Vasile Ernu, Ultimii eretici ai imperiului, Editura Polirom, 2009

Exista trei modalitati de a aborda noul volum al lui Vasile Ernu, Ultimii eretici ai imperiului (Editura Polirom, 2009): 1. ca pe un roman epistolar, conventie pe care autorul o impune inca din prima pagina, un schimb de scrisori intre A .I., „Marele Instigator”, un batran intelectual marxist care a incercat sa-l asasineze pe Stalin, si mai tanarul Vasiliy Andreevici, un alt intelectual marxist nascut in URSS si stabilit, incepand cu anii ’90, in Romania. Si A. I., si Andreevici sunt „eretici”, „vampiri”, „teroristi ideologici”, oameni care nu se simt bine nici in comunism, nici in capitalism si care nu se lasa incadrati in nici un sablon; 2. ca un lung eseu scris pe o singura voce in care sunt dezvoltate, liber, teme „de stanga”, cu influente ce variaza de la Slavoj Žižek la Claude Karnoouh; ca o colectie de eseuri/povestiri paradoxale, intr-o formula literara in descendenta Gog-ului papinian.

Scrisori sovietice

Trebuie spus, dintru inceput, ca prima varianta de lectura, cea a conventiei epistolare, nu e deloc convingatoare, tocmai pentru ca A. I. si Vasiliy Andreevici reusesc prea putin sa functioneze ca doua voci distincte. Si asta nu numai pentru ca, asa cum incearca „autorul” sa arate intr-o nota din final, stilurile celor doi sunt foarte asemanatoare (scrisorile ar fi fost adaptate si traduse din limba rusa). Modurile lor de gandire sunt foarte asemanatoare, nici macar nu-si servesc unul altuia mingea, de la un capitol la altul, e pur si simplu aceeasi minge jucata, intr-un joc imposibil, cu aceeasi racheta de unul si acelasi jucator ce se afla in ambele capete ale terenului. Vasiliy Andreevici si A. I. sunt una si aceeasi minte hiperinductiva, a carei placere e sa construiasca, in permanenta, din fapte banale teorii, sa sara cat mai des de la exemplul izolat la cazul general si sa subsumeze apoi teoriile/generalitatile demonstratiei ideologice.

Mania de a teoretiza se desfasoara in fiecare pagina si duce, de multe ori, la speculatii neasteptate/delicioase. Iata, de pilda, cum vampirul devine un exponent al marginalului, imigrantului, disidentului, pe scurt, al individului care nu se incadreaza in canoanele Imperiului (in acest caz, Imperiul Occidental):

„Vampirul este cel care suge sangele «celuilalt», iar el, «cetateanul imperiului», se simte amenintat. Cel amenintat cauta la randul lui solutii de distrugere, de omorare a «vampirului». Si aici intervine «stiinta» omului occidental care isi creeaza o intreaga vampirologie si construieste o multitudine de metode de a omori vampirii. Si inca un lucru periculos: vampirismul se molipseste, e transmisibil. De aceea el trebuie distrus in totalitate”.

Alteori, totusi, procesul inductiv e dus prea departe, si ajunge fie la teorii hazardate, cum este aceea ca banca ar reprezenta institutia de „control si represiune” a noului totalitarism consumerist, fie porneste de la elemente care nu se supun, neaparat, unor generalizari; poate deveni iritanta o demonstratie in care pana si retetele unor coctailuri devin argumente ideologice. Defectul unui astfel de sistem inductiv e, in orice caz, acela ca apeleaza prea des la generalizari, de tipul „toti rusii beau votca”.

A deranja si a incita

Ceea ce ne conduce la a doua lectura a volumului, ca eseu in flux continuu, pe o singura voce. Interpretarea aceasta nu ar aduce, la randul ei, un mare beneficiu Ultimilor eretici, deoarece eticheta de „eseu” arunca intr-o zona lipsita de interes elementele de literaritate ale cartii si tradeaza orizontul de asteptare al cititorilor care prefera fictiunea teoriei politice si criticii literare.

Lectura Ereticilor ca eseu e sustinuta de text: pagini intregi sunt dedicate lui Varlam Sarlmov, autorul Povestirilor din Kolima, considerat „marele nedreptatit” al disidentei sovietice; capitolul dedicat vampirilor e, in fapt, o critica a romanului „Dracula”, al lui Stocker; o epistola intreaga insira si comenteaza versuri ale muzicii de tranzitie, de genul „Ma cheama Luca si sunt baiatul dur/Si-mi vin prea bine blugii stransi pe cur”; e excelenta, in sfarsit, epistola/sectiunea despre poezia Gulagului si despre versurile Annei Ahmatova:

„Anna Ahmatova afirma cu atata convingere si putere «POT», incat eu inteleg ca ea sustine nu numai ca poate, ca are curajul si vointa de a descrie imensa suferinta, ci si ca Gulagul trebuie pus in versuri. Afirmatia imperativa a Annei Ahmatova sustine in totalitate teza lui Salamov: numai poezia si moartea mai pot descrie, marturisi si da sens Gulagului”.

Multe dintre ideile expuse in paginile de critica si eseistica nu sunt, neaparat, originale (v. in acest sens recenzia lui Alex. Cistelecan, publicata in Vatra, nr. 12/ 2009). I se poate reprosa autorului ca ramane prea aproape de bibliografia „de stanga” pe care o viziteaza si un cititor familiarizat cu Žižek si compania ar putea striga, uneori, „Plagiat!”. Vasile Ernu este, totusi, un compilator foarte bun si are dexteritatea de a extrage din amestecul unor bibliografii eterogene propriile idei, ceea ce respecta regulile jucului eseistic si literar.

In plus, 1. Ernu pune aceste idei „pe intelesul tuturor”, „Ultimii eretici” e, exact cum i s-a reprosat deja, o carte (si) pentru corporatistii in costum care vin seara acasa si se revolta impotriva sistemului, pentru a o lua a doua zi de la inceput, ceea ce nu e neaparat un lucru rau; 2. Vasile Ernu adauga, de multe ori, o nota personala de intensitate, duce speculatiile spre consecintele lor extreme, fapt care poate deranja mintile cultivate si ii poate incita pe cititorii corporatisti. „A deranja” si „a incita” cat mai multi cititori sunt, mi se pare, tocmai efectele dupa care alearga cartea lui Ernu.

Comunism vs capitalism

Ramane, asadar, a treia lectura, justificabila printr-un plus de literaritate adus de contextele fictionale (subtiri) si de personajele literare (slefuite in graba, insa memorabile) ce populeaza epistolele/eseurile. „Cinicul” este un fost ofiter care, in epoca sovietica, fabrica bancuri pentru KGB si care acum s-a specializat in „discursul dusmanului”, producand filme si entertainment la Hollywood; „Farmacistul” este pustanul de tranzitie ce rezista nu prin „cultura si lupta de strada”, ci prin marihuana; iata portretul „parintelui Agheev”, un miliardar rus al tranzitiei, educat la Oxford, vorbitor a 17 limbi straine si retras la manastire in urma unei revelatii:

„Convertirea o face de o maniera radicala. Se retrage intr-una dintre manastirile obscure din adancurile Siberiei, unde sta sa mediteze un an intreg. «Aici am inteles totul», zice el. Se intoarce la Moscova si «isi arde corabiile». Toata averea lui de peste 10 miliarde de dolari o doneaza unor institutii de caritate, isi lichideaza toate obligatiile si conturile, vinde toate proprietatile, isi arde toate documentele si devine «parintele Agheev», fara casa, masa, bani, acte de identiate”.

Agheev e intalnit, intamplator, intr-un compartiment de tren, i se face un portret succint apoi e folosit ca pretext pentru a dezvolta o teorie excentrica despre comunismul vazut ca ultima sansa a crestinilor – e un capitol construit dupa un procedeu literar imprumutat din Gog-ul lui Papini. Exista totusi o deosebire: Papini pornea impotriva uzantelor sociale, propunand, de pilda, ca mancatul sa devina, la fel ca mersul la privata, un act de fiziologie intima. Pe Vasile Ernu il deranjeaza foarte putin uzantele sociale, ceea ce el ataca din toate puterile este establishmentul social. Daca o idee, precum, sa spunem, „comunismul a fost rau”, se bucura de un consens in randul opiniei publice, ea trebuie musai desfiintata si contrariul trebuie demonstrat.

Ernu sustine teze excentrice, unele propuse deja, intr-o forma radicala, de alti autori inaintea sa, altele preluate din filosofie/mass-media si impinse de „vampirii” A. I. si Andreevici cat mai departe. Printre ele se numara: inteligentia romaneasca de dupa anii ’90 reprezinta un grup de oportunisti care au capitalizat in bani si in imagine inclusiv discursul anticomunist; PR-ul si advertising-ul sunt sunt ingineriile de manipulare ale noului totalitarism de piata; Ceausescu este un produs eminamente romanesc, e un rau care vine din noi si pentru care nu putem da vina pe ocupantul sovietic. Capitolul unde este descris noul Gulag consumerist, al carui instrument opresiv este banca, prinde toate firele demonstratiei lui Vasile Ernu:

„In comunism, faceam un troc simplu: schimbam libertatea politica pe siguranta vietii. In capitalism, trocul se modifica, schimbarea nu este insa esentiala, tine doar de calitatea ambalajului: schimbam libertatea politica pe fericirea consumului. Mai nou, se pare ca a revenit in forta modelul comunist in care puterea vrea sa ofere tot mai multa siguranta vietii, iar noi suntem dispusi sa renuntam la tot mai multe drepturi si libertati. Modelul fericirii actuale, care este un fel de fericire a prostiei, unde schimbam libertatea pe o «viata mai buna». A trai mai bine inseamna a trai pe credit si a avea siguranta. Este un sistem «perfect». Bine ati venit in Glamour Gulag!”.

A scris, asadar, Vasile Ernu cartea totala despre comunism si capitalism? Fara a duce lipsa de exagerari si de tuse prea ingrosate, Ultimii eretici e o carte provocatoare despre relatia despre cele doua sisteme politice; e, de asemenea, o carte glamour, frumos ambalata literar, ce exceleaza in a-si momi, in bun spirit PR-istic, cititorii prin aruncarea de pastile incitante. In sfarsit, e o carte excelenta despre indivizii carora nu le plac categoriile, tocmai pentru ca nu incap in nici una dintre ele. Ramane paradoxal, totusi, cum exact un autor precum Ernu incearca sa felieze si sa imparta absolut totul intr-o astfel de carte in categorii cu etichete exacte.