Despre saracie, politica si modernitatea tarzie

CLAUDE KARNOOUH


Sa fie oare din pricina educatiei mele protestante cu origini in timpul campaniilor hughenote din sud-vestul Frantei, sa fie din pricina inrolarii mele, inca din adolescenta, ca element de nadejde al organizatiilor de tineret comuniste, apoi ca tanar membru in Partidul Comunist Francez, sau sa fie din cauza faptului ca m-am confruntat, destul de tanar iarasi, la 20 de ani, cu violenta marsavului razboi colonial din Algeria? Sau poate fiindca m-am perindat destul prin tarile lumii a treia sau chiar a patra si sunt satul de calatorii, de turism si de peripetii antropologice?

De ce n-as pune eu cap la cap totul?… In aceste doua saptamani de dinainte si de dupa Craciun, saracia, insa nu aceea teoretica, colocviala, pusa pe tapet de bravele noastre creiere universitare pe la seminarii sau prin diverse saloane mondene din marile orase europene, ci aceea care sare-n ochi oricui e capabil sa nu-si intoarca privirea din lasitate si sa ia act de spectacolul hidos al strazii. Acea saracie care-si tanguie silentios disperarea, acea saracie care nu da voie unui copil sa-si cumpere o cartela de metrou pentru a ajunge sa viseze o secunda in fata scheletelor de animale preistorice de la Muzeul de Istorie Naturala sau in fata dinozaurilor animati din „Palais de la Découverte”.

Aceasta saracie fetida e prezenta la fiecare colt de strada in marele orase europene si americane, pe culoarele metroului, la intrarea in case, in locurile stramte dintre imobile, saracie de care dai cu nasul, indata ce iesi sa faci o mica plimbare, ca de un corp – iata, ca de acest corp uman chircit in somn deasupra grilajului cald al gurii de aerisire sau ca acesta pripasit prin boschetii parcului. O mizerie care, mie unuia, imi provoaca un sentiment acut de rusine. Fac parte din clasa medie a societatii si sunt cetateanul unei tari bogate, ale carei elite conducatoare, impreuna cu sleahta aferenta a lacheilor universitari si intelectuali (de stanga, de dreapta, nu mai conteaza) au devenit foarte pricepute in montarea unor spectacole grandioase, ostentative si gras stipendiate pentru un public idiotizat de mirajul bogatiei si al obscenitatii publicitare.

La aproape 70 de ani, n-am reusit sa ajung la „intelepciunea” pe care o au majoritatea concetatenilor mei si europenii in genere, fie ei bogati fara grija zilei de maine, fie saraci-lipiti, anume aceea ca totul cura conform unei fatalitati in parametri normali. Eu nu ma impac, de pilda, cu gandul ca exista copii si mame, celibatare sau divortate, care orice ar face nu reusesc sa traiasca decent; nu-mi e bine nici cand ma gandesc la pensionarii care, dupa o viata de munca cinstita, nu-si pot plati incalzirea sau lumina ori scotocesc prin tomberoane dupa o coaja de paine; ma gandesc cu tremur si la tinerii someri aruncati in „jungla oraselor” si traind din mila te miri cui; ori la barbatii si femeile, tineri sau batrani, veniti din Europa de Est, din Lituania, Polonia, Slovacia, Ungaria, Romania, Serbia si esuati aici ca niste epave, spectre plutind pe peronul Garii de Est sau de Nord… Toti cu fetele stravezii, ratacitori pe strazile inghetate si umede in miezul unei ierni capricioase, asteptand cu sfiala o supa calda pe bancile organizatiilor populare de intrajutorare („Resto du Coeur”, „Armées du salut”, „Secours populaire”, „Secours catholique”, „Cimade protestante” etc.).

Nu-mi place nici ca stalpii democratiei noastre trag patura peste ochi cand proxenetii isi impart teritoriile la periferiile marilor orase si pun la cale soarta adolescentelor venite din Europa de Est si din Africa (1). Franta, Belgia, Germania nu sunt nici Romania (2), nici Ungaria, nici Liban (3), nici Filipine… Odata cu valul de frig abatut peste noi si cu falsa lor compasiune disimuland un dispret profund pentru mizerie, autoritatile franceze locale si nationale rechizitioneaza sali de clasa, camere de hotel, sali de toate felurile – ma rog, picaturi intr-un ocean de saracie si lipsuri. Franta e un stat bogat, poate chiar foarte bogat, dar, cu toate astea, indata ce mercurul coboara la zero grade, aici poti muri linistit de frig. Anonim, pe strada, sau in cine stie ce adapost. Sa se intample oare una ca asta aici, in dulcea Franta, unde si Dumnezeu ar trai mai bine ca oriunde – cum zicea un adagiu prusac –, in spatiul proclamat de secole patria drepturilor omului? Aceasta Franta care nu ezita sa-i repatrieze in carduri pe afganii refugiati aici de teama unui razboi care nu se mai termina, unde barbarii se dovedesc a fi membrii ISAF si pagubele lor colaterale (numarate in termeni de pierderi si profit!), iar nu bietii talibani-fantoma… este ea, dulcea Franta?

Care e deci aceasta fatalitate generala care loveste nu numai tarile in curs de dezvoltare, aflate in stadiul cautarilor febrile si a acumularii primitive de capital ori deja supuse dictaturii datoriilor masive, dar iata, care loveste si Franta, si Marea Britanie, Spania, Italia culminand cu tara cea mai bogata din lume, SUA, pe care unii economisti americani o socotesc, prin prisma anumitor aspecte ale politicii sale sociale, tot un stat din lumea a treia… desigur, cel mai bogat dintre toate?

In Vest, mizeria e prezenta, masiva, in fata mea, la usa mea, la gura de metrou, in supermarket, la bancomatul de unde-mi scot eu banii. Ea se lafaie in capitala unei tari care se lauda cu cel mai mare numar de hoteluri de cinci stele pe cap de locuitor, si cu restaurante marcate cu una, doua sau trei stele in biblia gastronomiei, ghidul Michelin.

Cu toate astea, bani sunt destui. Dovada stau sumele colosale oferite bancilor si companiilor de asigurari aduse la faliment prin lacomia conducatorilor lor. Ni s-a spus ca era necesar sa se intreprinda asa ceva, ca sa nu se prabuseasca sistemul economic mondial, dar cine ne-ar putea convinge vreodata ca pomana trebuia facuta la o asemenea scara?! Or, e suficient sa iei act de enormitatea sumelor deversate sub forma de salarii, bonusuri, idemnizatii, prime, cadouri, avantaje pentru superiorii si pentru presedintii acestor banci care s-au jucat cu banii (paradoxul capitalismului triumfator), pentru a sti ca mijloace exista… Mai mult inca: zilnic ne trec pe la ureche cifre de venituri si salarii gratie chiar organelor insarcinate sa ne informeze-formateze: venituri ale unor jurnalisti pretinse vedete, venituri ale prezentatorilor/-toarelor de emisiuni televizate de tip Reality-TV, unele mai astronomice decat altele, venituri ale unor sportivi carora li se plateste de buna seama altceva decat talentul, staruri de cinema care, oricat de valoroase ar fi, primesc sume enorme contra activitatilor desfasurate (sa nu uitam veniturile din publicitate!).

Bogatia (si deci puterea (4)) e in mainile noastre, si nu de ieri de azi, ci dinainte de aparitia capitalismului care sa radicalizeze exponential acumularea de bunuri. Dintotdeauna, bogatia a fost si a ramas nu numai inechitabil impartita, dar si instrumentul, modalitatea de manifestare a puterii, stimulul pentru care oamenii s-au luptat de secole pentru a-si apropria maximumul: mine de aur, de argint, de arama, de fier, pamant fertil, paduri si zone maritime… Aceasta diferenta remanenta in socius-urile societatilor cel putin de la nasterea statelor in istoria lumii, din vremuri ancestrale chiar (din vremea cetatilor, a imperiilor antice, a potentatilor si a conducatorilor pagani sau crestini) pana la structurile mai complexe (monarhii absolute, republici aristocratice, oligarhice, burgheze, diverse dictaturi, monarhii populare), ei bine, aceasta diferenta de nivel pare sa demonstreze astazi, cu toate spetele istorice care ne sunt la dispozitie si la cote neatinse inainte, fundamentul egoist si egocentric al naturii umane.

De asemenea, dincolo de exemplele singulare presarate ici colo, trebuie sa ne punem intrebari asupra fatalitatii care genereaza aceasta diferenta din ce in ce mai accentuata intre polii avutiei si saraciei, diferenta care a inceput sa se radicalizeze din momentul cand masina progresului tehnic s-a pus pe roate si a prins viteza, adica din epoca Evului Mediu in Europa Occidentala. Atunci, in cateva decenii si simultan in mai multe tari europene, inventiile tehnice au schimbat arta razboiului, arhitectura defensiva si, din pricina descoperirii importantei investitiilor necesitate, au transformat in totalitate conceptia despre putere a marilor state. Apoi, ritmul tehnicii s-a intensificat in paralel cu succesul navigatiei circumterestre (s-a perfectionat carma, s-au inventat busola, reprezentarea cartografica sub forma unui glob sau a proiectiei sale, s-a descoperit calea catre Americi); au sporit si au castigat in precizie operatiunile economice (prin dezvoltarea bancilor, a contabilitatii moderne, a scrisorii de schimb si datorita abundentei aurului pe piata europeana); in sfarsit, gratie tiparului, s-a ajuns la transmiterea rapida a informatiilor, a cunostintelor de orice ordin, a stiintelor, filosofiei si religiei, reformele si, un eveniment cardinal, trecerea de la suprematia latinei la scrierea in limbi vulgare.

Or, conform ganditorilor idealisti, odata ce oamenii au avut acces la Lumina Ratiunii (fie ea si dialectice), dupa secole de tenebre (versiune moderna a mitului pesterii), ar fi trebuit sa asistam imediat si la ceea ce ei au numit progres moral. Altfel spus, progresul cunoasterii stiintifice (generalizarea discursurilor denotative de veritate, ca sa vorbim ca Lyotard (5)) a fost legitimat in ultima instanta, prin „discursurile prescriptive”, cele care definesc „urmarirea scopurilor juste in viata morala si politica” (6). In ciuda acestor ne-ncetate imbunatatiri ale datelor teoretice, sperantele idealiste au ramas fara acoperire. Spre sfarsitul secolului al XX-lea, acest progres trebuia sa-si aroge „infrangerea” ultimului totalitarism, a puterii comuniste in speta, si sa confirme, prin probe practice, evidenta ca liberalismul e forma optima de guvernare, acel liberalism care lasa individul sa-si fructifice singur sansele, in cadrul unui sistem de productie-salarizare-consum condus de o mana invizibila, acel liberalism care favorizeaza selectia celor mai buni in sanul unui proces cvasi-„natural” (sic!), daca ar fi sa ne luam dupa apostolii sai.

Asadar, dupa secole de razboaie unele mai sangeroase decat altele, caderea ultimului sistem totalitar din Europa ar fi trebuit sa duca, in logica acestor mostenitori tarzii ai moralismului politic neokantian, spre taramul unde curge lapte si miere. Unora nu le venea inca sa creada ca sumele enorme consacrate asa-zisului „Razboi rece” (rece? depinde pentru cine: in Vietnam sau in Algeria, de exemplu, razboiul era departe de a fi rece pentru indigeni; sub bombardamentele cu napalm, atmosfera trebuie sa fi fost pur si simplu clocotitoare!) vor fi de acum consacrate dezvoltarii armonioase a planetei si unui frumos echilibru intre decidenti (adica bogati) si cei care vor suporta deciziile acestora, adica noi, restul, mai mult sau mai putin saraci insa la fel de exploatati…

Si, ce sa vezi? Chiar nu s-a intamplat asa. Ba mai rau, noile forme de instabilitate politico-militara inventate pentru a mentine dominatia Occidentului asupra rezervelor de energie fosile, respectiv asa zisele razboaie de joasa intensitate (o fi ea „joasa” pentru trupele occidentale, dar populatiile locale s-ar putea sa aiba alta parere (7)), cu consecintele lor: destabilizarea si pauperizarea absoluta a comunitatilor traditionale, au aruncat pe drumuri, cu toate riscurile fizice implicate, mase considerabile de emigranti saraciti care incearca, prin toate mijloacele posibile, sa ajunga in tarile bogate (cateodata li se intampla sa ramana blocati, fara resurse, in tari mult mai putin bogate, ca tarile din Europa de Est), preferand sa traiasca intr-un soi de semi-sclavie, muncind in conditii mai mult decat precare si de clandestinitate pe santiere. Favorizati oficial de politicile occidentale, dar ajunsi sa semene cu niste zombies in carne si oase, acestia prefera sa fie supusi, aici, in societatea de consum, la tot felul de barbarii, decat sa moara de foame la ei in tara, printre ruine si „pagubele colaterale” provocate de aviatorii hiperspecializati ai NATO sau ISAF, care-i confunda pe luptatorii de rezistenta indigeni (zisii „teroristi”) cu bieti tarani buimaci… in vreme ce elemente „necunoscute” ori captusite din principiu cu eticheta passe-partout de Ben Laden, Al Quaeda s.a. (despre care nimeni nu stie cu siguranta daca lucreaza pentru sau impotriva statelor occidentale) comit atentate urbane cu numeroase victime.

In aceste conditii, tarile lumii a treia (Somalia, Afganistan, Irak, Pakistan, Darfour, Mali, Congo, Columbia, Palestina ocupata, Liban etc. etc.) sunt macinate de conflicte violente pentru care Occidentul nu-si achita factura niciodata sau prea putin, in cate un atentat ici si colo, cu mult mai putine victime decat face un concediu de week-end pe drumurile din Franta sau din Italia.

Care sa fie asadar aceasta fatalitate care-si bate joc de progresul indubitabil al tehnicii si al rezultatelor ei de neimaginat? Rezultate care, a contrario, probeaza inanitatea oricarui progres etic al omului, fiindca sunt folosite pentru propagarea injustitiilor socius-ului sau la scara planetara (adevarata globalizare obliga!), dar, in acelasi timp, lucesc pe frontispiciul acestui azil protector reprezentat inca de cateva tari ale Europei occidentale.

Sa judecam lucrurile la rece: nici crestinatatea, nici Islamul in difersele lor ipostaze, nici religiile orientale ale intelepciunii (8) n-au fost in stare sa pogoare pacea in datul ontologic al firii omenesti. Niciuna dintre ele n-a putut sa puna piedici – poate doar cu cateva exceptii care confirma regula – egoismului politic si economic care ne stapaneste. Regulile constitutionale si variatele tipuri de drepturi cucerite, acordate si inscrise in corpusurile legislative votate de parlamente mai mult sau mai putin reprezentative n-au reusit cu adevarat sa modereze aceasta vointa de distrugere a omului de catre om, fenomen mult mai general decat exploatarea omului de catre om (inclusiv sub formele practicate de salbatici, carora n-ar fi rau sa le admiram din cand in cand intelepciunea si eroismul…). Sa ne amintim mereu asta – pentru ca tinerii sa nu uite si sa nu se dedea iluziunilor irenice: razboaiele cele mai crancene ale secolului al XX-lea si lagarele de concentrare au fost provocate, adesea cu asentimentul populatiei, tocmai de natiunile cele mai educate (Gebildete), mai evoluate, mai dezvoltate si mai cultivate…

S-ar parea, asadar, cu riscul de a-i supara pe cativa dintre prietenii mei marxisti, leninisti, luxemburgisti, bordigisti, gramscieni, ca diversele teorii revolutionare care descifreaza post factum cutare sau cutare actiune revolutionara, pot avea rezultate imediate partial pozitive cand se refera la modificarea comportamentului egoist individual sau colectiv, dar esueaza cand isi propun sa ofere un sens catastrofelor care urmeaza, marginindu-se sa boceasca nostalgic si sa denunte tradarea modelului ideal – denuntare fara alta eficienta decat consolamentul ieftin al eului plangaret. Aceasta cecitate rezulta din faptul ca critica practicilor pleaca in general de la o falsa premisa, de la un rousseauism angelic, sau chiar de la o versiune laicizata a caderii din Paradis: omul fiind el bun de la natura (ontologicamente bun, vasazica), vezi bine ca l-au stricat conditiile aprige ale traitului in societate, mai ales acele conditii rasarite dupa statutarea proprietatii private („cel care infipse prima piatra de hotar”…), care a condus la o societate stratificata, corupand anima omului si justificand exploatarea celui mai slab de catre cel puternic.

Or, aceasta asertiune, daca e putin contrazisa in primele momente revolutionare, a fost repede dezmintita ulterior fiindca, in sprijinul idealistilor marxisti, experienta (se stie: realitatea e incapatanata) ne invata ca oamenii simpli, de capul lor, nu declanseaza revolutii sau razboaie fiindca nu-si risca bunurile si viata de dragul unor abstractiuni ca Statul, Patria, Natiunea, asa cum credea Hegel, ori Clasa, cum credea Marx, ci numai atunci cand le sunt amenintate conditiile de existenta si nu mai intrevad solutii pacifiste de indepartare a unui destin fara speranta, pentru unii, sau de ostoire a poftei insatiabile, pentru altii (9). Gloatele frantuzesti de la 1790 la 1795 nu i-au sustinut pe radicali fiindca ii citisera pe Rousseau, Mirabeau sau Robespierre, ci pentru ca sperau la o viata mai buna: burghezia pentru ca dorea sa sustraga puterea politica de la aristocrati si sa-si asigure gestionarea economiei, saracimea pentru ca visa la o paine mai ieftina sau pentru ca, gratie stagiului militar, spera la o mai rapida promovare sociala si la imbogatirea de cuviinta…

Iarasi, nu pentru ca  ii „citisera” pe Marx, Plehanov si Lenin au parasit mujicii frontul in 1917 si au intors armele impotriva tarului si a aristocratiei militare dirigente mai intai, si apoi impotriva proprietarilor –  majoritatea mujicilor erau analfabeti. Ci pentru ca riscau sa fie exterminati de mizerie, umilinte, moarte pe front cu zecile de mii fara perspectiva vreunei compensatii materiale. Nici germanii nu citisera „Mein Kampf” inainte de a-l vota masiv pe fostul pictoras vienez devenit caporal antisemit, fiert de ura si de resentiment; l-au votat pe fondul unei suite de esecuri repetate ale diverselor partide politice (de la socialisti la partide burgheze si catolice), incapabile sa gaseasca solutii pentru crizele economice succesive si sa depaseasca starea de umilinta produsa de tratatul de la Versailles. Promisiunile de viitor luminos ale NSDAP i-au facut sa creada ca ar putea lasa in urma mizeria interminabila care-i strivea deopotriva pe muncitori, tarani si clasa medie. Dintre toate revolutiile, Comuna din Paris s-a diferentiat prin aceea ca liderii ei au refuzat orice contaminare a puterii lor cu avantajele oferite de tehnica la acel moment, dezorganizare care i-a costat enorm – practic suicidul militar – pe comunarzii visand la gloria desavarsitei democratii.

In general, analistii idealisti nu vor sa priveasca in ochi acest adevar al istoriei, de frica sa nu descopere in implacabila barbarie umana o parte blestemata a lor insisi, a tuturor: toti, uniti in acelasi destin.

Acest portret al destinului uman, sigur, schitat in graba si in tuse groase, pare totusi sa sugereze ca omul ca Dasein perpetueaza un comportament articulat in jurul vointei sale de putere si a rapacitatii fara limite, si le preface pe acestea in ipostaze ale Fiintei-aruncate-in-lume (Geworfenheit) si in insusi proiectul de existenta al omului in esenta sa (Seiende) umana, pur si simplu umana (unii ar spune „prea umana”). Oricare ar fi riscul, nimic, poate doar frica imediata de altul, nu poate sta in calea violentei ucigase a modului de a actiona uman nici, pe termen lung, sa o modifice in profunzime… Mergand pe drumul nostru, am redescoperit batrana meditatie asupra naturii faustiene a omului, inceputa inca din secolul al XVI-lea prin publicarea de catre Johan Spies a „Cartii lui Faust”, unde se arata ca vointa de putere intruchipata in vointa de a sti il va indeparta pe om de Dumnezeu (10).

In ceea ce ma priveste, prefer sa vorbesc de indepartarea de orice etica transcendenta care postuleaza o limita a josniciei si a anihilarii altui om privit ca un alt-eu-insumi, adica de o etica a milei si a compasiunii autentice, care ne-ar obliga fie sa incalcam legile pragmatice ale oamenilor politici (asa cum arata „Antigona” a lui Sofocle – o piesa de teatru cu virtuti catharctice), fie sa impartim intre noi ceea ce avem, cum ne invata Grigore din Tours intr-o naratiune care pentru mine, agnostic fiind, reprezinta versiunea hagiografica a metaforei pelerinei Sfantului Martin.

Proiectiile etice, teologice sau filosofice ca reprezentari ale unei  imaginatii care se teme de consecintele actiunilor reale, se lovesc de egoismul propriu puterii de cunoastere. E vorba de un conflict insolubil fiindca vointa de cunoastere si vointa de putere functioneaza ca un destin inexorabil al omului (Aνάγκη/Anánkê), ca o damnatie: inteligenta lui superioara (11) care ii confera si puterea de a crea „Orfeul” lui Monteverdi, si „Patimile dupa Sfantul Matei” si „Don Juan” si ciclul „Inelul Nibelungilor” si „Primavara” si opera lui Miles Davis si Italia Renasterii si artisti ca Velasquéz, Picasso, Brancusi ori catedralele romane si gotice – pentru a ma limita la aria europeana, si, in acelasi timp, sa comita ceva de tipul programului de masacare a indienilor si a australienilor, sa initieze comertul cu sclavi (comertul triangular) pentru obtinerea unui profit fara precedent in istorie, sa pretinda ca detine adevarul unic si sa declanseze nenumarate conflicte religioase si Razboiul de Treizeci de Ani, sa devasteze Europa in numele Libertatii, sa provoace foametea in Indii si Razboiul Opiumului in China, sa se omoare pe capete in proportii nemaiintalnite in tipul Razboiului Civil american fara sa ajunga la vreun compromis politic si, last but not least, sa orchestreze carnagiile, macelurile, exterminarile si genocidele de neimaginat ale secolului al XX-lea in numele „rasei stapanilor”, al dominatiei japoneze, al puterii coloniale (Indonezia olandeza – un exemplu uitat astazi), al unui „viitor luminos” sau al… democratiei liberale.

Astfel, mizeria si saracia cotidiene, cu cortegiul lor de iluzii si sperantei intr-o lume mai buna pentru toti, se inscriu perfect in schema disperarilor astenice si a dorintei de violenta suprema care genereaza ceea ce Bernanos numea odata „Marile cimitire de sub Luna”… Or, in ciuda a ceea ce eu nazuiesc a fi aratat aici despre ontologia comportamentului uman, asemenea ipostaze sunt pentru mine inacceptabile, ceea ce ma deleaga unui statut aporetic pe care mi-l asum. Mai ramane totusi o enigma… cea mai simpla, mai secreta si mai incurcata: dincolo de rarisimele lor momente de violenta extrema, ma gandesc la extraordinara putere de a indura a saracilor… Iata inca un paradox al omului – si dovada ca inteligenta superioara care i-a fost data se acomodeaza foarte bine cu servitutea voluntara…

31 decembrie 2009

Omagiile mele si urari pentru un an mai bun cititorilor revistei „Cultura”

Traducere din franceza de Teodora Dumitru

Note:

(1) Acum cativa ani, politia pariziana l-a surprins pe consilierul unui prim-ministru, onorabil tata de familie si adeptul, in public, al unui catolicism destul de sever, in compania promiscua a unei  minore de nationalitate romana. Asadar vechea traditie burgheza, care nu concepe derapajul erotic decat prin apel la prostitutie; realitate bine exploatata insa in romane, dintre care trebuie sa-l pomenesc pe unul dintre cele mai grandioase, sinistra capodopera a lui Flaubert „Educatia sentimentala”.

(2) Bucurestiul nu e si n-a fost niciodata un „mic Paris”, fiindca reciproca, in orice logica empirica, e falsa: Parisul n-a fost niciodata un mare Bucuresti!

(3) In portul Jounié, situate in zona crestina la aproape douazeci de kilometri la nord de Beirut, strada cu bordeluri se numeste, de la sfarsitul anilor 1990, „Strada romancelor”! Ca sa vezi!

(4) Regii barbari, vizigoti, ostrogoti, lombarzi, franci etc. se ingropau cu comorile lor cu tot, respectiv cu amfore de monezi romane…

(5) Jean-François Lyotard, „La Condition postmoderne”, Minuit, Paris, 1979, p. 56.

(6) Ibidem.

(7) E suficient sa comparam pierderile suferite de trupele ISAF in Afganistan sau de trupele NATO in Irak cu cele ale populatiilor civile, ale celor din „rezistenta”, ale „teroristilor” sau cum or mai fi ei numiti de invadatori si de mediile lor… In pofida acestor pierderi, acestia din urma se incapataneaza sa reziste…

(8) Spiritele moraliste ne tot aduc aminte de mizeriile comise in Tibet sub cizma chineza, uitand, ca prin farmec, sa ne aminteasca si de nemilosul, crudul, ferocele feudalism al teocratiei lamaice abolit de guvernul Republicii Populare Chineze.

(9) Se pare ca, asa cum se intampla de multe ori, tragicii greci au inteles de timpuriu imposibilitatea de a concilia patimile omenesti. „Daca toti oamenii s-ar intelege asupra frumusetii si a intelepciunii, n-ar mai fi atatea galceava intre ei; dar in fapta, identitatea si egalitatea nu sunt la oameni decat niste vorbe; in fapta, ele nu exista.”, Euripide, „Fenicienii”…

(10) Tot Euripide se pare ca ar fi inteles, din timp, si greutatea teribilei pedepse de a sti, asa cum arata in „Hipolit”: „setoasa de cunoastere, curiozitatea umana, chiar in nefericire, se dovedeste nepotolita”.

(11) Aici se gaseste metafora caderii din Paradis avand la baza vointa de a cunoaste („a gusta din pomul cunoasterii”), ca cheie a unei puteri dorindu-se egala cu a lui Dumnezeu. Actionand astfel, omul „cade” in fatalitatea mortifera a istoriei, altfel spus in violenta luptei pentru supravietuire cu orice pret. Poate ca tocmai intuitia potentialului mortifer inscris in puterea inteligentei umane l-a determinat pe Hristos (ca rabin cunoscator al textelor fundamentale pe de o parte si al naturii umane pe de alta) sa profeteasca un Regat al Cerului apartinand celor saraci cu duhul… E vorba, asadar, de o credinta care nu se sprijina pe ratiunea racionanta, ci pe ceea ce Sfantul Augustin sintetiza in „Credo quia absurdum”, adica pe renuntarea la vointa asociata cunoasterii demonstrative pentru a vietui in rugaciune si invocare a revelatiei divine care, spun credinciosii, trebuie sa ne arate calea spre mantuire si spre Dumnezeu…