blog.revistacultura.ro

18 Brumar al lui Traian Basescu

ALEX CISTELECAN

Vive Napoleon! Vivent les saucissons!

„Oamenii isi fauresc ei insisi istoria, dar si-o fauresc nu dupa bunul lor plac si in imprejurari alese de ei, ci in imprejurari care exista independent de ei, imprejurari date si mostenite din trecut. Traditiile tuturor generatiilor moarte apasa ca un cosmar asupra mintii celor vii. Si tocmai atunci cand oamenii par preocupati sa se transforme pe ei si lucrurile din jurul lor, sa creeze ceva ce n-a mai fost, tocmai in asemenea epoci de criza revolutionara ei invoca cu teama spiritele trecutului, chemandu-le in ajutor, imprumuta de la ele numele, lozincile de lupta, costumele, pentru a juca, in aceasta travestire venerabila si cu acest limbaj imprumutat, o noua scena a istoriei universale. Astfel Luther s-a travestit in apostolul Pavel, revolutia din 1789-1814 s-a costumat, pe rand, in republica romana si in imperiu roman, iar revolutia din 1848 nu a gasit nimic mai bun de facut decat sa parodieze cand anul 1789, cand traditiile revolutionare ale anilor 1793-1795”[i].

Si tot asa, alegerile prezidentiale din 2009 n-au stiut altceva decat sa se propuna ca reenactement al revolutiei din 1989, insa de data asta de sus in jos si cu fundu-n sus: de la judetul Vaslui, proaspat relocalizat in Timis, care iesea in strada in noiembrie anul trecut pentru a-i scoate din cetate pe ultimii bolsevici descalecati in zona – Geoana si Antonescu – si a-si achita astfel restantele de eroism ramase neplatite de acum douazeci de ani, pana la fostul, actualul si perenul nostru presedinte care se ridica, aparent de la putere, impotriva comunistilor, doar aparent in opozitie, si implinea astfel, de sus in jos, dorinta neamului, exprimata de jos in sus, de a scapa de tara de dusmani. De la un capat la celalalt, acelasi fenomen: tragedia de stat din 1989 repetata, in 2009, ca farsa politico-mediatica; sau, ca sa fim mai exacti: tragedia cu miros de farsa, reluata ca o farsa imbracata in tragedie.

Comunistii si mogulii – acestea au fost cele doua varfuri de lance ideologice cu care lupta electorala a fost purtata si castigata, cele doua galuste pe care alegatorii le-au inghitit fara sa clipeasca in procesul prin care puterea s-a autoreprodus fara emotii, mimand, tocmai, propria sa suspendare sangeroasa. Alaturarea nu e deloc intamplatoare: mai intai, comunistii si mogulii, stalinismul represiv si capitalismul fara scrupule, ca tot atatea extreme periculoase de care conservatorismul pustii si curelei late, cu paine pe vatra, Biblie pe noptiera si ajustari structurale la locul de munca, trebuia sa se pazeasca si sa ne pazeasca. Comunistii si mogulii, de asemenea, si in acest sens: ca tot atatea etichete bine alese cu ajutorul carora s-a incercat – si s-a reusit – ocultarea unor fenomene structurale prin patologizarea lor, prin exceptionalizarea lor. Despre asocierea spontana si generala opozitie=stanga=comunism=Gulag s-a tot scris. Despre functia ideologica a categoriei de moguli – mai putin.

In imaginarul pedelist, mogulul este forma maladiva de manifestare a capitalismului, o excrescenta prevazuta cu vointa malefica, dar care demonstreaza totusi, prin aparitia sa, o teza fundamentala din doctrina partidului: si anume ca, in sfera lor de normalitate, in afara acestor exceptii regretabile, concret, pana la un anumit nivel de avere, raporturile de productie din interiorul capitalismului autohton sunt absolut corecte si armonioase. Deci invizibile. Motiv pentru care mogulul nu este doar forma patologica de manifestare a capitalismului de la noi, ci este chiar singura sa forma de vizibilitate. Obiectiv vorbind insa, mogulul este un capitalist de succes. Ca isi desfasoara activitatea in presa si ca extrage profit din spatiul public nu-l face apriori mai imoral decat daca si l-ar extrage din petrol sau lalele. Faptul ca baza lui de productie este chiar suprastructura nu-l face mai vinovat decat sunt confratii sai care exploateaza, in liniste, dincolo de privirile vigilente ale opiniei publice. Subrezenia logica a campaniei antimoguli nu reflecta, insa, decat gradul zero al intentiilor sale practice – o campanie lansata pentru a fi votata, si nicidecum aplicata. In fond, daca problema mogulilor, i.e. a patronilor din presa, s-ar fi pus cu adevarat si n-ar fi fost o simpla fumigena, PDL-ul ar fi fost nevoit sa formuleze singura solutie posibila, una care i-ar fi indepartat insa automat atat aura de partid de dreapta pe care si-o tot cauta, cat si voturile electoratului sau anticomunist: e vorba de un sprijin statal masiv acordat presei – adica, in termeni pedelisti, deficit bugetar, socialism, niciodata. Presa este sau sub patron, sau sub stat, adica, din nou in termeni basescieni: sau mogulizata, sau comunista[ii]. O campanie electorala purtata si castigata simultan pe ambele fronturi – cel anticomunist si cel antimoguli – nu demonstreaza atat inteligenta managerilor de campanie, cat serioasele disonante cognitive ale electoratului[iii].

Desi fumigena din punct de vedere practic si teoretic, batalia antimoguli a produs totusi deplasari semnificative. Asa se face ca, atunci cand sabia distinctiei moguli-patroni, puscarie-libertate s-a apropiat amenintator, de prin Indonezia, de gatul marii noastre burghezii, a avut loc, la scara individuala, scenariul pe care Marx il descrie, in 18 Brumar, la scara de clasa:

„Burghezia franceza era constransa prin pozitia ei de clasa, pe de o parte, sa distruga conditiile de existenta ale oricarei puteri parlamentare, deci si pe ale ei, iar pe de alta parte sa faca de neinvins puterea executiva, care ii era ostila… Burghezia recunoaste ca propriul ei interes dicteaza ca ea sa se salveze de pericolul autoguvernarii;… ca pentru a pastra intacta puterea ei sociala trebuie zdrobita puterea ei politica; ca burghezii, ca particulari, pot continua sa exploateze celelalte clase si sa se bucure netulburati de proprietate, de familie, de religie si de ordine, doar cu conditia ca burghezia ca clasa sa fie condamnata, alaturi de celelalte clase, la aceeasi nulitate politica; ca pentru a-i salva punga trebuie sa i se ia coroana, iar sabia care urma s-o apere trebuie totodata atarnata, ca o sabie a lui Damocles”.

Filmul concentrat al pasajului dialectic de mai sus e deja celebru: Geoana merge sa se relaxeze la Vantu, Vantu pierde alegerile, dar cu ocazia asta isi salveaza averea. In mare, la nivel panoramic, episodul respectiv, ca si urmarile alegerilor prezidentiale, respecta insa la fel de fidel verdictul lui Marx: in deplasarea continua care se petrece in Estul Europei spre forme tot mai accentuate de democratie prezidentiala sau guvernamentala, marea burghezie se vede nevoita sa-si sape fundamentele parlamentare si „democratice” ale propriei dominatii politice pentru a-si salva, fie si prin recursul tot mai generos la forme politice autoritare, propria putere materiala. In aceste conditii, capitalul nu face, in Estul Europei, decat sa parcurga in galop drumul pe care, in lumea intai, s-a pornit incet, dar sigur, de cativa ani incoace.

Cine gandeste abstract?

„Parcela, taranul si familia; alaturi alta parcela, alt taran si alta familie. Un numar de unitati de acest fel alcatuieste un sat si un numar de sate un departament. Astfel marea masa a natiunii franceze este formata din simpla adunare a unor marimi denumite la fel, asa cam, de pilda, un sac umplut cu cartofi formeaza un sac de cartofi. Intrucat milioane de familii traiesc in conditii economice de existenta care separa felul lor de viata, interesele si cultura lor de acelea ale celorlalte clase, opunandu-li-se in mod dusmanos, aceste milioane de familii formeaza o clasa. Intrucat intre taranii parcelari nu exista decat o legatura locala, iar identitatea intereselor lor nu da nastere unei comunitati, unei legaturi nationale si nici unei organizari politice, ei nu formeaza o clasa. Ei sunt deci incapabili sa-si impuna interesul de clasa in numele lor propriu, fie printr-un parlament, fie printr-o Conventie. Ei nu se pot reprezenta singuri; ei trebuie sa fie reprezentati”.

Sa facem mai intai un mic salt in timp, de cateva secole, pana-n momentul de fata. In incercarea sa legendara de a demonstra legitimitatea aproprierii bunurilor comune din The Second Treatise on Civil Government (1690), John Locke savarsea un sofism simpatic – sofism care n-a intarziat sa reverbereze insa, cu sunet de adevar apodictic, in tarile postcomuniste, de vreo douazeci de ani incoace: de la ideea ca orice actor privat, in masura in care, prin atingerea sa magica, adauga valoare unei proprietati comune, este perfect indrituit sa ingradeasca proprietatea respectiva si sa si-o revendice in scopuri exclusive, venerabilul parinte al liberalismului ajunge la concluzia ca ingradirea insasi este deja actul prin care mana privata adauga valoare proprietatii comune – daca nu altceva, macar gardul insusi. Pe scurt, ca aproprierea prin ingradire a spatiului comun se autojustifica pe masura ce se face – isi este propriul sau argument ontologic à rebours: un de facto care-si genereaza, pe masura ce se face si pentru ca se face, propriul sau de jure. Pot sa iau din proprietatea comuna, pentru ca aparent luand, in realitate dau (se intelege: mai mult societatii). La limita – o limita insa intotdeauna deja prinsa in calcul ca miza a intregului argument – acest enclosure of the commons este un veritabil operator ontologic: cum bunul public e prin definitie paragina, abandon, nefiinta, simplul gest de ingradire si apropriere da fiinta. Omnes negatio est determinatio, orice gard invoca din neantul colectiv o Proprietate Privata.

Mutatis hat mutandis, acumularea primitiva de constiinta de sine in randul tineretului est-european se produce pe cai similare aproprierii spatiului comun la Locke: tot asa cum ingradirea spatiului comun si aproprierea sa devin autojustificate pentru ca delimitarea insasi adauga valoarea care justifica delimitarea, la fel, subiectivarea politica si sociala a tineretului se face prin transsubstantierea spontana a unei negatii in ceva pozitiv. De la Radio Guerilla si Academia Catavencu pana la Despre ingeri, limita si ura, fara sa uitam de mediul virtual, toate canalele media destinate tinerilor arunca aceeasi momeala ieftina si, totusi, irezistibila: racoland in masa oameni de elita, aplicand o combinatie ingenioasa de elitism si populism, si soptind dulce in urechea destinatarului ca urechea lui e cea aleasa, pentru ca doar ea ii aude chemarea. Ca la Locke, extragandu-se din multimea semenilor lor, tinerii de fapt adauga valoare acestei multimi – tocmai valoarea pe care o demonstreaza extragandu-se scarbiti din respectiva mediocritate inconjuratoare. Delimitarea de facto nu poate fi decat urma elevarii spirituale, deci a delimitarii de jure. Crescuti fiind in aceasta ideologie a elevatiei à la baronul Münchhausen, tinerii alcatuiesc o categorie exclusiv statistica, nicidecum politica. De douazeci de ani, sistemul public de invatamant este ciopartit sistematic – cu toate astea, cine isi aminteste ultima greva studenteasca? Ei nu se pot reprezenta, ei trebuie sa fie reprezentati. Pe cai mult mai sofisticate, curat dialectice, tinerii nostri ajung, asadar, la acelasi rezultat ca si taranii bonapartisti: constiinta lor de sine ca forta si actor politic nu vede dincolo de limitele propriului brand, iar voturile lor se aduna precum cartofii in sac. Paradoxal, desi toata identitatea lor de sine sta in delimitarea de taranii din jur, in constiinta si prestatia lor politica tinerii ajung sa semene leit omologilor lor de la tara.

Succesul electoral considerabil al lui Crin Antonescu nu este decat o urmare a acestui fapt. In primul sau mandat, Traian Basescu si PDL-ul reusisera performanta unica de a fi unit, intr-o singura suflare electorala, taranii de prin sate cu cei de prin din cluburi si cafenele, manelistii si anticomunistii, intreg tortul GDS-ist cu tot cu cireasa Elena Basescu pe deasupra. Cu timpul, ruralizarea tot mai accentuata a PDL-ului a creat insa nisa pe care a ocupat-o Crin Antonescu. Basescu nu mai era cool. Antonescu insa dadea semne ca ar putea fi. N-a prea contat ca liberalismul lui de „bun simt” era, de fapt, cel mai desantat neoliberalism. Ce a contat a fost ca era mai tanar, mai curatel si mai articulat decat ceilalti contra-candidati. Important a fost ca Tudor Chirila era mai simpatic atat decat Patriarhul cutare, cat si decat nevasta domnului presedinte. Calitati abstracte, apolitice si irelevante, insa suficiente pentru ca zeci de mii de studenti si tineri in general sa se buluceasca, pe la ora inchiderii urnelor, si sa voteze, intr-un gest de sublim sacrificiu de sine, reducerea propriilor burse, a ajutoarelor sociale si a subventiilor de stat, a viitoarelor lor posturi, pensii, salarii si venituri, totul doar ca sa-si demonstreze ca si ei sunt mai tineri, mai curatei si mai articulati decat masa cenusie a conationalilor lor. In incercarea lor de a fi mai rafinati si mai inteligenti decat oricine, ei n-au ezitat sa fie mai inteligenti si mai rafinati decat propriile lor interese. Premiul de primi eroi martiri ai luptei anticomuniste li se cuvine in totalitate.

Alta forta si alt actor al abstractiei: diaspora. Rupti spatial si informational de o realitate in care si-au mai pastrat doar proprietatile si odraslele, grija principala a membrilor diasporei va fi, in mod perfect explicabil, ca in tara de origine sa nu se schimbe nimic, pentru ca orice s-ar schimba, ei ar fi ultimii care ar afla. Cum proprietatile si dorul de ele e tot ce-i mai leaga de tara, realitatea de acasa li se prezinta intr-un mod literalmente fetisizat: relatiile sociale si politice apar ca relatii intre obiecte. Orice schimbare politica si sociala nu poate decat sa afecteze – si doar in rau – propriile proprietati (si, eventual, profitul obtinut din chiria de pe ele) uitate in tara. Iar pe deasupra acestui pustiu de terenuri si imobile, prin imaginarul politic al diasporei nu bantuie decat fantasme, spectre: comunistii… mogulii… Principalele publicatii romanesti care se vand la chioscurile de presa din occident sunt Libertatea si revistele cu rebusuri pentru femei. Si cu toate astea, diaspora s-a simtit chemata de istorie sa ne salveze de manipularea mediatica la care ne-au supus sistematic mogulii de presa si baronii comunisti. Daca, prin pozitia lor sociala, in tarile de destinatie membrii diasporei pot sa puncteze pentru fortele progresiste de stanga si centru-stanga, imaginea proprietatilor si a familiei lasate in voia sortii intr-o tara cenusie ii obliga sa joace, in cadrul luptelor politice de-acasa, aproape intotdeauna rolul de armata de manevra a fortelor reactionare. Prin natura sa, in raport cu realitatea politica din tara de bastina, diaspora gandeste abstract si voteaza conservator. Tot asa cum tineretul reprezinta astazi manifestarea metrosexuala a taranimii, diaspora constituie manifestarea diseminata si cosmopolita a pensionariatului. Dar ambele clase, prin constiinta lor de sine, prin individualismul tantos si disperat, prin gandirea lor politica abstracta si imediata, si, nu in ultimul rand, prin pozitia lor in cadrul capitalismului cognitiv, joaca azi rolul care, conform istoriei si categoriilor politice clasice, i-a revenit dintotdeauna lumpenproletariatului.

Criza si pedeapsa

„Democratul insa — pentru ca reprezinta mica burghezie, adica o clasa de tranzitie, in sanul careia se tocesc deopotriva interesele a doua clase — isi inchipuie ca se situeaza in genere deasupra antagonismului de clasa. Democratii admit ca au in fata lor o clasa privilegiata, dar socotesc ca ei impreuna cu toate celelalte paturi ale natiunii formeaza poporul. Ceea ce reprezinta ei este dreptul poporului, ceea ce-i intereseaza pe ei sunt interesele poporului. De aceea, cand o lupta e iminenta, ei nu au nevoie sa examineze interesele si pozitiile diferitelor clase. Ei n-au nevoie sa-si cantareasca cu prea multa minutiozitate propriile lor mijloace. Ei n-au decat sa dea semnalul, pentru ca poporul sa se arunce cu toate inepuizabilele lui resurse impotriva asupritorilor. Si daca in realitate reiese ca interesele democratilor nu prezinta interes si ca puterea lor e neputinta, de vina sunt sau sofistii perfizi, care dezbina poporul indivizibil in diferite tabere dusmane, sau armata care era prea abrutizata si prea orbita ca sa priceapa ca scopurile pure ale democratiei sunt spre binele ei, sau totul a dat gres din cauza unui amanunt de executie, sau, in sfarsit, o intamplare neprevazuta a dus de randul acesta la un esec. In orice caz, democratul iese din cea mai rusinoasa infrangere tot atat de imaculat pe cat de inocent intrase in lupta, iese cu convingerea nou formata ca trebuie sa invinga, ca nu el insusi si partidul sau trebuie sa abandoneze vechiul punct de vedere, ci, invers, ca imprejurarile trebuie sa se coaca”.

Democratul se simte pe vremuri de criza ca pestele-n apa. El este, in fond, in oceanografia politica, pestele abstractizarii si al moralizarii. Iar vocatia sa pentru abstractizare si moralizare produce, in astfel de perioade de criza, cele mai certe victime. N-a fost astfel o intamplare ca interpretarea curenta si oficiala a crizei s-a distribuit etans pe doua versiuni aparent opuse si totusi solidare, intre, pe de o parte, un moral outrage apolitic de jos, si, de cealalta parte, o abstractizare economicizanta de sus. Uneori intersanjabile, intotdeauna perfect complementare. Criza, s-a zis deci, a venit de nicaieri, din nicaieri. Ea e la fel de permeabila la explicatii si negocieri ca viitura. Dar astfel, in cruzimea ei naturala, criza facea macar dovada unei justitii egalitariste: cu totii trebuia si trebuie sa o platim. In acest fel, ea a fost imediat prevazuta cu legitimitate, transformata intr-un maret hop national la care toti, cu mic, cu mare, uniti intr-o singura datorie morala si gaura bugetara, trebuie sa punem umarul. Doar ca sa revenim la firesc, desigur.

Dar cum salariile reale stagneaza oricum, in Vest, de prin anii 70, iar la noi de ceva mai putin timp incoace, stimularea consumului, redemararea dezvoltarii economice si iesirea din criza nu puteau sa insemne decat revenirea la acelasi firesc al vietii economice de la care pornisem: nu majorarea salariilor, desigur, ci deblocarea creditelor. Datorii pentru toata lumea, noi datorii, datorii la datorii. Aceste masuri de austeritate (desigur, doar pentru unii, chiar daca majoritatea) nu erau insa lipsite de un anumit sarm paternalist, de o anumita confesiune de altruism: doar aparent paradoxal, politica de austeritate merge intotdeauna mana-n mana cu o politica de generozitate. Daca statul nu mai are resursele necesare ca sa-si asigure prestatiile zilnice obisnuite, inseamna ca tot ceea ce inainte facea din normalitate va face azi, daca va face, din preabunatate. Politica creditelor genereaza spontan aparenta opusului sau, a politicii darurilor. De-o parte cei care dau ceea ce n-au (creditele oferite de institutiile financiare, fondurile pe care statul le muta de pe o gaura pe alta), de cealalta parte cei care primesc fara sa chiar merite (creditatii), si iata cum capitalismul, chiar si in aceasta perioada turmentata de criza, capata aparenta unui love story, in sens aproape lacanian: donner ce qu’on n’a pas à quelqu’un qui n’en a pas besoin. Cam asta a fost interfata ideologica a crizei si calea promisa de iesire din ea: de-o parte falanga moralizanta a pomenii de la cei prea bogati, a redistribuirilor de la cei viciosi si privilegiati, de cealalta parte falanga economica a creditelor pentru toata lumea. „Bani in dar si bani cu imprumut — iata perspectivele cu care [Bonaparte] spera sa momeasca masele. Darurile si imprumuturile — la asta se reduce stiinta financiara a lumpenproletariatului, atat a celui distins cat si a celui de rand. La asta se rezumau resorturile pe care Bonaparte stia sa le puna in miscare. Nicicand un pretendent n-a speculat in mod atat de plat platitudinea maselor”.

Cei mai multi dintre noi cred ca povestea marxista cu privatizarea profiturilor si socializarea pierderilor se produce secvential, pe rand si cu rabdare. Ca, altfel spus, capitalul se redistribuie cu un usor bun simt, cel putin estetic: cand nu este, la toata lumea; cand este, doar la cei care-l merita. In realitate, treaba se petrece mult mai abrupt, chiar simultan: exista privatizare a profiturilor pana si ca – sau poate intotdeauna ca – aparenta simpla socializare a pierderilor. Structura politico-ontologica a capitalismului – lupta de clasa[iv] – nu este decat reconfirmata in manifestarea actualei crize, a oricarei crize: aceasta nu a aparut de nicaieri, si nici nu va disparea in nicaieri, ca din senin, ca o rapida sau domoala reintoarcere la firesc. Principiul ei de desfasurare este acelasi ca intotdeauna: cate o saritura istorica – in termenii mai romantici-apologetici ai lui Schumpeter: o autodistrugere creatoare – a capitalului din buzunarul comun in buzunarul catorva. O apropriere: sau, deruland silogismul lockian, un furt de facto, deci o improprietarire de jure. Sa nu fim abstracti, sa nu moralizam. Just follow the money si vezi cine rade la urma. Sa urmarim, deci, circulatia capitalului: din cele 20 de miliarde de datorii care au iesit in calculul initial, trei sferturi erau datorii private, si doar un sfert datorie publica. Peu importe: lobby-istii neoliberali s-au concentrat, ca la un semn, exclusiv asupra sfertului de datorii de stat, uitand complet de cele trei sferturi private goale din pahar, si au inceput sa se alarmeze periodic de problema groasa si urgenta a deficitului bugetar, a statului obez, a – ucida-l crucea! – socialismului. La care statul s-a rusinat ca o domnisoara si a priceput mesajul: el urma sa se ocupe, prin urmare, si de cele trei sferturi de datorii private. Un sistem complicat de parghii, scripeti si ajustari structurale, planuri inclinate pe termen mediu si scurt, dobanzi, credite si forte de frecare a fost pus astfel la punct: statul urma sa se imprumute de la capitalul strain (FMI & co.), pe dobanzi sfruntate, pentru a acoperi datoriile private din tara, datorii, se intelege, aparute in buzunarele reprezentantelor aceluiasi capital strain (mainly bancile straine); dupa care tot el urma sa se imprumute, pe dobanzi inca si mai tipatoare, de la capitalul privat din curtea nationala (adica de la acele banci pentru care se imprumutase de la FMI si gasca), pentru a plati datoria acumulata la primii… Se intelege ca acest potlatch potential infinit in care statul roman se multumea sa poarte cadouri tot mai scumpe de la capitalul occidental la capitalul local si viceversa trebuia la un moment dat sa se rupa: cineva trebuia sa plateasca fara sa mai ceara si premiu pe deasupra. Si cine altii decat bugetarii, sectorul public, adica tocmai sfera din care statul, orice stat, isi extrage legitimitatea. Si iata cum, dupa patternul descris de Habermas, criza economica se transforma fatal, in cadrul capitalismului avansat, intr-o criza de legitimitate a statului.

Inca o data statul a jucat, convins si patruns ca un premiant model, rolul pe care toate analizele marxiste i l-au atribuit dintotdeauna: cel de a gira interesele comune ale intregii burghezii. De a asigura continuarea privatizarii profitului tocmai operand o si mai drastica – decat cea curenta, continua, invizibila – socializare a cheltuielilor. S-au mai plantat, strans, niste garduri in bunul public – sa nu ne asteptam, desigur, ca ele sa dispara de la sine, odata criza, hopul, viitura, trecute. S-a intamplat ca bancile straine, prezente pe teritoriul romanesc, sa se trezeasca cu o nota de plata incalculabila, moment in care sa-si aminteasca brusc ca stati putin, dar si noi am pus umarul la dezvoltarea nationala, deci sa plateasca statul!? Automat, statul a ridicat telefonul, a strigat prezent, a repetat hipnotizat, prin gura insusi presedintelui sau, ca, da, intr-adevar, sa ne aducem aminte, dezvoltarea Romaniei de azi n-ar fi fost posibila fara sprijinul investitiilor de capital strain, si imediat a gasit solutia salvatoare: de ce sa se supere capitalul strain pe capitalistii romani si de ce sa-i jecmanim, doamne fereste, pe cei din urma pentru datoriile celui dintai? Mai bine ii bagam la inaintare pe bugetari, ca oricum sunt toti privilegiati, inutili si pierde vara. Si voilà, cum statul, reimpacand capitalul (strain) cu capitalistii (romani), s-a comportat ca „gestionarul intereselor comune ale intregii burghezii”: mana invizibila care uneste dorintele imediate si contradictorii ale capitalistilor particulari si a carei autonomie (de miscare) consta tocmai capacitatea ei de a transsubstantia particularul in general, interesele imediate, centrifuge ale capitalistilor intr-un proces coerent si unitar: de a imprima substantei capitalului o directie, un sens, de a o transforma in subiect.

Sintetizand, se poate spune ca, paradoxal – insa un paradox care inchide in sine simptomul epocii – prestatia statului roman, pe perioada crizei, a constat in a-si sacrifica legitimitatea politica pentru a-si salva autonomia. O autonomie care, asa cum am vazut, nu depinde nicidecum de vreun contract social cu populatia si nu releva asadar de nici o legitimitate politica, putand fi foarte bine acoperita atata timp cat statul isi indeplineste functia sa vitala in auto-reproducerea capitalului. Acest trade-off abrupt, aceasta sacrificare a legitimitatii politice in favoarea autonomiei executive nu puteau sa aiba loc fara baza asigurata de un aparat de stat mult intarit, extins, fidelizat. Pentru ca executivul sa se poata ocupa cat mai in voie si fara oprelisti de acest masiv transfer de bani din sectorul public in buzunarele private, pentru a-si putea indeplini functia sa economica esentialmente privata fie si dincolo de limitele legitimitatii sale publice, a fost declansata cea mai scandaloasa, fie si dupa standardele cu care ne obisnuise PSD-ul, cooptare generala si politizare a administratiei. „Niciodata lacheii nu au fost dati afara cu mai putina ceremonie decat si-a concediat Bonaparte ministrii”. Si niciodata ei n-au fost ridicati in functii cu mai putin stres si ceremonie decat pe vremea lui Basescu 1 si 2.

Sa facem calculul si sa tragem linie: criza a insemnat, asadar, concentrarea si deplasarea accelerata a capitalului din mai multe buzunare in mai putine. Un fel de silogism lockian dat pe fast-forward. O terapie de soc, si, evident, concomitent, o strategie de soc. Care au fost totusi efectele sale politice concrete? Cum a fost afectata imaginea executivului, loialitatea electoratului? No problems pe linie. Rolurile s-au distribuit exact ca intotdeauna: abstractizarea crizei odata vanduta si infulecata, atat masurile dure ale executivului, cat si furia crescanda a claselor platitoare au putut sa se defuleze pe cai perfect apolitice: pe carari abstract moralizante de la varf spre baza, respectiv abstract exaspera(n)te de la baza in sus. „Asa cum se intampla de obicei cand democratii savarsesc fapte eroice, conducatorii au avut satisfactia sa-si poata acuza „poporul“ de dezertare, iar poporul a avut satisfactia sa-si poata acuza conducatorii de escrocherie”.

Ca in reluare

„Perioada de care ne ocupam prezinta amestecul cel mai pestrit de contradictii flagrante: constitutionalisti care conspira fatis impotriva constitutiei; revolutionari care, dupa propria lor marturie, sunt adepti ai actiunilor constitutionale; o Adunare nationala care vrea sa fie atotputernica si ramane mereu parlamentara; o Montagne care crede ca menirea ei este sa rabde si care compenseaza infrangerile ei actuale prin prevestirea viitoarelor victorii; regalisti in rolul de patres conscripti ai republicii, constransi de imprejurari sa mentina in strainatate casele regale dusmanoase, ai caror partizani sunt, iar in Franta sa sprijine republica, pe care o urasc; o putere executiva care-si vede puterea in propria-i slabiciune si prestigiul in dispretul pe care-l inspira;… aliante a caror principala clauza e dezbinarea; lupte a caror lege fundamentala este lipsa de hotarare;… eroi fara fapte eroice; istorie fara evenimente; dezvoltare a carei unica forta motrice pare a fi calendarul, obositoare prin repetarea constanta a acelorasi stari de tensiune si de destindere;… vointa generala a natiunii, cautandu-si — ori de cate ori isi spune cuvantul prin votul universal — expresia potrivita in dusmanii inveterati ai intereselor maselor, pana o gaseste in cele din urma in bunul plac al unui aventurier”.

Perioada de care ne ocupam abia a reinceput.

Acest text este episodul-pilot al unei dezbateri despre alegerile prezidenţiale din 2009 care urmeaza sa fie promovata pe platforma Protokoll.ro

[ii] Cea de-a treia varianta, care trece drept simpatica inca la multa lume, practic la intreg spectrul de anarhisti, de la stanga la dreapta, de la trotkisti la libertarieni, si anume varianta unei prese realmente publice, detinuta de chiar cei care o produc si nu, asa cum se intampla azi in cel mai bun caz, de consumatorii carora li se adreseaza, ei bine aceasta a treia varianta este, de la un punct incolo, adica dincolo de nivelul unei prese de subzistenta, militante si pe baza de voluntariat, in fond o subspecie a cazului secund, a presei „comuniste”, sustinute adica puternic, integral daca se poate, de stat.

[iii] Aceeasi logica patologizanta, moralizanta, abstractizanta din spatele distinctiei capitalism sanatos – moguli diabolici trebuie sa fi fost si cea care a impins majoritatea prezidentiala sa refuze politicos proiectul impozitului progresiv propus de PSD si sa vanture in schimb ideea – politicamente aberanta – de a taxa, perfect random, averile celor mai instariti romani (aceeasi idee bantuie insa recurent si propunerile ulterioare de a vana si taxa salariile si pensiile privilegiate, speciale, exceptionale). In locul unei masuri politice, care ar fi abordat cel putin chestiunea nedreptatii structurale in departajarea veniturilor, poporul basescian a preferat haiduceala statala, al carei singur temei politic este „las sa ia de la ei ca au destul”. Daca averile acestor nefericiti din top 100 Capitalul ar fi fost acumulate prin mijloace ilegale, ele trebuiau nationalizate; daca nu, atunci de ce sa fie ei singurii care-si rup din averea de la gura? Prin ce criterii politice se face departajarea bogati/prea bogati?

[iv] Imi permit aici sa abdic o clipa de la regula pe care tot eu am impus-o (de a cita exclusiv din 18 Brumar) si, in sprijinul tezei ca actuala criza are un motor politic, si ca atare cere o reactie si o solutie politica, i.e. publica, nu morala, abstracta, privata, imi permit sa citez putin, for old time sakes, din Zizek: „Politics is thus a name for the distance of the economy from itself. Its space is opened up by the gap that separates the economic as the absent Cause from the economy in its ‘oppositional determination’, as one of the elements of the social totality: there is politics because the economy is ‘non-all’, because the economic is an ‘impotent’ impassive pseudo-cause… To put it paradoxically, one can reduce all political, juridical, cultural content to the ‘economic base’, deciphering it as its expression – all except class struggle, which is the political in the economic itself”. (In Defense of Lost Causes, Verso, London-New York, 2008, pp. 291, 293).