Daca instinctul nu ma insala in privinta unei carti pe care nu am citit-o :) , volumul Privilighentia. Institutii literare in comunismul romanesc de Ioana Macrea-Toma, in curs de aparitie la Casa Cartii de Stiinta, va fi evenimentul anului 2010.

Iata un fragment din cronica publicata cu anticipatie de Ştefan Borbély in Contemporanul, nr. 3:

Cartea demonstreaza, tot in raspar cu fantasma

victimara predilecta a scriitorului roman, ca

reflexul adaptativ la sistem a fost mai puternic decat

cel victimar, ca evazionismul ideologic relativ a fost

parte constitutiva a „non-conformismului integrat”

ce nu excludea atletismul delational, sau ca faimoasa

liberalizare ideologica din perioada 1966 –71 nu a

reprezentat un proces exclusiv de „jubilatie” pentru

scriitori, ei vazandu-se subit concurati axiologic si

tematic de afluenta mare a traducerilor. Mai aflam,

de pilda, ca partidul a reactionat la protestele scriitorilor

impotriva tezelor ideologice opresive din iulie

1971 modificand politica fiscala din domeniul literaturii

si culturii, ceea ce a dus nu la instarirea tuturor,

ci la imbogatirea unei elite, orchestrata ulterior

ca grup de presiune impotriva protestatarilor sau

insurgentilor.

Concluzia sintetica a volumului, construit pe o

foarte meticuloasa cercetare de arhiva, demonstreaza

ca economicul a fost folosit, in politica literara din

totalitarism, ca instrument de disciplinare, orientat

inspre conturarea unor nuclee de privilegiati, care

nu aveau de ce sa mai protesteze, fiindca, daca ar fi

facut-o, si-ar fi pierdut multe dintre avantajele din

care traiau indestulator – oricum, mult peste media

sociala din jur. In consecinta, studiul Ioanei Macrea-

Toma are toate sansele sa-i supere pe „privilighenti”

(cei mai multi fiind beneficiari nerambursabili ai fostului

Fond Literar) si sa contribuie la dezghiocarea

unui adevar pe care multi si l-ar dori cat mai indepartat.

(…)

Analiza pe care autoarea o face cadrului

legislativ menit sa reglementeze statutul de scriitor

– definit indeajuns de vag in nomenclatorul profesiilor

din Romania, spre deosebire de cateva legi

punctuale, care precizeaza inclusiv privilegii locative

– este de foarte mare portanta stiintifica, cea a functionarii

institutionale a Uniunii Scriitorilor si a

Fondului Literar, de asemenea, insa nu trebuie sa

omitem reactiile de tip microsocial sau individual,

care fac parte, si ele, din regimul foarte lax de tranzactionare

a capitalului simbolic din interiorul breslei

scriitorilor. Ma gandesc, aici, la cafenele, la cercuri

prietenesti cristalizate si intretinute sistematic,

cu regularitate, unde se tranzactionau prestigii,

functii si valori, sau, intr-un segment de timp mai

apropiat noua, la cercul elitist din jurul lui

Constantin Noica, al asa-zisilor „paltiniseni”, care au

cautionat nu numai filosofi, ci si destule personalitati

din domeniul mai extins al literaturii (lista celor

22 de „genii” intretinute, asemenea fotbalistilor, fiind doar un caz extrem prin naivitatea de care a

dat dovada, dar simptomatic). Multe dintre inertiile

organizationale ale literaturii romane de dupa

Revolutia din decembrie 1989 – inclusiv puterea pe

care o detin „paltinisenii” – pot fi intelese doar din

perspectiva unor asemenea tranzactii informale de

capital simbolic, ceea ce ne intereseaza, in ultima

instanta, fiind obligatia de a intelege metamorfozele

pe termen lung ale fenomenului, schimbarile duratei

lente si nu pe acelea, indeajuns de aleatorii sau de

capricioase, ale clipei.

(…)

… autoarea demonstreaza cu cifre statistice

inechivoce ca celebra liberalizare ideologica din

perioada 1966 – 71 nu a reprezentat un proces exclusiv

de „jubilatie” pentru scriitori, ei vazandu-se subit

concurati de afluenta mare a traducerilor, care cooptau

atentia publicului. Ioana Macrea-Toma distruge

si mitul nesubventionarii de la stat a Uniunii

Scriitorilor, pe motivul ca ea s-ar fi intretinut din

taxele pe timbrul literar, dand chiar „imprumuturi”

voalate statului, pentru realizarea unor obiective

pentru care nu erau suficiente fonduri. Foarte subtila

e analiza unde autoarea demonstreaza – din nou:

stiintific, cu cifre statistice incontestabile! – ca partidul

a reactionat la protestele scriitorilor impotriva

tezelor ideologice opresive din iulie 1971, modificand

politica fiscala din domeniul literaturii si culturii,

ceea ce a dus nu la instarirea tuturor, ci la imbogatirea

unei elite, folosite ulterior ca grup de presiune

impotriva eventualilor protestatari sau insurgenti.

In acest domeniu, analizele autoarei sunt remarcabile,

Ioana Toma demonstrand cu claritate – asa cum

am mai mentionat si in preambulul acestui text – ca

economicul a fost folosit, in politica literara din totalitarism,

ca instrument de disciplinare, orientat

inspre conturarea unor nuclee de privilegiati, care

nu aveau de ce sa mai protesteze, fiindca, daca ar fi

facut-o, si-ar fi pierdut multe dintre avantajele din

care traiau indestulator – oricum, mult peste media

sociala din jur. Din nou: toate aceste lucruri erau

cunoscute din „folclor”, perceptia lor fiind ezitanta

tocmai din cauza folclorizarii; acum insa, prin intermediul

cifrelor incluse in carte, argumentul devine

lipsit de echivoc.

Cartea demonstrează, tot în răspăr cu fantasma
victimară predilectă a scriitorului român, că
reflexul adaptativ la sistem a fost mai puternic decât
cel victimar, că evazionismul ideologic relativ a fost
parte constitutivă a „non-conformismului integrat”
ce nu excludea atletismul delaţional, sau că faimoasa
liberalizare ideologică din perioada 1966 –71 nu a
reprezentat un proces exclusiv de „jubilaţie” pentru
scriitori, ei văzându-se subit concuraţi axiologic şi
tematic de afluenţa mare a traducerilor. Mai aflăm,
de pildă, că partidul a reacţionat la protestele scriitorilor
împotriva tezelor ideologice opresive din iulie
1971 modificând politica fiscală din domeniul literaturii
şi culturii, ceea ce a dus nu la înstărirea tuturor,
ci la îmbogăţirea unei elite, orchestrată ulterior
ca grup de presiune împotriva protestatarilor sau
insurgenţilor.
Concluzia sintetică a volumului, construit pe o
foarte meticuloasă cercetare de arhivă, demonstrează
că economicul a fost folosit, în politica literară din
totalitarism, ca instrument de disciplinare, orientat
înspre conturarea unor nuclee de privilegiaţi, care
nu aveau de ce să mai protesteze, fiindcă, dacă ar fi
făcut-o, şi-ar fi pierdut multe dintre avantajele din
care trăiau îndestulător – oricum, mult peste media
socială din jur. În consecinţă, studiul Ioanei Macrea-
Toma are toate şansele să-i supere pe „privilighenţi”
(cei mai mulţi fiind beneficiari nerambursabili ai fostului
Fond Literar) şi să contribuie la dezghiocarea
unui adevăr pe care