Privilegiile (?) clasei neproductive

Aurelian GIUGAL

Cartea lui Thorstein Veblen Teoria clasei neproductive (The Theory of the Leisure Class), publicata la sfarsitul secolului al XIX-lea (1899), „a starnit zarva in hulubariile de pe Coasta de Est” (Robert L. Heilbroner, Filozofii lucrurilor pamantesti. Vietile si doctrinele marilor economisti, Humanitas, Bucuresti, 2005, p. 264). Transbordata in spatiul hulubariilor romanesti, opinia economistului american ar trebui sa produca oarecare rumoare si in teritoriul haosului economic autohton, intrucat principiile exprimate acum mai bine de 100 de ani par a fi perfect valabile azi, fie si doar in mirifica noastra tara, bineinteles cu anumite elemente de specificitate nationala.

Nobletea trandavelii

In viziunea lui Thorstein Veblen a existat, din punct de vedere economic, o epoca timpurie si romantica. Populatiile din acele vremuri imemoriale (bastinasii din Australia, triburile Todas), cu o viata economica extrem de simpla, nu insumau in randurile lor clase neproductive. Toata lumea muncea, nimeni nu se simtea umilit, indiferent de sarcina impusa (trandaveala nu se bucura de foarte mare respect). Cu polinezienii si vechii irlandezi, dar si sogunatul din Japonia feudala, transformarile sunt vizibile: apar clasele neproductive clar conturate. Aceste clase, prin forta si viclenie, acaparau avutia, un tip de activitate deloc repudiata de restul societatii, intrucat „cei ce izbuteau sa intre in randul neproductivilor erau socotiti puternici si capabili” (ibidem, p. 264), nicidecum risipitori sau spoliatori. Se ajunge la situatia in care activitatile clasei neproductive capata nimbul onoarei, munca primind stigmatul umilintei.

Desconsiderarea muncii fizice, in contrast cu munca de birou, este o evidenta valabila mai ales in zilele noastre. Daca asa evolueaza societatea, iar viziunea lui Marx, cu un proletariat aflat in permanent conflict cu detinatorii mijloacelor de productie, este corecta, atunci de ce nu se produce revolutia? Pentru ca, ne-o spune Veblen, clasele de jos nu se afla in conflict cu cele suprapuse. Nu, cei ce muncesc fizic au si ei viziunea muncii lor sordide si umile, iar in scopul lor evident de a urca la nivelul clasei superioare „rezida samburele unei teorii a stabilitatii sociale” (ibidem, p. 268).

Pensionarii de lux

In Romania zilelor noastre (putem sa spunem la fel de bine in Romania ultimelor 300 de ani), clasa neproductiva capata dimensiuni apocaliptice (prin modul barbar de acaparare a banilor) si grotesti (daca privim latura hidoasa a raportarii acesteia la clasele productive, cinismul si nepasarea imbracand forme lugubre).

Recentele dezbateri privind modul de calcul al pensiilor speciale dau dimensiunea reala a clasei pradalnice, asa cum a fost ea definita si teoretizata de Thorstein Veblen. Este incredibil faptul ca exista cetateni romani in stare sa justifice pensiile spoliatoare, intrucat, spun ei, anumite categorii sociale au muncit si contribuit din greu la fondul de pensii. S-a ajuns la sume greu de imaginat intr-o societate cat de cat normala si nu rudimentara, precum cea din Romania. Este momentul bizar in care cei ce muncesc, indiferent daca sunt gulere albe sau daca fac parte din working class, au salarii infinit mai mici decat pensiile de lux ale unor categorii speciale, si aici nu vorbim de zeci sau sute de pensionari fericiti, ci de sute de mii, cu sume ce insumeaza 1 miliard de euro anual sau poate chiar mai mult.

Ogoarele culturii

Chiar si in multinationale si in companiile mogulilor salariile sunt jalnice in comparatie cu veniturile unor pradatori de vaza (suntem poate prea blanzi cu cei ce cu nerusinare s-au transformat in capuse si poate mai abitir cu cei ce le-au permis un asemenea dezmat formidabil). Daca tot am pomenit de moguli si de marile lor manevre menite sa cumpere sufletele unor ziaristi, numai sa fie siguri ca cei dedulciti cu multi bani vor ataca la comanda, poate ar fi bine de inserat printre randuri unele mici fragmente de neant. Saptamanalele culturale isi rasplatesc angajatii, ca sa nu mai amintim despre colaboratori, cu sume ridicole, modice, absolut nimeni nefiind in stare sa supravietuiasca din aceste retributii blazate. Este un fel de munca patriotica a practica gazetaria culturala la asemenea hebdomadare, cu deosebirea ca, in timp ce pe santierele patriei se mergea deseori fortat, aici se vine de bunavoie.

Problema este ca tocmai acele personajele favorizate, ce incaseaza salarii multumitoare (asta ca sa nu zic de neam prost) de la stat pentru servicii inalte aduse unui partid sau altuia, tipa insistent, aratand cu degetul inspre imbuibatii, chipurile, vanduti unor interese straine de partid si de tara. Poate ca noi, cei din presa culturala, trebuie sa intelegem totusi ca astea sunt mecanismele economice ale unei Romanii  in criza si noi trebuie sa le respectam, poate chiar trebuie ca cei mai multi cetateni ai acestei tari sa munceasca mult mai bine si mai cu folos, nu cumva clasele speciale sa sufere in vreun anumit fel. Este si aici o confirmare a teoriei vebleniene, cu adnotarea ca in cazul de fata revolutia nu se produce nu pentru ca nu ar fi suficiente motive pentru un asemenea gest, ci pentru ca fatalitatea noastra milenara ne impiedica sa gandim altfel decat cu capul plecat. Poporul lui „asa a vrut Dumnezeu sa fie” nu se poate mania din marunte chestii de inechitate economica. Stim doar zicala romaneasca perfect adevarata aici si acum: noi sa fim sanatosi, ca belele curg oricum.

À bientôt!