Karnoouh – scris si pronuntat uneori cu… variatiuni – exista in multe medii din Romania mai multe „mitologii“. Acest „folclor“ – ca sa zic asa – include inevitabil extremele (admiratie-respingere), precum si toata gama intermediara. In plus, ca orice „creatie colectiva“, acest folclor evolueaza. Pentru a adauga si contributia ta – Claude Karnoouh par lui-même –, as vrea sa facem putina microistorie si egoistorie. Prima intrebare: cum ai explica unui roman originile tale intelectuale? La noi, din cate am observat de-a lungul anilor, cititorii tai – incepand cu „intelectualii publici“, cei care ar trebui sa inteleaga legaturile dintre idei, ideologii si politica – au mari probleme sa te clasifice si sa te defineasca, desi etichete expeditive ti s-au tot pus.  Franta – tot „Occidentul“, blocul fantasmatic care include Franta alaturi de alte tari, neglijand diferentele dintre ele – a ramas, chiar dupa contactele intense din ultimii douazeci de ani, o realitate prea complexa si in esenta straina pentru cei mai multi dintre romani. Or, combinatia ta de angajament civic, militantism politic, radicalism ideologic, intransigenta etica si pasiune intelectuala, aparuta in Franta de peste doua secole, nu a prins in Romania, desi a fost experimentata sporadic si mimetic atat de Dreapta, cat si de Stanga. Situarea individului, precum si evolutia lui in raport cu intregul camp de forte ideologico-politice, intelectuale, metafizice, personale, sociale, par oarecum bizare la noi, unde predomina identificarea clanica si comunitara, structurile si comportamentele traditionale, chiar arhaice. De aceea, atasamentele, fidelitatile, optiunile, riscurile, activismele unui om modern occidental sunt traduse in categorii premoderne, la care romanii le raporteaza mai usor.

Claude Karnoouh: De fapt, acesta este sincretismul modern.

S.A.: Exact. Revenind la intrebare, dupa un lung preambul: care sunt radacinile tale personale, intelectuale, ideologice, politice?

C.K.: M-am nascut pe 25 martie 1940. Am avut deci o viata intreaga sa ma gandesc la radacini… Complexitatea personalitatii mele, cred, fara sa fiu prea fudul, cum se mai spune inca la tara – „prea arogant“, cum spun orasenii, suna mai grav –, se leaga si de structura si istoria familiei mele. Parintii mei au venit in Franta ca imigranti. Tata provenea dintr-o extrem de bogata familie evreiasca din Ucraina – proprietari funciari, ceea ce era rar printre evrei, si negustori. Fapt la fel de rar la evrei, un bunic si-a facut datoria militara in Primul Razboi Mondial – o infrangere pentru patriotismul rus. Bineinteles, bunicul nu era mobilizat intr-o arma sau unitate apropiata de tar, pentru ca evreii nu aveau acces in acele sfere. Era artilerist. Insa artileria rusa are un trecut foarte bun. Aceasta ramura a familiei mele a emigrat din cauza revolutiei bolsevice. Daca-mi aduc bine aminte ce spunea bunicul, el era social-democrat, iar de la un timp nu mai era bine vazut la Odessa. Asa ca a emigrat din Romania, unde a fost internat intr-un lagar. La Chisinau.

S.A.: Prima incercare a familiei Karnoouh de a se apropia de Romania…

C.K.: …a dus intr-un lagar, din pacate. Din partea mamei, ma trag dintr-o familie din burghezia mijlocie a Varsoviei, educata, dar a carei situatie financiara nu suferea comparatie cu cea de care se bucurau bunicul patern si fratele sau in Rusia. Parintii mei s-au intalnit la Paris. Voi spune mai tarziu si povestea tatei, care e extraordinara. Mama a emigrat din Polonia la 11 ani. Vorbea franceza foarte bine, fusese educata de mademoiselles franceze. Matusa mamei mele s-a casatorit cu un frantuz adevarat, dar cumva atipic: era din Sud-Vest, dinspre Albi, era reformat si francmason, profesor de matematica in viata civila. Cand cei doi s-au intalnit, in 1919, el venise la Varsovia ca ofiter de aviatie in armata lui Weygand, sa apere Polonia de bolsevici. Matusa mamei mele era traducatoare la Statul Major. Asa s-a intalnit cu acest tip extraordinar, caruia ii datorez anumite lucruri fundamentale. In primul rand, ii datorez protestantismul mamei mele si, prin ea, care mi l-a transmis in copilarie, protestantismul meu. Dar nu numai asta. Cum sa spun, cu el incepe intaia mea experienta intelectuala, chiar inainte de cea pe care aveam s-o am la scoala. Asta se intampla in timpul razboiului si dupa razboi, pentru ca tatal meu a lipsit din primii mei ani de viata: cetatean francez din 1932, el fusese mobilizat in ‘39 si avea sa ramana cinci ani prizonier de razboi in Germania. Aceasta a fost pentru mine prima lectie de istorie vie. Familia americana din partea tatei crezuse ca, fiind evreu, tata fusese deportat. Dar nemtii, cu toate defectele lor – cel mai mare fiind acela de a face razboaiele metafizice –, si-au respectat acordurile semnate cu Franta in privinta prizonierilor de razboi.

S.A.: Da, razboaie metafizice pe care le pierd…

C.K.: …pe care le pierd. Cum spunea un roman cu mult umor, au un start foarte bun, dar nu au finis. Ca si la Cupa Mondiala de fotbal. Deci tata a fost prizonier de razboi. Nu spun ca nu a muncit mult, nu spun ca nu a suferit, dar era altceva decat un lagar de concentrare. Primea chiar pachete din partea Crucii Rosii franceze si elvetiene. Nu era si cazul prizonierilor rusi… Deci acest unchies francez – ca sa vorbesc asa cum am invatat la Breb –, unchiul mamei, de fapt, dar destul de potrivit ca varsta pentru a-mi fi si mie un fel de unchi, in familia caruia am trait in timpul razboiului, m-a invatat baza ideologiei care a functionat in Franta pana acum douazeci-treizeci de ani, iacobinismul. Cu limitele lui, cu progresismul lui, cu pozitivismul lui, cu scientismul lui, dar si cu rigoare, cu anumite precepte etice si sociale. Asta am pastrat de la „unchiul“ meu si de la invatatorii mei. Primul invatator pe care l-am avut la tara era un tip extraordinar de iacobin. Eu am crescut intr-o regiune a Frantei unde in anii ‘40, cand am fost trimis la scoala, nu se vorbea franceza. Toata lumea vorbea gascona. Familia mea era mai instruita – verisoara mamei facuse scoala pana la 16 ani si stia bine franceza, mai bine decat stiu astazi majoritatea francezilor –, asa ca la noi in casa se vorbea franceza, cu o anumita influenta a graiului local, care e o franceza din Languedoc, gascona. Era strict interzis sa vorbim gascona in clasa, dar in curtea scolii, in timpul liber, se putea. Era deci un iacobinism mai social-democrat…

S.A.: In generatia ta, asta este o experienta tipica. Toti prietenii mei francezi din acest grup de varsta care provin din Alsacia, din Midi, din Bretagne mi-au relatat experiente similare: un fel de bilingvism in care copiii care vorbeau idiomul local, in cel mai fericit caz un patois al francezei, dar de multe ori chiar o limba distincta, erau integrati prin scoala, acest instrument formidabil pe care ministeriatul legendar al lui Jules Ferry l-a consolidat. Scoala republicana, care promova un proiect complet de societate.

C.K.: Alaturi de stagiul militar. Asadar, aceasta a fost baza socializarii mele. Mai mult, traiam intr-o regiune agricola cu o populatie de confesiune reformata. Capitalism propriu-zis nu era, dar etica protestanta era foarte prezenta. Aceasta, stricto sensu, a fost prima mea paradigma moralo-politico-sociala. Pe de alta parte, mama era de un iacobinism cvasi-stalinist: legea e lege, Franta e Franta. Nu e vorba de sovinism sau nationalism, ci de un patriotism al cetateanului.

S.A.: Acestea sunt valori civice si politice traite, valori existentiale interiorizate, nu doar lucruri invatate la scoala si repetate in sfera publica…

C.K.: Da, interiorizate si traite ca atare. In anii de dupa caderea comunismului in Rasarit – si, mai inainte in Franta, dupa caderea comunismului in Apus – am vazut o gramada de asa-zisi intelectuali (eu le spun „comisari politici occidentali“) dand esticilor lectii antinationaliste. Dar americanii, cu tot antipatriotismul promovat aici, promovau in fond un nationalism american foarte viguros. Nu numai puternic, ci si adesea ridicol, asa cum n-am observat niciodata in Franta, nici la gruparile sau partidele politice cele mai nationaliste – cum a fost Frontul National. De exemplu, am vazut la Atlanta o multime de femei defiland in bikini pe care era imprimat steagul american. Mie nu mi-ar veni ideea unor chiloti cu tricolorul francez pentru ca nu-mi pot pune fundul pe drapelul national. Ne amintim cu totii de Funar, care a pictat bancile din Cluj cu tricolorul romanesc. Cand l-am intalnit, i-am spus: „Domnule Funar, nu trebuie ca toata lumea sa-si puna fundul pe tricolor, nu se cade!“ Daca vrei, ce sustin eu e un patriotism nenationalist. Bineinteles ca in timpul tineretii mele, pana cand mi-am dat seama de eroarea politica, nu realizam ca patriotismul francez sustinea un imperiu colonial. Nu in sensul imperialismului britanic, ci intr-un sens iacobin, marcat de ideea de progres. Sau cumva intre cele doua modele.

S.A.: Sigur, colonizatorii francezi erau o combinatie de eroi civilizatori si de exploatatori. Iar conceptul central al colonialismului, la mise en valeur, se plaseaza intre cele doua notiuni. Pe de o parte, formare-educare-“civilizare“, pe de alta, exploatarea resurselor.

C.K.: Da. Este ceva foarte diferit de colonizarea bitanica, care ii integra pe „indigeni“ numai in armata.  Indigenii formati si folositi de colonialismul francez au dat multe cadre din viitoarele guverne independente sau din miscarea impotriva colonialismului. Majoritatea cadrelor din FLN, asa cum am vazut la fata locului, erau fosti subofiteri francezi din Al Doilea Razboi Mondial, care-i batusera pe nemti la Monte Cassino, sa nu uitam asta, cu multe pierderi. Cand americanii si englezii au esuat, cand polonezii au esuat si ei, francezii i-au aruncat in lupta pe marocani si pe algerieni si, dupa lupte grele, nemtii s-au retras.

Revenind la formare. Primul pas e scoala si, chiar inainte de ea, ceea ce inveti in familie. Tatal meu revenise din captivitate, unde daduse dovada de mult curaj, chiar de eroism, pentru ca a evadat de unsprezece ori. Bietul de el, a fost recuperat tot de unsprezece ori, apoi inchis intr-un lagar de represiune special, celebrul Rava-Ruska, din Ucraina Occidentala, pe langa Liov. Deci am trecut prin scoala iacobina, am crescut intr-un mediu reformat care beneficiase de ideologia republicana din timpul Revolutiei, care consacrase libertatea religioasa si drepturile civile. Cum stii, pana in 1786, cand regele Ludovic al XVI-a a dat Ordonanta de toleranta, reformatii nu aveau dreptul sa se casatoreasca religios, nu aveau drepturi civile, nu puteau sa fie functionari, ofiteri etc.

Asa. Dupa aceea vine liceul, care dura opt ani. Pe vremea mea, 80% dintre liceeni erau burghezi, iar 20% aveau bursa, fiind copii de muncitori, de obicei de muncitori calificati, mesteri, maistri – cum se zice pe la noi in Maramures. Nu era un liceu de masa. Pentru 20% dintre elevi, selectia se facea exclusiv pe baza meritului. Si pentru ceilalti 80% exista o selectie pe baza meritului, dar parintii lor aveau si mijloacele sa-si trimita copiii la liceu. Era inca o epoca in care consumismul nu avea vreo semnificatie pentru copii, nici chiar pentru adolescenti. Asa ca ma mir sincer de ceea ce se petrece in ultimii patruzeci de ani…

S.A.: …consumismul incepe acum de la cresa…

C.K.: …da. Le-am spus fiicelor mele ca eu, cand eram mic, chiar iarna, mergeam la scoala cu pantaloni scurti si cu saboti, ducand si o bucata de lemn pentru a incalzi sala de clasa. Ca in secolul al XIX-lea. Televizor nu am avut in timpul liceului, dar radio am avut. Si un pick-up. Pana la 15 ani, identitatea mea sociala reala era aceea de scout, de cercetas, cu toata ideologia aferenta: patriotism, ordine, rigoare. Un sistem cvasimilitar, republican si, in cazul nostru, protestant. La cercetasii catolici erau alte curente. Oricum, era un fel de scoala de civism. Eu n-am auzit vreodata ca trebuie sa-i pacalesti pe ceilalti, sa ai o smecherie sociala. Nu aveam habar de ceea ce se cheama in Romania bisnita, chiar daca tatal meu era businessman…

Ajung la revelatia mea politica de stanga. Parintii mei erau socialisti. De cand s-au cunoscut, in ‘33, la Paris, dupa ce devenisera cetateni francezi, au votat totodeauna pentru SFI, Internationala Francezilor Socialisti. Fratele tatei, un pic mai mic, venise din Ucraina in Franta pe o alta ruta decat el. Erau cu totii oameni care trageau din greu, care fusesera foarte bogati si devenisera dintr-o data foarte saraci. Bunica a lucrat toata viata. Bunicului meu, in schimb, ii venise foarte greu sa se adapteze la munca fizica. El canta la vioara intr-un restaurant rusesc din Paris. Fratele tatei a devenit comunist in 1936, intrand in Frontul Popular. Era tanar muncitor si facea studii serale. Dar nu „seral“ ca aici, ci ca in Franta, adica trebuia sa munceasca foarte serios. A urmat cursuri de specializare ca expert contabil, dupa care a avut o frumoasa cariera, ajungand director financiar intr-o mare intreprindere. Totusi, a ramas membru al Partidului Comunist din ‘36 pana la moartea lui, in ‘98. Se nascuse in 1914, ca si mama mea, in 1914. Si el m-a influentat, partial, in optiunea pentru comunism.

Dar primul pas spre opozitia asa-zisa de stanga a fost razboiul din Algeria. Am inceput sa citesc un ziar, in acel timp o tribuna a criticii radicale, „Nouvel Observateur“. Acum seamana cu „Le Figaro“, dar in vremea aceea era un adevarat ziar. Plus un ziar care parea comunist, „Libération“, dar nu „Libération“ de acum. Patronul era un fost rezistent gaullist de stanga, ramas tovaras de drum al comunistilor, apropiat de „L’Humanité“, dar cu diferente importante in ce priveste cultura si pozitia fata de colonizare.  El avea o pozitie pro-coloniala de stanga. Fata de Algeria, Partidul Comunist a propus sloganul „Independenta algeriana“. Sloganul lui era „Pace in Algeria“. Si-mi aduc aminte lupta interna pe care am avut-o cu anumiti prieteni privind directia studentilor comunisti, a tineretului comunist. Asta venea din ideea ca o colonizare de stanga e buna, fiind mai progresista. URSS era totusi altceva decat Franta: URRS se articula in jurul unui imperiu continuu facut de tari, preluat partial de bolsevici si apoi dezvoltat. Colonialismul francez se exercita pe un terioriu fara continuitate, in mai multe zone de pe glob. I-au ramas trei insule acum. Deci credeam ca un colonialism de stanga va aduce popoarelor un belsug si o bucurie extraordinare. Acum, la o varsta respectabila, dar si mai demult, observand evenimentele, stiu ca iluziile decolonizarii au fost uriase.

S.A.: Da, decolonizarea a sfarsit prost, iar pretul sau uman si material a fost enorm. Daca luam numai elementul cel mai socant, masacrele din teritoriile decolonizate, chiar la o generatie dupa decolonizare, cand falimentul economic si societal a devenit total, arata ca lucrurile sunt mai complexe decat dinamica simpla, colonizare-decolonizare.

C.K.: Asa este. Seamana cu iluzia in care au esuat oamenii de stanga si anumiti romani de dreapta generosi, spirite liberale clasice, socotind ca liberalismul poate inflori armonios intr-o tara autonoma politic.

S.A.: Sigur, liberalismul economic se articuleaza in principiu pe libertate politica si civica, nu se poate imagina intr-o tara aservita. Numai ca liberalismul economic si cel politic nu se afla intr-o interdependenta automata.

C.K.: Nu. Uneori, cand liberalismul economic a inflorit, dimpotriva, liberalismul politic a strans surubul pana la dictatura. Cazul emblematic este regimul lui Pinochet, in Chile: o economie liberala extraordinar de prospera combinata cu o adevarata dictatura sangeroasa. Sub Pinochet, Chile a inflorit economic, chiar daca el nu era deloc un sfant. Dar nimeni nu e un sfant pe pamantul asta. Nici Allende, nici Stalin, nici Lenin, nici Mao, nici De Gaulle, nici Churchill. Numai ca unii oameni sunt mai dotati decat altii. Sunt situatii care cer politicieni de inalta calitate, desi eventual cinici, dar cu inteligenta, imaginatie, curaj. Fara un minim curaj, nu poti trimite oamenii sa moara pentru o cauza si sa infrunti apoi opinia publica. Asta ca sa fac o dialectica jungeriana. Sa revenim.

S.A.: Revenim. Deci conflictul din Algeria este perioada in care tanarul licean Claude Karnoouh incepe sa aiba o constiinta politica mai evidenta, cand prima sa educatie, mai curand etica si civica, a trebuit sa faca fata unor intrebari politice si chiar geopolitice. Or, civismul si etica nu te ajuta pana la capat ca sa-ti formulezi o viziune in situatii de acest tip.

C.K.: Dar era suficient pentru mine. Am ghicit raspunsurile, dar nu le-am teoretizat, nu le-am tematizat ca acum. Daca voiai sa urmezi drumul unei etici umaniste minimale, atunci ce se facea in Algeria era la polul opus. Acesta mi-a fost socul, cand am vazut primele ziare cenzurate. Ca nu era ca acum, cand cenzura e implicita, ca si in timpul comunistilor, unde sunt liste negre de cuvinte etc. Mi-aduc aminte „L’Humanité“…

S.A.: …cu randurile albe…

C.K.: …albe. Dar si vechiul „L’Express“, primul, al lui Servan-Schreiber, „Le Nouvel Observateur politique et littéraire“, asta e numele lui intreg, „L’Humanité Dimanche“, bineinteles. In paginile lor erau niste coloane albe. Fantastic! Era o lectie despre ceea ce insemna puterea reala. Nu se spunea mereu, ca acum: cuvantul e liber… Dar cum e liber, cand stim ca sunt oameni care nu pot sa publice ? Chiar daca sunt oameni pe care ii dispretuiesc, de ce sa nu-i publicam? Asta a fost primul pas. Si opozitia mea s-a intarit. Am intrat la tineretul comunist, la liceu, odata cu Krivine, care imi era coleg – el era la clasica, eu faceam studii reale. Abia atunci au inceput luptele, la iesirea din liceu, cu tinerii de dreapta, dar dreapta „cu muschi“. Mi-aduc aminte ca odata am furat cu un prieten un extinctor din liceu, ca sa-i dam afara pe cei de dreapta. Am fost chemat la directorul liceului si dat afara pentru doua zile.

S.A.: Era o experienta comuna: adolescentii erau extraordinar de politizati.

C.K.: Nu toti, dar in ansamblu mai mult decat astazi. Se manifesta mai putin pe strada, dar constiinta celor care manifestau era de multe ori nu numai mai ridicata, dar insotita de o cultura minimala. Printre prietenii mei de la real – nu vorbim de cei de la clasica, care faceau pe grozavii –, „Manifestul Partidului Comunist“ era citit, cateva lucruri ale lui Lenin erau citite, chiar si unele ale lui Jaurès. Vorbim de ceea ce invatam la scoala, de lecturile celor de la real, care acum studiaza articole de ziar. Eu faceam Molière, Corneille, Villon, literatura medievala, care nu era usoara. Si asa a fost pana cand am dat bacalaureatul. Apoi am facut o clasa preparatorie, am ratat intrarea la scoala stiintifica unde voiam sa merg, n-am vrut sa refac clasa preparatorie si am intrat la universitate. Cu formatia de la clasa preparatorie imi era foarte usor la universitate. Aveam antrenament si o disciplina a muncii pe care am pastrat-o pana acum. Nu spun ca scriu bine filozofie, de exemplu, dar am acest nivel mijlociu pe care l-am dobandit chiar la real, pregatindu-ma pentru cursurile de la scoala superioara de chimie. Acolo cea mai importanta nota nu era la chimie, ci la dizertatia pentru filozofie. Toata lumea trebuia sa stie fizica, chimie, matematica la acelasi nivel, dar diferenta de stil, de capacitate, de adaptabilitate, de creativitate, nu stiu cum sa le numesc, mi-au dat posibilitatea de a scrie dizertatia de filosofie. Nu cunostintele tehnice de filozofie contau, ci calitatea dizertatiei de filozofie.

S.A.: Care trebuie sa includa, chiar la bacalaureat, elemente de gandire originala. Adica, pe de o parte, tu parcurgi o programa pe care trebuie sa o poti intelege si sa o poti folosi. Pe de alta parte, examinatorii se uita la modul in care gandesti, in care rationezi, in care poti reflecta la probleme de ordin general si abstract. La inceputul anilor ‘90 am vazut asta personal la bacalaureatul din Franta, dupa ce urmarisem chestiunea ca functionar superior in Ministerul Invatamantului si Stiintei, cu gandul de a „importa“ modelul. Subiectele si rezolvarile oferite de cei mai buni absolventi de liceu erau cu mult peste nivelul unor masteranzi sau chiar doctoranzi de astazi din Romania.

C.K.: Absolut.

S.A.: Insist, ca articulare a gandirii, nu atat de mult ca volum de cunostinte. Aici e hiba noastra: dificultatea de a articula o gandire proprie, balizata de marile decupaje intelectuale invatate sarguincios la scoala, dar inspirata de experienta ta de ganditor independent. Oricat de modesta.

C.K.: Cum spunea un prieten de la  Budapesta, originar din Cluj: „tu poti sa scrii despre filozofia romantica idealista germana, rezultatul e tot patrat, cartezian“. Acesta e un model deprins foarte devreme. Chiar daca nu faci filozofie sau literatura ca atare ori eseistica literara, studiind o disciplina tehnica esti introdus in acest fel de a gandi. Ca si anglo-saxonii, mai ales americanii: in filozofia analitica sau idealista, dar si in antropologie, sunt hipertehnici, au un stil de a scrie structurat cum sunt structurate romanele anglo-saxone. E foarte interesant…

S.A.: Sigur, sunt doua…

C.K.: …doua stiluri intelectuale, aproape metafizice si mentale. Le respect pe amandoua, numai ca eu, desi m-am schimbat mult, am anumite feluri de a articula un gand de care nu pot sa ma despart.

S.A.: Analiza e valabila si pentru tipurile de gandire subversiva posibile intr-un anumit cadru cultural. Exista, in fiecare din marile culturi, o maniera de a gandi lucrurile care te face, vrei, nu vrei, sa ramai cumva intr-un sistem categorial pe care il imparti cu preopinentul tau. Asta da coerenta culturii. In orice caz, asigura intelegerea reciproca intre partenerii de dialog. Chiar intr-o polemica virulenta, te bazezi pe faptul ca si adversarul tau intelege despre ce vorbesti, iti cunoaste sistemul de referinte. La noi predomina „dialogurile“ de surzi: fiecare mobilizeaza propriile referinte culturale, iar pana la urma nu intelege nimeni nimic si nu se poate trage nici o concluzie.

C.K.: Ma tem ca asta am observat si eu. Revin la baza mea politica. Din cauza unei manifestatii la care am participat cu cativa prieteni, am fost arestat. Am fost arestat de „preabuna“ noastra politie, politicoasa altminteri, dar care ii omora in bataie pe algerieni cu o remarcabila nonsalanta.

S.A.: Chiar pe strazile Parisului.

C.K.: Da. Si atunci, dupa arestare, mi s-a anulat scutirea de armata. Mai precis, eram amanat, pentru studii, nu scutit. Deci mi s-a anulat amanarea serviciului militar. Asa am fost trimis la un regiment de elita.

S.A.: Crezi ca republica se gandea sa mai si scape putin de unii zurbagii?

C.K.: Da.

S.A.: Trimitandu-i in linia intai. Bine, era razboi de gherila…

C.K.: Da, daca erai in Primul Razboi Mondial, linia intai era inainte. In Algeria, linia intai putea fi peste tot. M-au inrolat intr-un regiment foarte dur: nu disciplinar, ci de elita – RIMA, Regiment de Infanterie de Marina, les Marsouins. Ca si Marines in America, ca si parasutistii, acest regiment are propria lui artilerie.

S.A.: Cea mai mobila.

C.K.: Cea mai mobila. Asta si pentru ca aveam pregatire stiintifica, m-au dus la artileria acestui regiment. Prima perioada de instructie a fost exact ca la infanterie, de groaza. Apoi m-au trimis in sudul partii muntoase din Algeria, unde am stat cateva luni pe un semivarf de munte. Nu puteam sa fiu ofiter, fiindca nu aveam scoala de ofiteri, dar, cum ne lipseau niste ofiteri de trageri, eram subofiter cu functie de locotenent, adica eu comandam cinci tunuri. Eram paziti de trupele auxiliare algeriene, les Harkis. Am stat acolo sase luni. Studentii de azi, asa de ignoranti, nu realizeaza ce inseamna asta. Mi-aduc aminte cum, cu putin inainte sa ma duc sa-mi iau pensia, la Paris, o studenta imi spunea: „Dar ati tras?“ Eu: „Cand am primit ordine, da.“ „Ati omorat oameni?“ Foarte cinic, i-am spus: „Nu stiu, inamicii erau la 15 km, dar eu cred ca da. Daca n-as fi nimerit tinta, ofiterii de control, care erau in elicopter…“

S.A.: …ar fi corectat tragerea pana cand omorai pe cineva.

C.K.: Sigur, sub amenintarea cu puscaria. Atunci fata zice: „Deci sunteti un criminal de razboi!“ Raspund: „Daca as fi fost un criminal de razboi, as fi avut un proces. Chiar daca noi ne-am retras din Algeria dupa un acord, nu era o infrangere. Or, domnisoara, v-am atras atentia de-a lungul cursurilor mele ca in modernitate, printre altele, exista controlul violentei de catre stat. Statul porunceste cand trebuie sa fie violenta, chiar sa omori oameni, si cand iti retrage aceasta capacitate…“

S.A.: …dupa care o exercita impotriva ta.

C.K.: Exact. Si am adaugat: „Daca asta e porunca, ne supunem poruncii statului“. Fata: „Atunci de ce unora li se face proces de criminali de razboi?“ „Celor care au pierdut, evident. Celor care au castigat, niciodata! Cine isi va face siesi un proces impotriva cruzimii lui? N-am vazut asta niciodata. Invers, am vazut totdeauna.“ Pe tema asta am citit o carte excelenta a unui coleg din Italia, Danilo Zolo, profesor de filozofia dreptului, despre justitia invingatorilor, de la Nürnberg la Bagdad. Am incercat sa o propun aici spre traducere si publicare, dar n-a vrut-o nimeni.

S.A.: Multe carti nu vor fi traduse cu niciodata in Romania! Iar in cazul extrem in care vor fi traduse, nu vor fi citite. In fine, daca vreodata vor fi traduse, publicate si citite, nu vor fi intelese.

C.K.: Cine mai citeste serios pe lumea asta? Asa. Dupa aceea, trimis mai in sudul Algeriei, am participat la patrule mixte in desert, pentru a controla caravanele tuaregilor si a stopa contrabanda de arme. Acolo si atunci am trait momentele cele mai extraordinare din acest penibil timp al razboiului, fiindca am intalnit oameni absolut exceptionali: curaj, frumusete, demnitate si ospitalitate, ce vrei mai mult? Aceasta societate musulmana nomada e foarte interesanta: barbatii sunt complet inveliti in haine, femeile, nu. Asa am invatat doua lucruri fundamentale.

S.A.: A fost prima ta intalnire cu lumea arhaica, diferita. Ai crescut in lumea fostilor catari, ai vazut taranii de acolo. Dar, crescand laolalta cu copiii lor, nu cred ca ai avut de la inceput sentimentul ca ei sunt diferiti.

C.K.: Nu. Mergeam toti la camp cu vacile, ei cu ale lor, noi cu ale noastre.

S.A.: Deci intalnirea ta cu alteritatea s-a produs prin venirea la oras, la Paris.

C.K.: Exact.

S.A.: Ai urmat asadar un traseu invers in raport cu majoritatea antropologilor: ai venit dintr-o lume cu randuiala ei in buna masura arhaica – Franta anilor ‘40-’50 –, intr-un Paris care, desi avea unele elemente ce ne par azi invechite, fusese totusi capitala mondiala a secolului al XIX-lea, cum spunea Walter Benjamin.

C.K.: Exact. Am ajuns intr-un Paris al lui Proust, nu al lui Stendhal sau Balzac.

S.A.: Un Paris modernist.

C.K.: Modernist, da, cel despre care vorbea Benjamin. In armata aveam o categorie de militari – nu mai exista acum –, care a dat niste intelectuali foarte mari, officiers des affaires indigènes. Fostul profesor Jacques Berque, de la Collège de France, marele specialist al lumii islamice, provenea din acest mediu. Am cunoscut patru foarte buni etnologi ai Africii provenind din acest corp de ofiteri.

S.A.: I-ai cunoscut cand erai „pe teren“?

C.K.: Numai pe unul, care era cu noi.

S.A.: Deci ai vazut la lucru un model reprodus pe scara larga in Franta dupa Napoleon.

C.K.: Am vazut un un aristocrat care vorbea araba dialectala, din nord, dialectul tuaregilor, pe langa araba clasica. Era impresionant.

S.A.: Ce importanta a avut pentru tine aceasta intalnire speciala? I-ai vazut in situ si pe strain, pe Celalalt, si pe cel care il studiaza pe Celalalt. Ti-ai dat seama ca intalneai „cuplul infernal“ al antropologiei, aborigenul si antropologul?

C.K.: Nu ma gandeam atunci la antropologie. Ma gandeam mai mult la pasiunea mea frustrata din copilarie, abandonata din cauza parintilor mei, ma gandeam sa las viata de viitor inginer chimist si sa devin arheolog. Fiindca visul meu dintotdeauna a fost sa fiu arheolog. Citisem, pe la 11-12 ani, o carte despre Assiria. A fost o revelatie: „Asta vreau sa fiu!“ Parintii mei mi-au spus insa ca sunt nebun: „Vei fi sau inginer, sau doctor, sau dentist.“ Ei bine, sa-mi bag mainile in gura altuia nu m-a interesat; doctor, tot asa, e murdar, nu mi-a placut. Atunci, am decis sa devin chimist. Faceam si experiente, dar ma ocupam mai mult de teorie si de calcul. Deci experienta din Algeria, pe care tocmai am povestit-o, a avut influenta mai tarziu.

S.A.: Dar fusese o prima intalnire, in sensul spuselor mele.

C.K.: Da.