Entre «hommes libres» – Intre «oameni liberi» – asa este intitulat un articol de prezentare a volumului Jünger et Heidegger. Correspondance, tradus recent din germana in franceza. Autorul articolului, aparut in numarul din 15-28 februarie/ 2010 al Quinzaine littéraire, este Marc Lebiez.

Citind materialul dinspre coada si inaintand spre cap, serviciile cronicarului Lebiez par cel putin satisfacatoare; insul se arata un interpret concesiv si conciliant in numele valorilor etern umane si a libertatii de spirit, dispus sa faca abstractie de cliseele judecarii a doi intelectuali prin catarea tangentei lor (in cazul acesta) la nazism.

Articolul se incheie printr-o „frumoasa” si „justa” fraza a lui Jünger: „Eu nu-l pretuiesc pe Martin Heidegger doar prin prisma operei sale; il pretuiesc si pentru ca a riscat politic atunci cand ar fi putut foarte bine sa n-o faca. I se poate face vreo vina din asta? Din faptul ca puterea politica i-a inselat increderea?”. Sa deducem oare din „frumoasa” fraza a lui Jünger o concluzie generalizabila? „A-si asuma riscuri” poate legitima, contingent, orice gen de „putere politica”, in conditiile in care un intelectual – dar mai ales un intelectual de anvergura lui Heidegger – prefera sa riste politic decat sa faca „altceva”? Greu de spus. Macar am aflat – caci si selectia citatului are elocventa ei – atitudinea recenzentului fata de inconfortabilul subiect. In rest, aproximarea ascendentului intelectual al unuia asupra celuilalt si disimularea relatiilor de forta dintre cei doi intelectuali e dovedit adevaratul centru de greutate al volumului. Aici, Lebiez anunta un psihologism fin pe care, intr-adevar, numai spatiul intim al corespondentei il poate provoca.

Citit dinspre coda spre intro, articolul (si implicit atitudinea recenzentului fata de subiect) isi pierd insa coerenta. Personajul care-si incheia expunerea prin cumintele pasaj din Jünger este acelasi cu justitiarul care, cateva paragrafe mai sus, perora, in chip de introducere in subiect:

„Cu trecerea timpului, ei [Jünger si Heidegger] par a fi apartinut, ca si Gottfried Benn sau Carl Schmitt, si chiar Wilhelm Fürtwängler, acelei nebuloase intelectuale situate la limita nazismului. Unii au depasit-o, altii nu, ori au facut-o atat de putin incat nu li se poate imputa decat orbirea – careia numai spiritele mici pot fi sigure ca nu-i vor cadea victima vreodata. Justitiarii au privilegiul de a sti pe unde trece frontiera dintre acceptabil si inacceptabil, insa gresesc adesea fondandu-si judecatile pe informatii lacunare. Ei il condamna pe Heidegger pentru anul sau de rectorat, dar lauda atat de sublimul stil al lui Cioran si ignora faptul ca Mircea Eliade era un reprezentant oficial al fascistilor romani si ca a persistat in antisemitism chiar dupa descoperirea lagarelor de concentrare.” Admirabila, intr-adevar, discretia lui Lebiez, care, in ideea unei perspective neimplicate desigur, se fereste sa pomeneasca numele vreunui fascist francez (singurul frantuzism implicat fiind… stilul lui Cioran). Ramane insa intrebarea: de ce faptul de a-si fi „asumat riscuri” politice il scuza doar pe Heidegger, nu si pe Eliade?

Un lucru tot e bun: Eliade, Cioran au fost trecuti in rand cu Heidegger, iar Vintila Horia (un paragraf mai jos) in rand cu Ezra Pound… Criteriul politic e capabil de cele mai incredibile generozitati.