Despre cheltuirea banului in cultura

BOGDAN DUCA

Statul Roman, si voi face referire doar la el, pentru ca am pretentia ca ii cunosc cat de cat mediul cultural, este cheltuitor pana la exagerare, mai ales atunci cand vine vorba despre mediile culturale. Stiu ca afirmatia mea socheaza. Toata lumea spune ca se dau prea putini bani pentru cultura si eu m-am gasit sa afirm ca se dau prea multi.

Artistul de stat

Indraznesc sa fac aceasta afirmatie pornind de la cateva observatii de bun-simt: exista un numar exagerat de mare de reviste culturale subventionate integral sau partial de stat, a caror utilitate in promovarea culturii este egala cu zero. Sunt insa spatii privilegiate pentru personaje culturale ce trebuie sa castige si ele un ban… cinstit. Incontestabil, acel ban este legal, caci sumele vin de la buget si sunt alocate conform legii, dar cat de cinstiti sunt banii respectivi, aici e o alta poveste.

Nici un scriitor, eseist, artist, orice ar fi el, nu poate sa solicite cetatenilor romani, in mare majoritate contribuabili la buget, finantarea operelor sale. Poate doar sa le propuna spre cumparare, daca are incredere in propriul talent sau, dupa caz, in snobismul potentialilor cumparatori. Din pacate, majoritatea eseistilor nu o fac, preferand sinecurile bugetare, burse si stagii de creatie platite dintr-un buget ai carui contribuabili nu sunt niciodata intrebati cu privire la cheltuirea lui. Artistii plastici traiesc si din comenzile de la stat, care, generos financiar, dar fara vreo urma de simt artistic, impaneaza orasele cu porcarii „plastice” de genul cartofului prajit, copacului din fier, „prezervativului lui Mihaies” (denumire folclorica pentru o statuie faimoasa din Constanta) sau a altor creatii ce inevitabil provoaca excitari artistice snobilor si rasul sanatos, dar „a paguba”, al majoritatii.

Banul public este folosit fara cap si fara coada. Nenumarate institutii culturale si cu vocatii in cercetare se napustesc asupra lui incercand sa il cheltuiasca cat mai… eficient. Eficient pentru ele, desigur.

Sclipitor prin mediocritate

Ministerul Culturii, altfel incapabil sa impiedice siluirea unor monumente istorice (precum bisericuta Schitul Maicilor din Bucuresti – obiectul bataii de joc al unor preoti inculti) –, arunca miliarde de lei noi ca subventii pentru reviste si carti – unele mai bune, altele mai rele, altele neutre prin mediocritatea lor.

O sa imi spuneti ca, totusi, unele carti si reviste merita sustinute. Ei bine, nu va voi contrazice. Dar va voi aduce un exemplu, in aparenta favorabil dumneavoastra. In decembrie a aparut volumul intai dintr-o carte de referinta pentru stiintele religioase si stiinta politica romaneasca: „Ortodoxia in Romania postcomunista. Reconstructia unei identitati publice” a Iulianei Conovici. O carte care chiar trebuia sa apara, fie si macar pentru a fi in bibliotecile oricarei persoane interesate de relatia dintre Biserica si Stat in postcomunismul romanesc.

Pentru aceasta carte, o editura clujeana, altfel cat se poate de prolifica, a primit de la Ministerul Culturii si Cultelor peste o suta de milioane de lei vechi. Ce au facut cu acesti bani? Nu au scos decat primul volum al cartii, in conditii grafice standard, cu un numar dureros de mare de greseli de tipar. Qed.

Comisii si comitete

Nu mai vorbim despre sinecurile care se acorda pe criterii politice. Am scris de nenumarate ori despre inutilitatea ICR, reusind sa enervez peste masura pe functionarul public cu veleitati de eseist ce conduce aceasta institutie gratie bunavointei domnului Basescu. Pagini intregi s-ar putea scrie si despre multimea de institutii si comisii care tot inevstigheaza crimele comunismului sau Holocaustul romanesc. Doar concurenta (iata cat de bune sunt metodele capitaliste!) dintre Comisia Tismaneanu si Institutul lui Marius Oprea (expresia „academica” a concursului dintre Basescu si Tariceanu) a facut sa mai iasa ceva cat de cat serios cu privire la investigarea raului reprezentat de comunism. Raul gulagului, desigur, dar nu raul social presupus de construirea mentalitatii de asistat a cetateanului roman.

Merita sa mai vorbim despre Academia Romana, cu salariile pentru „cercetare”? Merita sa mai vorbim despre massolit-ul nostru local, Uniunea Scriitorilor, care asigura stipendii pentru inspiratie unui numar mare de scriitori ale caror carti nu se bucura nici macar de recunoastere… regionala? Poeti „ai Garii de Nord”, ai Tecuciului sau ai Dorohoiului scot cum pot cateva volume de „opere” si devin privilegiatii posesori ai unor bani publici, care sa le acopere macar nevoia de vodca si de tigari. De ce? Pentru ca sunt… artisti, neintelesi nici macar de publicul cititor (care nu ii cumpara).

Banii zboara in tara aceasta de la stat spre toate evenimentele „culturale” si „academice”. Universitati de provincie, care isi promoveaza cadre didactice inclusiv pe baza unor articole aparute in reviste culturale (falsa sinonimie „cultural” – „academic” pacaleste pe multi), inventeaza proiecte si evenimente pentru a cheltui „eficient” banul public.

Ce trebuie facut?

Acum sa nu se inteleaga ca sunt suparat numai pe felul in care se toaca banii contribuabililor pe ceea ce Statul Roman numeste, generos, cultura si cercetare. Statul din pacate nu isi mai justifica alta menire decat cea de cheltuitor ineficient al bugetului. Un caz si mai flagrant este cel al sistemului sanitar. CAS-ul jefuieste cu procentaje enorme salariile romanilor fara a putea sa rezolve nici macar partial problema mizeriei din sanatatea romaneasca.

In aceasta sarabanda a cheltuielilor banilor celorlalti intrebarea este ce trebuie facut. Sa fie oprita aceasta masina de tocat banii, aceasta este o decizie exclusiv politica. De aceea, o clasa politica autentic liberal-conservatoare (si nu pseudo-libertarieni si pseudo-conservatori ce nutresc, ca politicieni sau „intelectuali publici”, sincere sentimente socialiste) este unica solutie pentru blocarea acestui furt.

Noi, daca suntem onesti cu noi si cu ceilalti, trebuie sa sustinem orice solutie care nu cheltuieste si care impiedica cheltuirea inutila a banului omului de rand. Incurajand, pe de alta parte, mecenatul si sponsorizarea.

Dar trebuie sa accesam fondurile publice? Mai concret, eu, cel care semneaza acest text, pot sa solicit moral granturi ICR? Desigur. Pentru ca acesti bani sunt, in definitiv, bani furati de stat de la mine si, daca am incredere ca ceea ce fac eu este cu adevarat util pentru societate, pot solicita accesarea unor fonduri cu rezerva ca stiu ca aceste sume de bani, intr-o societate normala, trebuie sa ramana in buzunarul cetatenilor.

Asa ca, desi voi solicita permanent ca aceasta hemoragie bugetara sa inceteze, atata timp cat banii respectivi sunt furati si din buzunarul meu voi incerca sa accesez acele fonduri. Mai ales cand acelasi Stat Roman, care imi fura banii, descurajeaza orice initiativa privata cu banii ramasi.

O alta problema, mai grava, este aceea a felului in care mentalitatea socialista, a sinecurii, se extinde si in mediul privat. Sa luam tot exemplul revistelor culturale. Aceste reviste, chiar atunci cand sunt patronate de trusturi de presa, supravietuiesc din doua motive: cel financiar (foarte puternic): sunt niste „decoratii” ce dau o patina de seriozitate unor trusturi media sau unor conglomerate de afaceri. Al doilea motiv este dorinta de a scrie, fie si gratis, a unor oameni de cultura ce simt ca au ceva de spus. Desi, sa nu uitam ca unul dintre pacatele cele mai grave dupa etica crestina este tocmai neplata lucratorilor…