Razboiul nu se duce la noi, azi, pentru spiritul occidental al culturii romane, o cauza pierduta. Cine e mai aproape de Europa gaseste singur drumul european – asa a fost intotdeauna. Ci intre doua tendinte cu totul neaose. Prima este nationalismul ortodox cultural, care s-a extins cu pretul dezvoltarii accentelor sale kitsch – incat s-a ajuns ca bolnavi mintal scapati de sub autoritatea terapeutului lor (si care nu isi iau medicamentele la vreme) sa tina conferinte publice, sa scrie carti care pot cel mult sa serveasca la diagnostic si sa profetizeze prin interviuri, asta cand nu vin cu propuneri de lege, cerand statului sa faca una sau alta.

Ar fi comic, daca nu ar fi tragic, pentru ca aceiasi intelectuali care au tolerat tendinta asta nu mai stiu acum cum sa vare duhul inapoi in sticla. In democratie, si bolnavii au dreptul sa se exprime, dar ce fel de public e acela care nu deosebeste un parafrenic de un profet? Un public care a pierdut elementarele facultati de judecata critica, ce traieste permanent intr-o lume confuza si obscura, in care vezi gunoierul din spate si crezi ca e un arhanghel.

A doua tendinta este occidentalismul de consum, ceea ce, in Jurnalul de la Paltinis, Noica numea civilizatia untului. Cred ca nu mai e nici o indoiala ca avertismentele lui nu au servit la nimic si am sucombat mai cu totii acestei civilizatii – chiar Gabriel Liiceanu a facut elogiul BMW-ului si al cremelor de la Occitane. Eu inteleg perfect, ca mi-a luat ani de zile sa nu mai intru in Galeriile Lafayette chiar cand nu am nici o treaba acolo, pur si simplu fiindca nu am avut asa ceva pana la 20 de ani.

Nu inseamna ca Noica avea neaparat dreptate in puritanismul lui – atunci cand dispretuia civilizatia occidentala a untului, echivalata cu abundenta ieftina din Germania de Vest, el ignora elementul de alegere libera de la baza sa, care are o valoare in sine. Desi superficial, consumerismul de stil de viata occidental nu e cea mai rea tendinta a culturii noastre. Numai prietenul meu Ivan Krastev il diabolizeaza intr-un articol in “Prospect”, spunand ca riscam ca Revolutia din 1989 sa fi servit doar pentru a permite elitelor noastre sa-si realizeze visul secular: un stilde viata cu totul decuplat de cel al maselor.

Mie mai rau mi se pare faptul ca aceste doua tendinte, duhul si untul, nu par in competitie reala la noi, iar partea lor de intersectie e de un kitsch nespus. Nationalismul nostru cultural nu doar ca traieste perfect cu filosofia de consum, dar a luat forma unei strategii de parvenire sociala. Lupta duhului cu untul nu a ajuns prea departe. Duhul s-a dovedit finalmente la fel de concret ca untul, si abordabil printr-o strategie orala: poate fi inghitit, fumat, carat la purtator si pus in CV. Tanar, iubitor de Dumnezeu si profund roman, caut slujba in diplomatie.

sursa: Alina Mungiu-Pippidi, Duhul si untul, in Romania libera