C. STANESCU

In Contemporanul de luna trecuta, dl Nicolae Breban se ocupa de soarta grupurilor culturale si a celor care le compun. In centrul atentiei ilustrului prozator al nostru se afla „grupul de la Paltinis”, numit astfel pentru ca mentorul lor, filozoful C. Noica, dupa inchisoare si domiciliu obligatoriu „a primit oarecum incuviintarea forurilor de a locui in frumoasa statiune de munte de langa Sibiu, si de a primi lume …” Numeroasa, din „lumea primita” acolo de filozoful jucand stralucit rolul de maestru spiritual (dupa cum rezulta si din Jurnalul de la Paltinis al lui Gabriel Liiceanu), alaturi de tineri promitatori nedefiniti si inca disponibili faceau parte persoane si personalitati de orientari foarte diferite, deseori opuse, caci principiul sau criteriul „primirii” in cuibul sau clubul de la Paltinis era coeficientul de creativitate si inteligenta, iar nu carnetul de partid sau partida politico-filozofica imbratisata de componenti. Printre ei figureaza intelectuali proeminenti considerati indeobste „de stanga” asa cum sunt Paul Anghel, Adrian Paunescu ori chiar Dinu Sararu (care, intre timp, si-a descoperit in arbore ilustri ascendenti burghezo-mosieresti de orientare politica mi se pare liberala…). Altii, desi pe atunci si ei cu carnete rosii, sunt azi cu deplin temei considerati „de dreapta”.

Filozoful ii primea si chestiona pe toti, dar pe rand si separat, direct si indirect (prin corespondenta), masurandu-le calibrul intelectual in vederea alcatuirii faimosului cerc de elita al celor 22 de tineri intelectuali destinati sa produca opere majore si sa salveze astfel cultura romana de minorat, asa cum in fond visa si Emil Cioran.

Dintre numerosii paltiniseni cei mai multi au zburat fara sa se intoarca. Au ramas doar trei: Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu si Sorin Vieru. Pe acestia, scrie N. Breban, filozoful „ii scolea in greaca si filozofie romantica, idealista, germana, interzisa in scoli.” Dupa parerea autorului Animalelor bolnave, „Cel care a facut cu adevarat faima locului si al filozofului Noica insusi, ce publicase deja cateva carti de filozofie in linie heideggeriana, a fost tanarul Gabriel Liiceanu si cartea lui Jurnalul de la Paltinis (…) scrisa cu nerv si recunoscuta de maestru ca fiind conforma cu discutiile si temele pe care acesta le aborda cu tinerii …”

Opinia lui N. Breban este ca tinerii invatacei si discipoli n-au confirmat asteptarile filozofului. G. Liiceanu si-ar fi „tradat” vocatia de filozof si, in general, „Din scoala filozofica a lui Noica, cum vedem azi nu s-a ales mare lucru, ucenicii sai, citati mai sus, tineri cu splendide valente culturale si creative, au parasit, dupa revolutie, in libertate sociala, vechile proiecte filozofice care-l faceau sa viseze pe batranul ganditor.” Aflati intr-adevar doar in visul batranului si seducatorului ganditor, tinerii aceia au rezistat stralucit ademenirilor utopice, devenind apoi si ramanand ceea ce ei erau cu adevarat: nu-i vorba aici de nicio „tradare”, ci din contra de o implinire potrivita propriilor masuri si „valentelor” invocate si de N. Breban. Se poate chiar vorbi despre eroismul cu care acei tineri nu s-au lasat „visati” de Noica si s-au impotrivit din rasputeri seductiei, intr-un proces de desvrajire a propriilor personalitati. Ca sa nu mai spun ca vorbind despre o ireala, fantasmagorica „tradare”, N. Breban uita filozofia adevarului simplu ca dintr-un grup, cuib sau, in fine, cenaclu ies tot atatia scriitori ori filozofi cati au si intrat. N. Breban confunda utopia din capul lui Noica filozoful cu principiul politrucului de la celebra Scoala de literatura a anilor ’50, fabrica de scriitori de pe bulevardul Kiseleff. Confuzia de planuri este evidenta in judecata, stramba, a marelui autor al romanului Francisca…

Cativa din ucenicii lui Noica, dintre cei ce n-au „corespuns” asteptarilor si visului filozofului devenirii intru fiinta, au corespuns, in schimb, propriilor adevarate si naturale vocatii: G. Liiceanu este un stralucit editor si perspicace selector de valori de pretutindeni pe care le editeaza masiv, iar Andrei Plesu, la randu-i, poate cel mai fermecator eseist contemporan al nostru. Ca nu sunt „filozofii” visati de Noica in splendida lui utopie si a-i judeca rau pentru ceea ce n-a fost sa fie revine la absurditatea urmuziana din zicerea populara de sorginte miciurinista „cand o face plopul pere si rachita micsunele”! Intelepciunea populara sanctioneaza drastic lipsa de naturalete (in fond: de filozofie) din prea grabitele noastre (pre)judecati.