blog.revistacultura.ro

Capitalismul, critica marxista si subiectul istoric astazi

CLAUDE KARNOOUH

In cadrul congresului de la Davos, presedintele Frantei a criticat, in discursul sau de deschidere, derapajele speculative necontrolate ale capitalismului, fara insa a condamna si structurile economice si politice care le-au facut posibile. Discursul presedintelui francez n-a izbutit deci sa-i atinga pe bancherii si pe patronii prezenti in acel perimetru unde se desfasoara, anual, sacra messa a capitalismului glorios.

Dezaprobat de votanti, cu ocazia alegerilor partiale din Masachussetts, prin alegerea unui republican in locul celebrului democrat Teddy Kennedy, presedintele Obama a incercat imediat sa mascheze esecul adoptand un ton potrivit liberalismului de stanga american, criticand modul de organizare a sistemului bancar american si solicitand sa fie modificat: responsabilii in cauza sa initieze separarea totala a activitatilor de atragere de depozite si creditare in cazul investitiilor comerciale si industriale, pe de o parte, de activitatile speculative pe pietele financiare, obligatiuni si hedge funds, pe de alta parte, atat pentru clientii lor cat si pentru fondurile proprii ale bancilor. Pentru prima oara am auzit, in discursul unui inalt demnitar politic, sa se faca referire nu la notiunea de „sistem bancar”, o terminologie clasica de secol XIX, ci la aceea de „industrie bancara” – cu sensul de ansamblu de activitati „productive”, de vanzare si cumparare a unor „produse” strict financiare (termenul s-a generalizat de ceva timp in jargonul finantist). Presedintele ar fi spus, pe scurt, cam asa: speculati, speculati, imbogatiti-va, dar nu-i expuneti la riscuri derezonate pe depunatori si, mai ales, nu periclitati finantele alocate activitatilor de producere a bunurilor materiale reale – adica dezvoltarii – motorul esential al cresterii economice…

Caci criza prin care toata planeta a trecut si in care continuam sa traim – cu exceptia Chinei si poate a Indiei si a tarilor atat de sarace incat se afla in afara circuitului economic global (Eritreea, Somalia, Laos, ori, last but not least, cele cateva tarisoare din Caraibe si din Pacific, paradisuri fiscale ale bancilor, traficantilor si mafiilor de tot felul) – ei bine, aceasta criza a fost provocata de expansiunea fara limite a „industriei financiare” in asa hal incat chiar si cel mai mic semn de periclitare a productiei (in acest caz, originea crizei sta la baza recesiunii in domeniul constructiilor imobiliare  bazate pe credite ieftine, din SUA), cea mai neinsemnata scadere a veniturilor salariatilor din industrie sau servicii, datorata supraproductiei ciclice (Internetul e un exemplu), cea mai mica frana pusa revenirii la investitiile ultra-rapide, urmarite in contiunare cu aviditate poate sa zgaltaie, instantaneu si din temelii, sistemul economic global, probandu-i uimitoarea fragilitate.

In  numai cateva zile din septembrie 2008, capitalismul-rege s-a dovedit gol. Giganticele fonduri a caror provenienta devenise tot mai enigmatica si care circulau din mana in mana, din banca in banca si din hedge funds in hedge funds, amplificandu-si, pe acest traseu, valoarea, s-au revelat a nu fi fost altceva decat gogosi: valori fictive pentru momit gurmanzii lacomi de profit imediat, care si-au dat astfel gologanii sunatori (intrati imediat in buzunarele fondurilor de gestiune) in schimbul unor cifre afisate pe ecranul unui computer. Iata de ce, dupa zece ani de speculatii fara limite, a fost nevoie de sume colosale din banul public pentru a pune pe linia de plutire sau a nationaliza banci si companii de asigurare, fiindca sumele ramase in teschereaua acestora n-ar fi putut acoperi nici macar o treime din activele avute in depozit (particulare, industriale, comerciale, ale firmelor de asigurare si de pensii). OCDE, organism serios, care nu poate fi banuit de intentii „revolutionare”, a evaluat recent la cca 11 400 de miliarde de dolari sumele mobilizate din banii contribuabililor pentru salvarea bancilor si a companiilor de asigurari – asta insemnand 1 676 de dolari de la fiecare locuitor al acestei planete[i](1).

Fara acest aport, situatia consumatorilor de nivel mediu si a unui mare numar de investitori ar fi fost crunta, iar consecintele politice ale unui asemenea dezastru financiare – usor de anticipat. Elitele conducatoare ale democratiilor reprezentative ar fi fost obligate sa faca fata unor miscari sociale de o amploare nemaiintamplata din anii 1930 incoace, sa recurga la masuri de represiune, sa declare stare de urgenta ori, mai rau, cine stie, sa declare stare de asediu, pe care sa nu le poata gestiona, insa, din lipsa resurselor – risipite in razboaiele imperialiste duse in mai multe teatre de operatiuni din Orientul Apropiat si Mijlociu.

Astfel, aceiasi actori economici care denuntau altadata, cu virulenta stiuta, omnipotenta statului – trambitand peste tot sloganele „traiasca privatizarea generalizata”, „doar capitalul privat e capabil sa gestioneze armonios economia”, doar „mana invizibila a legii cererii si a ofertei (noua versiune a deus ex machina) va putea sa rezolve contradictiile economice si sociale, in cadrul deciziilor intotdeauna rationale ale actorilor economici” – au aratat acum ca nu sunt decat niste inselatori ordinari si niste pomanagii deghizati, implorand bani statului sub amenintarea ca falimentul propriu va antrena si cele mai rele consecinte socio-economice mondiale de dupa 1929…

Avem de-a face, asadar, cu escrocheria colosala a unei lumi – cea a finantelor – care, cu complicitatea responsabililor politici, huzureste pe deasupra legilor. Nu numai direct-implicatii in gesionarea economiei private au gresit, dar si cei care trebuiau sa-i controleze pe acestia – o dovada in plus, daca mai era nevoie, a malversatiilor incestuoase dintre actorii majori ai industriei financiare si ai politicii. Or, incredibil dar adevarat, nimeni n-a fost pedepsit ori condamnat pentru efectele acestei gestionari catastrofice, a acestui rapt de proportii, ca s-o zic pe-a dreapta. Un inginer, un arhitect, un militar, un cercetator, un lucrator oarecare daca ar fi comis asemenea greseli profesionale ar fi fost fara doar si poate tarati in fata unui tribunal. Escrocilor planetari nu li s-a intamplat insa nimic[ii] (2). Ba mai mult: o data stabilizate bancile private, directorii acestora au reinceput speculatiile cu bani publici, continuand sa dicteze regula jocului ca si pana acum (fiindca pretul de piata al banilor si cursurile valutare sunt determinate prin schimburile interbancare, stabilite desigur cu concursul bancilor centrale), si acordand imprumuturi cu dobanzi mult mai mari (si riscuri cvasi-nule) decat cele acordate lor de bancile centrale. Astfel, pe traseul dintre creditor si debitor, bancile aduna sume frumusele, care le permit sa ramburseze fondurile publice si, simultan, sa fabrice din nou dividendele si primele-gigant pentru satisfacerea conducatorilor si brokerilor lor.

Asa-zisa relasare economica e de fapt una fictiva si nu se sprijina pe o activitate industriala reala (cu exceptia Chinei), ci pe scaderea costurilor de productie gratie somajului masiv (suportat tot de masa contribuabililor, sub forma subventiilor publice si a ajutorului de somaj) si pe gaselnita indatorarii cetatenilor la banci. Totul functioneaza asadar ca si cum in carca acestor „elite” economice n-ar sta nici o responsabilitate sociala, ca si cum omul de rand si realitatea cotidiana n-ar exista, ca si cum mentinerea privilegiilor lor financiare – exorbitante – ar fi o necesitate si singurul mod prin care pamantenii ar putea rasplati calitatile suprafiresti ale acestor fiinte deosebite. Insa, fie ca „elitelor” le place, fie ca nu, restabilizarea institutiilor financiare cu pricina s-a facut cu banii salariatilor, ai muncitorilor si cu banii oamenilor fara viitor, virati cuminte in buzunarul statului, sub forma de impozit.

Cam asa arata peisajul financiar azi: o pacaleala colosala pusa la cale de „industria financiara” si de statele dindaratul ei. Or, in acest context, intelectualii, care in majoritatea lor zdrobitoare se pretind reprezentanti ai societatii civile si deci ai moralei civile, n-au gasit altceva mai bun de facut decat sa apeleze la tactica tacerii asurzitoare. Cu cateva, remarcabile, exceptii: sa fim drepti si sa recunoastem ca in Europa, ca si in Statele Unite (in Romania se pare ca nu prea…), s-au facut auzite voci discordante, ici si colo, si chiar anumite critici destul de ferme; un zgomot infim insa in comparatie cu logoreea dezlantuita in mod curent in jurul oricarui subiect pretins etic pe care doxa puterii li-l plimba pe la nas. Bravii tenori ai drepturilor omului n-au zis nici pas de aceasta data…

In Occident, cativa specialisti au aratat acum, plecand de la problemele tehnice datorate disfunctiilor de gestionare a capitalismului liberal [iii] (3), precaritatea bazelor sistemului economic liberal in sine, in relatie cu progresul tehnic al modernitatii sau cu administrarea resurselor naturale care se epuizeaza mai repede decat se prevazuse. Pe scurt spus: au fost punctate contradictiile esentiale si himerele cunoscutului „a produce mai mult pentru a castiga mai mult”: nimic, sau aproape nimic important in ceea ce priveste efectele unei civilizatii globale care are drept axioma, praxis si telos profitul cu orice pret si fara reguli[iv](4) nu fusese pana azi explicat onest cetatenilor.

Insii cat de cat educati si cu facultatea memoriei nezaharisita au remarcat fara doar si poate ca epoca lui Lukàcs, a lui Ernst Bloch, Adorno, Heidegger, Hannah Arendt sau Castoriadis a apus, fara insa ca in locul lor sa vina urmasi de acelasi calibru. Sigur, cativa epigoni mai publica inca, dar sunt tot timpul haituiti de frica de a nu fi tarati in noroi de comisarii corectitudinii politice… Sigur, ici si colo, se mai inalta cate o voce, in Franta, in Germania, in Italia, in Marea-Britanie, in Statele Unite chiar mai multe, Spania si Portugalia ramanand in adormire. Asta in vreme ce, retorica universitara de stanga isi duce traiul dulce, in vreme ce in amfiteatre colocviile curg garla (din cate stiu eu insa, niciodata un colocviu universitar n-a stat la baza unor contestatii veritabile); dar, cu toate acestea, impunatoarele liturghii stangiste oficiate de la Berlin la Londra si de la Paris la Torino sau Milano, de arhiereii momentului (Badiou, Zizek, Negri, Rancière, Vattimo si Nancy – niste tipi destul de putin marxisti, intre noi fie vorba…) [v] (5) nu permit deschiderea noilor generatii ale gandirii critice spre praxis-ul radical, spre un binom cuvant-actiune decisiv – adica spre maniera care contesta eficient puterea, care o pune in pericol, care isi asuma riscuri. A prepara examene, a patrona expozeuri si seminarii, a redacta teze si a tine cursuri intre zidurile unei universitati devenite o masina de distribuire in serie a diplomelor nu influenteaza cu nimic mersul societatii intr-un sens sau altul. In fapt si in general, studiile umaniste oficiale n-au servit, de-a lungul timpului, decat la legitimarea actiunilor Printului conducator.

Iar in aceasta privinta, universitarii se inteleg tare bine… Iata de ce trebuie sa-i fie recunoscut  lui Toni Negri, in ciuda iluziilor pe care le propaga astazi in privinta noii lupte de clasa ce va sa vie, macar faptul de a fi trait o reala experienta a praxis-ului revolutionar, chiar daca una profund eronata (dar asta e deja o alta discutie). De la aceste colocvii, cum ziceam, tinerii participanti ies cu iluzia ca iata, au facut ceva, asa incat, dupa ce starurile invitate si-au incheiat discursul, tot militantismul se reduce la bautul unui paharel la bodega din colt… Or, o critica fara riscurile punerii in practica nu e cu adevarat o actiune revolutionara, e un simplu hobby, un hobby care ascunde, cateodata, si o mare desertaciune. Lucrul e evident: tot elanul insilor care se lauda ca-i au ca modele pe Marx, Lenin, Trotki, Mao, Castro sau Che se rezuma la a purta tricouri cu figura imprimata a respectivilor.

Poate ma insel eu, dar nu-i prea vad pe stangistii nostri acolo unde imperialismul arde cu scantei, nici nu aud critici sistematice si perseverente ale imperialismului – asa cum ar fi fost normal sa aud in fiecare zi – chiar daca rezultatele ar fi intarziat sa apara. Nu i-am vazut pe acesti „revolutionari” de colocviu alaturandu-se deputatilor europeni in timpul marsului de Anul Nou impotriva ofensivei israeliene din fasia Gaza. I-am auzit prea putin sustinandu-i pe Chavez sau pe Morales, nu-i vad prezenti langa acestia, mergand sa predea acolo (desi, pentru un european, spaniola nu e o limba dificila), la rigoare chiar criticandu-le politica… Cu toate acestea, chiar daca exista divergente intre interpretarile catastrofei planetare („Planet of Slums”) oferite de Mike Davis si analizele lui Chomsky asupra naturii relatiilor dintre imperialismul american si rolul statului Israel in Orientul Mijlociu, faptul nu impiedica, din punctul de vedere al unei pedagogii sociale exemplare, initierea unor conferinte populare in Nicaragua, de exemplu, vizitarea fostelor inchisori israeliene din sudul Libanului ori discutiile cu liderul Hezbollah, in ceea ce-l priveste pe Chomsky, sau conferintele si lucrul cu grupuri de militanti pentru sustinerea cauzelor saracilor de la periferiile marilor orase si pentru un minim de salubritate, daca vorbim de Mike Davis. De asemenea, actiunile lui Amy Goodman (in mod sigur unul dintre rarisimele cazuri de jurnalisti occidentali onesti si curajosi, co-directoare a unor retele de radio si a televiziunii Democracy Now) sunt tot atatea operatiuni teoretico-practice cu efect (unul modest, adevarat, sa fim totusi lucizi) asupra mentalitatii si comportamentului unor oameni aiuriti de elucubratiile unui Badiou[vi](6) perorand in jurul revolutiei culturale ori al amorului si stuchind, in acelasi timp, pe Heidegger, ori de vociferarile gaunoase ale unui Zizek clamand intoarcerea lui Robespierre sau a lui Lenin[vii](7). Experienta acestor universitari n-a trecut niciodata dincolo de peretii salilor de curs si seminar, a conferintelor de presa si a seratelor mondene! Cum tot zice un vechi prieten al meu, militant cu vechime, exclus si el din PCF, astia n-au pus piciorul la periferiile orasului, n-au trecut dincolo de bulevarde… In fapt, a denunta exploatarea saracilor de catre bogati, a dominatilor de catre dominatori, nu e catusi de putin un lucru nou; e o constanta a istoriei umane, de la nasterea civilizatiei urbane antice… adica de cateva milenii.

Teoria exploatarii omului de catre om a fost enuntata cu mult inainte ca Marx s-o interpreteze in termenii de ratiune istorica si structura de clasa. E suficient sa-mi amintesc de cazul lui Spartacus ori, cu mult inaintea lui Luther, de preotii si calugarii din secolul al XIV-lea care se revoltasera impotriva luxului roman, de Wycliff si de lollarzi ori de Hus si de husiti, care denuntau, o data pentru totdeauna, abuzurile Vaticanului si, mult inainte de practica indulgentelor stricto sensu, comertul cu mantuirea, simonia din ministere, dezmaturile ecleziastice, ignoranta crasa a preotilor si a calugarilor etc., predicand saracia apostolica prin pilda vietii lui Hristos si a ucenicilor sai sau, mai apoi, de Vauban si de a sa critica a impozitelor (care l-a costat exilul in Marea Britanie) s.a.m.d.

Ceea ce a determinat, si determina inca, forta pozitiei lui Marx – in contextul in care filosofia marxista si practica aferenta s-au dezvoltat intr-o societate burgheza in expansiune – este chiar faptul de a fi delegat un nou obiectiv filosofiei: „Pana acum, filosofii n-au facut decat sa interpreteze lumea; de acum incolo vor trebui s-o si transforme” (teza XI din „Teze asupra lui Feuerbach”). Nu exista, in consecinta, o critica radicala autentica in afara unei praxis radicale, care sa se orienteze, plecand de la o analiza logica a situatiei empirice si a strategiilor posibile, in functie de realitati.

Or, tocmai acest aspect dublu al perspectivei marxiste – teorie filosofica si practica sociopolitica radicala (practica manifestandu-se inca din enuntul textelor prezentand directiile ei potentiale) – pare astazi anulat. Pe de o parte, ganditorii pretins radicali se complac in incurajarea unui turism universitar agreabil, cum arata si Mike Davis, vorbind de California: „Spiritul marxismului de la Frankfurt planeaza inca asupra Californiei de Sud, chiar daca ironia critica a unor Horkheimer, Adorno sau Marcuse a ajuns un rezevor de clisee pentru uzul unui Club Med al teoreticienilor postmoderni. Daca exilul de la Weimar avea o dimensiune tragica, turismul universitar francez nu e decat o farsa. De la Angst s-a ajuns la Fun.” [viii] (8).

Nici dinspre sindicate nu vin vesti bune. S-au gatat ambitiunile utopice, acum s-a trecut la faza unei birocratii greoaie vizand aspectele minimale ale conflictelor salariale, ai carei bosi traiesc si se comporta ca niste presedinti-directori generali ai unor mega-intreprinderi. Iar in ceea ce priveste partidele politice occidentale zise de extrema stanga (in Franta si in Italia), analizand ce-si propun si ce realizeaza in mod curent, demonstreaza a nu fi altceva decat expresia unei democratii reprezentative parasite de mult de ratiunile sale agonistice, altfel spus: niste organisme la dispozitia puterii patronale si mediatice, unde dreapta si stanga se inteleg fara probleme cand vine vorba de impartitul prazii (vulgata jurnalistico-politica numeste asta „alternanta” [ix] (9)).

Ne confruntam asadar cu o slabire in context european (si nu numai european) a actiunii critice radicale, inlocuite cu militantisme filantropice respectabile, insa – e capital pentru sesizarea ratacirilor gandirii critice contemporane – fundamental non-politice si in cel mai bun caz juridice. Faptul e vizibil in practica: aceste „lupte” nu pericliteaza pe nimeni si, pe  cale de consecinta, nici nu deranjeaza in vreun fel hegemonia capitalului: sunt avuti in vedere cu predilectie insii fara stare civila, minoritatile sexuale sau etnice si ceea ce eu numesc antirasismul de consum si de exploatare (adica dreptul de a te abrutiza si a te alcooliza prin discoteci sambata seara ori dreptul de a te oferi exploatarii ca sub-proletar), intreprins in numele umanismului si al celor-mai-abstracte-posibil drepturi ale omului, fara pic de continut real.

Tabloul ideologic al modernitatii noastre tarzii e relativ usor de zugravit.

Pe de o parte, marea majoritate a asa-zisilor intelectuali combatanti, care – ca niste dulai bine tinuti in zgarda – clampanesc, conform repertoriului puterii economico-politice neoliberale, despre libertatea individuala, despre echitatea absoluta datorata mainii invizibile si privesc criza ca pe un simplu incident de parcurs, in vreme ce, de cealalta parte, intr-o maniera mai perversa, aparent tentata de o glorie mediatica facila, se manifesta o minoritate critica. Cum se manifesta ea? In limitele trasate de Printul conducator desigur, limite care, desi nescrise – fiindca, nu-i asa, „cenzura nu exista” – nu sunt mai putin precise. Cine-si cunoaste interesul se pazeste sa le incalce, stiind ca altfel si-ar pierde indata dreptul la cuvant…

Macar lucizi sa fim, daca cinici – asa cum ar trebui, de fapt – nu putem fi cu totii! Cum sa se teama bosii economici si politici de un Zizek care nu e urmat de nimeni, in afara catorva prizariti de studenti si a vreunui economist marxist de orientare trotkista, ca Isaac Joshua, un tip indesat de iluzii si plin de idealisme (culmea pentru un marxist!) rizibile pentru orice cabinet ministerial sau consiliu de administratie al unei firme cotate la bursa: „Asistam astazi – zice el – in Franta si in lume, la o escaladare a fortelor revolutionare, fapt care nu poate decat sa ne bucure” [x] (10)!

In ceea ce ma priveste, desi am cea mai mare bunavointa fata de acest subiect, nu prea vad navalind aceste forte revolutionare… Eu vad mai degraba gloate de insi obositi, resemnati cu soarta lor de mizerie, traind de azi pe maine sau cotind spre banditism, trafic de droguri si  prostitutie; lucrurile acestea se petrec foarte aproape de noi, in Europa, la Neapole, de exemplu (vezi teribilul „Gomorra”). Sa nu uitam nici ca, in plan teoretic si practic, avem de-a face cu un hiatus – o prapastie, mai bine zis – intre stadiul revolutionar imaginat (absent la modul esential) si stadiul marxismului teoretic revolutionar. S-a vorbit mult in marxismul teoretic revolutionar, cu multa savanterie, dar nici in practica el n-a fost mai putin terenul veleitatilor vane.

Citandu-l pe Lenin, Joshua adauga: „Fara teorie revolutionara nu exista miscare revolutionara” [xi] (11). Iata cam spre ce concluzii vanitoase indeamna cercetarea universitara! In realitate, mult mai aproape de adevar a fost inversa acestei concluzii, verificata de mai multe ori, inclusiv in vremea „marii revolutii din Octombrie”. Ca le place sau nu adeptilor teoriei a priori, eu sunt convins ca nimeni n-o sa iste vreo revolutie (oricare ar fi ea, progresista sau conservatoare) prin teorii, fie ele si radicale, ci prin mobilizarea maselor din diverse ratiuni – economice, sociale, militare, chiar religioase – devenite in mod subiectiv insuportabile. Teoria, asa cum stim din istoria stiintelor umane, inclusiv a marxismului, vine intotdeauna dupa…

Teoria revolutiei nu seamana cu calculul teoretic din astrofizica, prin care se anunta existenta cutarei planete cu mult inainte de a fi observata. In ciuda oricarei teorii marxiste ortodoxe si impotriva majoritatii din Biroul Politic, Lenin si Trotki, in contradictie cu ceea ce primul scria cu putin inainte, au initiat lovitura de stat din octombrie 1917, cu ajutorul catorva regimente si a catorva grupuri de muncitori, tocmai fiindca inteligenta lor politica (kairos, dupa Protagoras, fortuna si virtu dupa Machiavelli) intuise vidul de putere in context. Atunci era momentul. Ca niste adevarati mari politicieni, ei au dat curs acestui pariu – hazardat, desigur, ca orice pariu politic intr-o conjunctura tragica. Cat despre revolutia rusa propriu-zisa, ea a venit mai tarziu si a fost mai mult socio-economica decat politica. La fel s-a intamplat cu Comuna din Paris. Nu existase pana atunci vreo teorie care sa legitimeze refuzul cedarii tunurilor din Montmartre conducerii de la Versailles, dupa infrangerea din 1870 in fata Prussiei, nici o teorie a infrangerii in sine ca factor revolutionar: Marx va fi acela care va elabora o asemenea interpretare – dupa saptamana sangeroasa ce a urmat si dupa inabusirea revoltelor de catre guvern. In schimb, formularea lui Joshua permite, de facto, legitimarea neputintei practice a acelora care, imaginandu-se capii unei prezumtive revolutii, vor sa-si disimuleze, in fapt, slabiciunea. In mintea lor, oamenii ar fi deja pregatiti pentru revolutie, dar in realitate nu se intampla mai nimic. De ce? Fiindca n-ar fi fost gasita teoria cea mai potrivita! Pacat… Masele vor trebui sa astepte pana ce intelectualii vor oua una potrivita…

O asemenea pozitie nu numai ca emana o vanitate aroganta, dar mai rau, blocheaza orice abordare fenomenologica a situatiei subiectilor, oblojeste angoasele tineretului universitar si, daca nu scuza explicit pasivitatea, macar o cautioneaza si justifica in oarecare masura niste actiuni reduse la banale revendicari punctuale, categoriale, emotionale, sentimentaliste: pe scurt, ea disculpa o inertie aflata la limita confortabilului. In urma cu trei ani, in timpul marilor manifestatii studentesti din feburarie, martie si aprilie 2006, studentii pareau interesati mai degraba de dreptul de a consuma si dreptul de a obtine facil o diploma decat de transformarea radicala a structurilor de invatamant, de programe sau de continutul cursurilor. Cam asta e azi ceea ce teoreticienii numesc „potentialul revolutionar al tinerilor”…

In conditiile acestea, Printul conducator poate sa sforaie linistit. La fel s-a intamplat si in cazul revoltelor de la periferia Parisului (idem in cazul ghetourilor cu populatie de culoare din Statele Unite si din Marea Britanie). Ceea ce-i mana in lupta pe acesti tineri imigranti sau pe tinerii de culoare din ghetourile americane sau pe pakistanezii din cartierele englezesti e tot apetitul de a consuma, de a hiper-consuma, din ce in ce mai mult… Din pacate, neroadele lor actiuni devastatoare nu sunt ghidate de un spirit politic; ei insisi cunosc, macar la nivel intuitiv, limitele peste care nu trebuie sa treaca si se feresc sa distruga bunuri in cartierele bogate, stiind ca in acest caz represiunea va fi mai dura. Oare nu tocmai acestor oameni ar trebui sa le explice careva – didactic, babeste, usurel – teoria practicii unei revolutii viitoare, adica un pic de gandire politica?

Or, tantosii nostri teoreticieni universitari si groupies satelite au abandonat de mult platoul, care a fost „natural” ocupat de manipulantii solutiei intrajutorarii sociale, economice si chiar psihologice – asezonate solutiei transcendente oferite de religie – a tinerilor cazuti in deriva si mizerie. Terenul a fost parasit in favoarea islamicilor mai mult sau mai putin radicali, care sustin ca astfel se recastiga solidaritatea comunitara si sunt integrati convertitii[xii] (5) expusi altminteri duritatii conditiilor de trai prezente (abandonul scolar, somaj masiv in randul tinerilor, orizont redus de viata in peisajul acaparat de betoanele HLM [„habitation à loyer modéré” – locuinte provizorii, destinate imigrantilor si celor cu posibilitati reduse de plata, n. trad.], adevarate crime urbanistice impotriva umanitatii – vizibile acum in toata Europa, nu numai in zonele „sistematizarii” ceausiste!).

Toate acestea se intampla pentru ca statul se dovedeste incapabil de a-si onora promisiunile de bunastare si integrare in societate. Tot ce stie sa faca acest stat este sa simuleze animatia culturala, pe de o parte, iar pe de alta, sa-si perfectioneze sistemul politienesc de represiune. Ca si cum reactualizarea si reinterpretarea traditiilor noastre in modernitate ar purta o speranta oarecare. Faptul ca aceste sperante sunt tot atat de iluzorii cat erau cele ale economiei trotkiste e insa o alta problema, pe care nu intentionez s-o tratez acum. Mutatis mutandis, acesti tineri se comporta in raport cu statul asa cum o faceau, in secolul XVI-lea, reformatorii populari, Münzer si anabaptistii, cand probozeau ceea ce ei numeau „tarfa romana”; azi, ii putem spune statul postmodern sau tampenia globalizarii. Insa diferenta dintre aceste tipuri de critici e enorma, dat fiind ca revoltatii de azi nu promoveaza catusi de putin simplitatea si asceza unei vieti evanghelice sau, dupa caz, a tipicului din „Coran”: ceea ce cauta domniile lor – si nu spun – este doar satisfacerea dependentei de (hiper)consum.

E adevarat ca epoca noastra poate fi interpretata si ca o mutatie antropologica a omului: astfel, pentru prima oara in istoria umanitatii, datorita progresului evident al medicinei elementare si a unei urbanizari delirante si necontrolate, se constata o expansiune masiva a omului pe suprafata intregii planete. Societatea, numita altadata postindustriala, nu mai are nevoie de atatea maini de lucru pentru efectuarea muncilor productive sau a celor total neproductive din sectorul serviciilor, de la maturarea culoarelor de metrou pana la viata culturala. Ce-or sa ajunga aceste mase de indivizi din paturile medii expuse saracirii treptate si mizeriei din „Planet of Slums”? Oare nu ni se pregatesc pe undeva hecatombe?

Ce sa mai faci cu masele de studenti[xiii] (13) din niste universitati tot mai numeroase si transformate in scoli profesionale specializate in formarea de someri pe banda rulanta? Jurnalismul, ca sa dau de exemplu: se invata el cu adevarat pe bancile scolii? Ori a scrie literatura, a compune poezie – se invata asta la universitate? E nevoie de un doctorat pentru a obtine un pictor sau un sculptor valoros? Si la ce bun atatea cohorte de istorici, de sociologi, de istorici ai artei, de filosofi, de psihologi etc.? [xiv] (14). La ce servesc miile de animatori culturali care sunt invatati sa creada ca Gainsbourg e un fel de Rimbaud sau ca Paolo Conte e tot una cu Montale, sau ca intre ultimul scribalau care-si pune pe hartie tribulatiunile lui de rahat si Guillaume Apollinaire si ale sale „Onze mille verges” nu e nici o diferenta? Au acestia un rol serios de jucat sau nu sunt decat niste paiate insarcinate a se ocupa de mintile tinerilor mai mult sau mai putin marginali si a-i determina sa nu mai gandeasca, sa nu se revolte cumva impotriva conditiilor de trai insuportabile?

Tipi de genul asta se recomanda drept intelectuali – unii dintre ei cu renume, unii in asteptarea renumelui, altii resemnati doar la nivelul vociferarilor anonime de prin camine culturale, asociatii diverse sau in penumbra crasmei. Toti acesti indivizi, insi cu statut si salariu garantate, stiu ca Printul trebuie fara doar si poate slujit in schimbul acestor retributii mai grase ori mai slabute. Mutatis mutandis, minus cunoasterea latinei, ei se aseamana batalioanelor de clerici de doi bani care, de-a lungul Evului Mediu, predicatori ai minusculei plus-valori rurale, tineau cu dintii si cu unghiile de bucatica lor, acceptand ordinele atat de putin crestinesti ale ierarhiei ecleziale.

Or, a-ti conserva privilegiile, mai insemnate sau mai putin semnificative, cere supunere totala si mai ales educarea in spiritul unei strategii abile a servilismului. Laudatori ai virtutilor salutare ale capitalismului, sustinatori ai diferendelor contestatare autorizate, niciunul dintre ei nu-i va trage Printului scaunul de sub fund. Dimpotriva. Fiecare joaca rolul atribuit lui de puterea in exercitiu, camufland in tandem realitatea: unii slavind virtutile puterii, altii facandu-se ca le contesta.

Nu doar fenomenul suprapopularii planetei ridica din nou, astazi, cu mai multa acuitate, problema subiectului istoric, dar si slabirea gandirii critice teoretice, care in prezent nu face decat sa bata pasul pe loc. Se pare ca transformarea societatilor noastre de-a lungul secolului al XX-lea (cu efectele radicale ale celor doua razboaie mondiale) intr-o unica societate de consum – real sau imaginar – fara limite a modificat profund reprezentarile despre viitor ale societatilor postmoderne. As indrazni chiar sa sustin ca s-a intamplat un soi de mutatie (ca in genetica) in manifestarile structurii fetisiste a produsului de consum: beneficiile lui nu mai sunt doar apanajul frenetic al bogatilor – ca sa vorbim in termeni marxisti – ai leisure class, cum zicea Veblen, sau criteriul distinctiei intre clasele de mijloc, ca sa vorbim in termenii sociologiei bourdieusiene. Mutatia fetisismului marfii afecteaza, dincolo de structura in care se exprima schimbul capitalist (distributie extinsa si credit generalizat chiar si pentru saraci), chiar practica imediata, contaminand orizontul tuturor, al bogatilor si al saracilor, al puternicilor si al insilor fara resurse deopotriva. Pentru ca, asa cum s-a sesizat deja, nu e vorba doar de a critica si a chestiona consumul legitim – mijloacele de trai, chiar ale unei existente confortabile, de igiena si protectie medicala, sau conditiile unei vieti culturale decente –, dar si de ceea ce ar trebui numit – dupa ce infrastructurile colective au fost instalate, reconditionate si modernizate – un hiperconsum inesential [xv] (15). Acesta este, de fapt, motorul adevarat al capitalismului ultim, de tipul al treilea, sursa derivei generalizate care macina azi societatea, ciclul infernal al datoriilor in care au fost atrase tarile lumii a treia si consecintele sale: saracirea tot mai accentuata – destinul unei „Planet of Slums”.

Fetisismul marfii se prezinta asadar ca un ex-istant al capitalismului, care determina orizontul de sens al vietii, al sperantei, al asteptarii. Fetisismul marfii este expresia improbabilei Mantuiri a unei dorinte niciodata ostoite prin inducerea unui sentiment al lipsei permanente in sanul noii physis – o dorinta care transforma lumea in totalitatea sa (Um-welt – ceea ce este in jurul nostru si ne apartine) intr-o non-lume (un-welt), identificabila cu o lume a gadget-urilor-obiecte ale consumului global, potential nelimitat in teorie, dar in fapt limitat de variabila financiara. De aci incolo, totul e un gadget! Lumea nu mai reprezinta suma bunurilor produse, cum isi imagina Marx, ci suma a tot ce ar putea deveni un gadget de consum, a corelatelor sale si a deseurilor aferente.

Lumea a devenit propria sa groapa de gunoi: daca totul e gadget, totul devine, simultan, rebut, inclusiv armele de lupta care, pe de o parte seamana cu niste gadget-uri (pana la a se identifica in constiinta militarilor profesionisti cu niste jocuri) [xvi] (16), insa, pe de alta parte, efectul lor poluant nu e deloc inofensiv, amenintand sa otraveasca intreaga planeta[xvii] (17).

Asadar, in acest spatiu-timp (topos) al unui prezent perpetuu si mereu identic siesi in substanta si in afirmarea progresiva a identitatii obiectuale s-ar plasa astazi regandirea a ceea ce era numit odata clasa muncitoare, proletariatul. In fond, nu e suficient sa ocupi pozitia muncitorului (acela care nu are altceva de vandut decat forta bratelor sale) in raporturile de productie capitaliste; e nevoie de mai mult: anume ca subiectul sa fie identificat cu exploatatul – care nu mai are nimic de pierdut, cu exceptia lanturilor –, iar nu, asa cum se face prea des astazi, cu inadaptatul la constrangerile (in termeni de functiuni si disfunctini) emanate de sistemul de productie capitalist al „global village”.

Atunci cand muncitorul, simplul salariat, a asimilat psihologizarea si socializarea exploatarii sale (acesta e, de altfel, rolul esential al acestor stiinte umane), atunci cand – trimis in somaj –el spune (sic!) „Patronii ne-au inselat! Nu e just sa fim dati afara noi, cei care am dat viata acestei intreprinderi, care am lucrat aici douazeci sau treizeci de ani!” inseamna ca, nici mai mult nici mai putin, constiinta lui de clasa, a potentialitatii luptei de clasa si a militantismului implicit sunt anulate! Ca patronii insala si sunt lipsiti de scrupule nu trebuia sa fie o descoperire de ultim moment, ci axioma, punctul de plecare al oricarui salariat in momentul in care-si semneaza contractul de munca – asta cu conditia ca sindicatele de stanga si partidele de extrema stanga sa-si fi indeplinit misiunile pedagogice. Natural, patronii nu pot fi onesti, deoarece scopul lor nu e bunastarea angajatilor, ci rentabilitatea maxima a investitiilor, profitul. Psihologii si sociologii, carora le trebuie adaugati si jurnalistii, au fost inventati tocmai pentru a cosmetiza angoasa legitima a subiectului exploatat. Psihologii il vor convinge ca din vina lui nu se poate adapta la conditiile variabile de munca sau la somaj: culpabilizarea e un ingredient frecvent in aceste cazuri; sociologii ii „demonstreaza”, si ei, ca trebuie sa se adapteze la toate constrangerile sociale mizere in care i se impune sa traiasca (diverse tipuri de subordonare, structuri ierarhice, conditii de deplasare sau de cazare in spatiul urban etc.).

Cat despre jurnalisti, parca n-au alta menire decat sa toace toata ziua despre logica „naturala” a economiei, careia nimic si nimeni nu i se pot sustrage si careia fiecare trebuie sa i se supuna, si sa distreze, in acelasi timp, poporul cu tot felul de ineptii sportive – tot atatea supape de securitate barbare, functionand dincolo de orice asteptari[xviii] (18).

Or, tocmai gratie unei viziuni precise si fara a priori-uri idealiste in imaginarea orizonturilor de asteptare si a transformarilor implicate s-ar putea juca sau dejuca ceea ce am numit constiinta activa a subiectului istoric ca  potential actor revolutionar. O simpla revolta in fata unui supermarket nu poate constitui premisa unei revolutii daca nu-si indreapta energiile spre factorul politic, respectiv nu se poate realiza in lipsa unui discurs si a unei practici a contestatiei radicale care s-o confirme ca prolog al unei lupte de anvergura si profunzime si sa impiedice identificarea ei cu discursul sindical ramolit, care face azi din orice revolta un scop in sine.

Un tip adecvat de discurs politic e absolut necesar, deoarece, consecinta a revoltei, trebuie sa fie dezvoltata o alta maniera de a imagina viitorul si de a reprezenta trecutul. O alta maniera de a privi inainte si a reamenaja, in acelasi timp, datele unui trecut utopic, ale carui deziderate le credeam implinite, dar care, in fapt, au fost lasate in paragina. Or, viitorul, asa cum apare el astazi in constiinta majoritatii oamenilor moderni, nu pare sa dea seama de vreo reanimare a constiintei trecutului revolutionar culminat prin revolutie, nici sa aiba vreo idee despre conceptul de fuziune a maselor ce asteapta sa fie revalorificat. Nimic nou, nimic innoitor in disputele intamplate in contextul real al modernitatii noastre tarzii. Viitorul nostru aduce  atat de bine cu secventele din „Matrix”, cu viata androizilor presetati de circuite informatice si destinati reactiunilor previzibile, personaje intr-o „Brave New World” revazuta si integral electronizata, sub controlul unui Big Brother din 2084… Lumina mantuirii pare ca s-a stins de tot pentru noi, cei de azi, in vreme ce „in inima gheenei” stralucesc rafturi pline cu bunatati scoase la vanzare…

Cu acest material uman avem a gandi de acum inainte conceptul de subiect istoric, si nu adunand de pe faras resturile arheologice ale unei clase muncitoare occidentale in plina descompunere sau masele de lumpeni din lumea a treia, care pot fi intalniti la fel de bine in uzinele si in zonele rurale ale tarilor subdezvoltate, dar si la periferiile oraselor din statele superdezvoltate (oamenii astia se pare ca supravietuiesc doar cu un televizor intr-o cosmelie de carton, cu un telefon mobil in buzunarul treningului si, din cand in cand, cu un shoot tapan de stupefiante…). La ce sa te astepti de la cele mai sarace tari ale lumii? In cel mai bun caz, la piraterie maritima sau terestra! La rapiri de turisti!… Sa lasi schimbarea lumii pe mana unor insi care pica de foame? Frumoasa treaba! Ganditi-va numai, voi, care nu mai sfarsiti odata cu denuntarea capitalismului in universitati si prin platourile televiziunilor, voi, care confundati filantropia si caritatea damelor cu dare de mana, gloria personala si vedetismul mediatic – cu adevarata lupta de clasa…

Atat cat suntem prizonierii limitelor impuse de el, cat ramanem pe terenul jocurilor verbale pe care tot el le-a prescris in avans, capitalismului putin ii pasa de contestatiile noastre, fie ele si violente. Inca mai mult: violenta contestatiei ii prieste, in reconforteaza, ii hraneste puterea si capacitatea de regenerare. Capitalismul a inteles ca trebuie lasate omului marile sperante consumeriste, materiale si simbolice, oricat de vane ar fi, cu conditia sa nu fie afectate esenta puterii sale si canalele ei de propagare. Se stie doar: membrii „Black Panthers” au fost vanati ca iepurii de catre agentii FBI tocmai pentru ca ajunsesera sa reprezinte un pericol real pentru puterea de control a liderilor SUA. Si tocmai pentru ca au ucis niste reprezentanti ai puterii economice private si ai puterii statului au fost condamnati fara drept de apel, de justitiile franceza sau italiana, membrii „Action directe” sau ai „Brigazilor rosii”, ori, asa cum s-a intamplat cu membrii „Rote Armee Fraktion” – au fost „eliminati” in inchisoare.

Chiar daca aveau dreptate in ceea ce priveste absurditatea conditiilor oferite muncitorilor, destinul acestor grupari teroriste dovedeste ce solutii prostesti, ce erori grosolane s-au comis in analiza potentialului revolutionar al clasei muncitoare occidentale… Aceleasi erori spre care au indemnat altadata nihilistii rusi, care credeau ca e suficient sa dai jos un tar sau un ministru pentru a indeparta autocratia si a aduce poporul la putere! Trebuie sa indraznim s-o spunem public si de mai multe ori: proletariatul isi doarme adanc somnul dogmatic.

Traim vremuri grele; gandirea se confrunta cu un vid critic nemaiintalnit in cursul istoriei moderne. Haurile provocate de supraabundenta, reala sau visata, a bunurilor de consum si a creditelor atrag si par sa dizolve orice urma de vointa si de speranta a vointei, livrandu-ne in schimb visele pe jumatate trunchiate ale unui mai bine – o, cat de fragil! – dupa cum ni-l arata derivele fara sfarsit ale prezentei crizei economice, si, in acelasi timp, ne arunca in vria resentimentului, a angoasei, a fricii paralizante. Teama, intr-adevar, teama pare sa fie regina jocului – iata de ce, in lipsa unei contestatii radicale, puterea capitalista poate pretinde ca ofera din ce in ce mai multa „securitate” cetatenilor sai, legitimandu-si astfel controlul societal – unul dintre cele mai redutabile instaurate vreodata.

Si tot teama e aceea care, in inima celei mai avansate modernitati tehno-stiintifice, genereaza proliferarea recursului spectaculos nu numai la religiile transcendentale traditionale, reactualizate intr-o maniera pseudo-arhaica – in ceea ce cliseele jurnalistice definesc aiurea drept „fundamentalisme religioase” –, ci mai ales la tot soiul de sectarisme new wave, la comemorari spectaculoase si la trafic cu pseudo-compasiune. Aceasta frica, tocmai ea, face temenele inconsistente si grotesti la icoana Luminilor, uitand ca ele s-au stins pentru totdeauna in hecatombele singularei si monstruoasei Weltbürgerkrieg a secolului al XX-lea, cand s-a demonstrat ca pretinsul triumf al Ratiunii – cel a lui homo homini deus spinozian, de pilda, sau al Ratiunii transcendentale kantiene – n-a produs, odata cu punerea in practica a sinergiei dintre tehno-stiinta si capital (fundamentul insusi ai capitalismului modern) – decat rationalizarea la scara industriala a trimiterii oamenilor la moarte si triumful general al negativului! Victorie absoluta a nihilismului.

Cine a castigat, asadar, partida istorica, la inceput de secol XXI? Nu se vede oare cu ochiul liber ca dinamica dezvoltarii, cea care da tonul si ritmul, nu e nimic mai mult decat supapa industriilor de armament si ca motorul lui a produce-tot-mai mult, cu binecuvantarea ecologista sau nu, ia in catare moartea planetei? Intr-o buna zi o sa ajungem sa omoram oameni pentru a salva copacii!… Thanatos a pus stapanire pe om, mai intai in postura lui de zoon politikon, apoi in aceea de zoon oekonomicon…

Hobbes nu se insela atunci cand, pe urmele lui Plaut, definea esenta umana ca homo homini lupus; e ceea ce Heidegger, trei secole mai tarziu, meditand asupra lui „Der Arbeiter” a lui Jünger si asupra nietzescheenei „Der Wille zur Macht” si apoi pe marginea carnagiilor celui De-Al Doilea Razboi Mondial, intelegea ca dezlantuire a rationalitatii tehnice, care depaseste de departe exploatarea omului de catre om, pentru a nu mai reprezenta decat exterminarea omului de catre om in ambientul sau terestru, adica desavarsirea insasi a nihilismului… Sigur, nelipsitii optimisti incurabili, pe care nicio evidenta nu-i scoate dintr-ale lor, ne asigura ca stiinta va gasi la timp solutia impotriva mortii ecologice programate. S-au gandit ei oare si la faptul ca tehno-stiinta n-a gasit niciodata vreo solutie constrangerilor ridicate de propria autoreferentialitate, de vreme ce, ca un organism automat, necesitatea imanenta dezvoltarii sale fara limite domneste si asupra resurselor epuizabile ale planetei…?

E, fara doar si poate, momentul sa repunem pe tapet problema subiectului istoric. Nimic nu pare deocamdata sa scoata din adormire gandirea marxista – fiica a Luminilor, altoita pe o dialectica hegeliana intoarsa si pe o economie politica engleza rasturnata. Trebuie regandite, pe speze noi, consecintele impasului mortifer al dezvoltarii tehno-stiintifice si capitaliste fara zabala, nutrind idealul social al unui consum de asemenea desfranat. In realitate insa, modernitatea, fie ea aceea din viziunea capitalista, fie in viziunea marxista, se articuleaza pe fondul (si cu fondurile) unei dezvoltari ilimitate, adica ale unei obiectivari ilimitate.

Fara teama de vorbe mari, trebuie sa convenim ca, pana in prezent, ceea ce apare, se prezinta, se dezvolta si se multiplica in fatete diverse ca subiect istoric mobilizator si creator al ansamblului social si al constiintei sale de sine (forma si substanta, produs si societate, ideologii si practici) – este numai si numai capitalul, in trei ipostaze ale sale: tehno-stiinta si obiectivarea sa infinita, productia nelimitata si cele doua sub-categorii ale sale: munca salariata exploatata si investitiile rentabile, si in fine, last but not least, profitul fara fronitere…

De maxima urgenta este si ideea regandirii luptei de clasa, indata ce vor fi fost relevate si reperate manierele in care aceste infinitati definesc, structureaza, organizeaza si mobilizeaza orizontul de asteptare al oamenilor si potentialitatile de sens si felul in care aceste potentialitati ii plaseaza pe oameni in ciclul unei acumulari fara sfarsit, ca o eterna reintoarcere a aceleiasi identitati… Pana atunci insa, un lucru trebuie sa ne fie clar: in epoca noastra, in ciuda mai multor analize actuale si pertinente ale operei lui Marx, doar capitalismul, privat sau de stat, a fost subiectul istoric care a determinat mersul istoriei moderne.

Paris, ianuarie-februarie 2010

Traducere din franceza de Teodora Dumitru

Note:

[ii] (2) Presedintele executiv al companiei americane de asigurari AIG, companie cu 116 000 de angajati, din 130 de tari, si 74 de milioane de clienti in lume, in mare parte americani, si-a administrat atat de bine institutia incat a dus-o pe buza prapastiei: automat, clientii sai ar fi trebuit sa se trezeasca fara asigurare medicala, fara asigurarea auto sau fara pensie. Ei bine, acest inalt demnitar al finantei mondiale isi mananca pensia tihnit, in Marea-Britanie. In comparatie cu el, celebrul Madoff si cele 20 de miliarde de dolari escrocate de acesta par maruntis de cutia milei…

[iii] (3) E vorba de criticile strict tehnice venite din partea premiatului cu Nobel in economie Joseph E. Stiglitz, insarcinat de presedintele Frantei sa evalueze disfunctiile economiei franceze.

[iv] (4) Profit de ocazie pentru a lauda seria de articole economice publicate in « Le Monde diplomatique » de Frédéric Lordon si Jacques Sapir; de asemenea mentionez textele difuzate (in franceza si in engleza) pe site-ul Global Research, de exemplu textul lui Michel Chossudovsky, „The Global Financial Crisis”, si, textul mai recent, semnat de John Kozy, „Morality and Economics. A  Critical Review of Joseph E. Stiglitz’s Writings”.

[v] (5) Toti acesti filosofi sunt universitari, francezii si italienii sunt functionari ai statului… Sa fi uitat dumnealor parerea lui Nietzsche asupra filosofiei universitare? Cf. „Unzeitgemässe Betrachtungen III (Schopenhauer als Erzieher)”: „nu poti servi in acelasi timp adevarul si statul”.

[vi] (6) Cf. scandaloasa prefata realizata in colaborare cu Barbara Cassin pentru reeditarea unui capitol din „Introducere in metafizica” a lui Heidegger la Seuil, in 2008. Dintre lucrarile sale, numai « Le Siècle » are meritul de a fi pus intrebari cu adevarat importante pentru vremurile noastre, in special capitolul consacrat Comunei din Paris si conceptiei sale despre putere fundamental anti-autoritare.

[vii] (7) Pe banderola, evident rosie, de pe coperta celui mai recent volum al lui Zizek din librariile frantuzesti, scrie: „Cel mai periculos intelectual al vremurilor noastre!” Nimic mai grotesc si mai ridicol. Sa nu fi auzit Zizek de vorbele batranului sef de sindicat german si reformist August Bebel (1840-1913), care afirmase, la inceputurile secolului al XX-lea: „Cand burghezia ma lauda, imi spun tot timpul ca trebuie sa fi gresit pe undeva…”? Asadar, daca Zizek ar fi fost cel mai periculos ganditor al zilelor noastre, de mult ar fi fost el pus sub obroc… Nefiind decat poate cel mai putin periculos, verbozitatea discursului sau impotriva Printului conducator face din el alibiul perfect pentru politica reala si represiva a prezentului.

[viii] (8) Mike Davis, „City of Quartz. Los Angeles capitale du futur”, La Découverte, Paris, 1997.

[ix] (9) Ce asteptari sa ai, in Franta, din partea NPA (Noul Partid Anticapitalist), cu actorul sau de opereta in postura de star mediatic specializat in revolta, cand din programul sau electoral a fost sistematic suprimata orice trimitere la lupta de clasa si la dictatura proletariatului…?

[x] (10) Isaac Joshua, in „Critique communiste”, „Olivier Besancenot et la dictature du prolétariat”, n° 169-170, été-automne 2003. Autorul e conferentiar la l’Université de Paris XI.

[xi] (11) Ibidem.

[xii] (12) In Franta, mai mult de jumatate dintre femeile care poarta ceea ce se numeste val integral sunt europene convertite la islamism!

[xiii] (13) In Occident, numarul studentilor il depaseste pe acela al agricultorilor!

[xiv] (14) In fiecare an, sunt prezentate cam zece mii de teze de doctorat despre Platon. Intrebare: chiar exista zece mii de persoane care au de spus, in fiecare an, ceva nou si original despre Platon?

[xv] (15) Hiperconsumul (de) inesential ne intampina peste tot; e suficient sa iei act de multiplicarea fara sens a magazinelor de haine, de pantofi, a raioanelor din supermarketuri, a punctelor de vanzare a telefoanelor mobile, a aparatelor de fotografiat, a calculatoarelor, a autovehiculelor sau a unor carti care nici nu merita rasfoite – in fine, iata rezultatul dependentei generate de aceasta forma perversa a instigarii dorintei: publicitatea!

[xvi] (16) E suficient, iarasi, sa privim ecranele tehnicienilor militari care dirijeaza dronele sau ecranele de la castile pilotilor din avioanele supersonice pentru a constata similitudinea dintre razboiul adevarat si un joc electronic, dintre real si efectul de real… Aceasta este in mod sigur explicatia pentru faptul ca militarii profesionisti ai razboaielor imperiale de astazi, cu armamentul lor inalt sofisticat, nu mai traiesc cu spectrul mortii, ca posibilitate normala a razboiului. Cat de departe sunt vremurile cand un general de cavalerie de douazeci si cinci de ani ii raspundea lui Napoleon, care-l felicita pentru bravura sa pe campul de batalie de la Wagram: „Sire, un husar care n-a murit pana la treizeci de ani e un las”; si a murit, intr-adevar, viteazul, la treizeci si unu de ani, in timpul bataliei de la Moscova, in 1812.

[xvii] (17) Au fost deja subliniate efectele poluante ale plumbului, aramei, mercurului si ale gazului-mustar pe campurile de lupta din Marea Nordului, in timpul Primului Razboi Mondial, efectele diferentiate si pe termen lung ale fosforului, in timpul bombardamentelor asupra oraselor germane, in 1944, radiatiile emanate de bombele atomice la Hirosima si Nagasaki, efectele Yellow rain asupra padurilor din Indochina, ale depozitelor de uraniu saracit din Serbia, Irak, Fasia Gaza, efectele minelor antipersonal din Africa sau Cambodgia…

[xviii] (18) Cf., Jean-Marie Brohm et Marc Perelman, „Le Football, une peste émotionnelle”, Gallimard, Paris, 2006.